A tăcea sau a nu tăcea? Asta-i întrebarea

Ne lovim zilnic de tot felul de situaţii şi de tot felul de oameni care creează aceste situaţii. Şi situaţiile respective îţi creează şi ţie anumite stări sau sentimente: unele plăcute, altele mai puţin plăcute.

De cele mai multe ori tăcem şi înghiţim orice: nesimţire, prefăcătorie, înjosiri ş.a.m.d. Nesimţitul, prefăcutul şi oamenii de nimic tocmai pe asta mizează: pe faptul că tu, om la locul tău, bine crescut şi cu bun simţ, taci. Dar el nu se opreşte aici. Continuă să întindă coarda până aproape se rupe, şi o ţine tot aşa cât poate.

Dar până când? Până când oamenii de treabă se lasă călcaţi în picioare de jigodii tupeiste cu gura mare?

Am auzit o vorbă foarte tare de la un om muncitor, de la ţară: “Vai, dacă eram prost, câtă lume mă prostea!” Şi zău dacă nu-i aşa. Dacă te vede lumea că eşti mai naiv, că laşi de la tine şi că eşti bun, ar trage şi pielea de pe tine.

Eu recunosc că de multe ori nu procedez cum ar trebui. Ca să fie bine, nu zic nimic. Şi când taci, lumea te ia de prost. Şi, crezându-te naiv, încearcă să profite. Nu o dată mi s-a întâmplat să am de pierdut pe chestia asta. Stăteam în facultate cu o tipă, în chirie. Şi respectiva, după ce a văzut că are cu cine şi mizând pe bunul meu simţ, a început să facă tot felul de şmecherii. Mărunte la început, apoi din ce în ce mai mari. De la bani la a-mi cere permisul de conducere, că prietenul ei a luat un radar cu viteză foarte mare, şi i-a venit acasă înştiinţare sau cum se numeşte. Cam atunci a întins coarda la maxim.

De fiecare dată când păţesc ceva asemănător, tot spun că data următoare voi spune verde-n faţă ce am de zis, indiferent de consecinţe. Fără să jignesc. Doar ca să vadă respectivul sau respectiva că nu are de-a face cu un prost.