Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş IV – satul Breb

Pe drumul din Baia Mare, prin Cavnic, către Sighetu Marmaţiei, cu 6 km înainte de a ajunge în Ocna Şugatag, la poalele Muntelui Gutâi, veţi vedea, la un moment dat, un sătuc izolat, parcă desprins din altă lume, în mijlocul căruia se vede o biserică albă, cu două turnuri înalte. Este satul Breb, care este mai cunoscut şi mai apreciat în Marea Britanie decât la noi.

E ciudat să vezi cum un prinţ al Marii Britanii apreciază ceva ce unii tineri de la noi aruncă la gunoi. Poate că ne trebuie astfel de exemple ca să apreciem mai mult tradiția străbunilor noștri. Am rămas mută de uimire când, plimbându-ne pe o străduţă din  Breb, am văzut pe o casă bătrânească din lemn, semnul coroanei regale a Marii Britanii. Întrebând sătenii, ne-au spus că Prințul Charles a cumpărat în Breb patru case, foarte vechi, şi în fiecare vară vine şi stă câteva zile sau chiar săptămâni aici, el sau alți membrii ai Casei Regale. Doarme pe pat de paie, nu are baie în casă, că le-a păstrat exact așa cum erau, iar luxul nu-și are loc aici.

Mai apoi am aflat că prinţul Charles patronează o organizaţie non-profit, numită “Mihai Eminescu Trust”, care activează din 1998 pentru conservarea peisajului cultural și natural, iar logo-ul aflat pe case este al acestei organizaţii, coroana regală fiind un element de legătură. E oare posibil ca unui om cu sânge albastru să-i placă să trăiască astfel, şi să iubească atât vechile noastre valori, pe care unii dintre noi tindem a le da uitării?

Însă nu-mi pierd speranţa, pentru că ştiu că mai există şi români adevăraţi, care ţin la tradiţie, la vechile şi eternele valori, şi care vor să păstreze viu ceea ce ne-au lăsat străbunii ca moştenire.

Şi dacă tot am poposit în Breb, am mers să vedem şi renumita biserică de lemn, devenită monument istoric, construită în 1622. “Nimic fără Dumnezeu” sunt cuvintele sculptate pe poarta de intrare a bisericii, vorbe simple, dar atât de înțelepte. Specific zonei Maramureșului este ca cimitirul satului să fie în curtea bisericii. De obicei, cimitirele se află la marginea satului, dar iată că sunt şi zone în care cei trecuţi în cealaltă lume sunt puși să se odihnească mai aproape de Dumnezeu.

Nu mică mi-a fost mirarea când, pe uliţele Brebului, în plină iarnă, am văzut un bătrân încălțat cu ciorapi groși de lână şi opinci. Ca să vă faceți o idee, opincile nu au talpă din cauciuc deloc, sunt făcute doar din piele. Şi nu părea să-i fie frig deloc…

Pe uliţele satului, nişte copii, cu bujori în obraji, trăgeau după ei un fel de sanie, dar care avea volan. L-am întrebat pe soţul meu ce e, şi mi-a spus că e  lencher. S-au uitat atenţi la noi şi ne-au salutat: “Bonjour!” Eu am izbucnit în râs, vă daţi seama. Apoi soţul meu i-a întrebat dacă nu le e frig. Au chicotit şi ei, şi ne-au spus că au crezut că suntem străini. Vă daţi seama câţi străini merg să viziteze satul, dacă copiii sunt atât de obişnuiţi cu ei.

Acum am aflat că şi un renumit fotograf, Duncan Ridgley, care în trecut o urmărea şi o fotografia pe Lady Diana, s-a mutat în acest sat, împreună cu familia.

Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş III – Mănăstirea Bârsana, la Moară la Niculai, bisericile de lemn şi Pintea

De la Cimitirul Vesel mergem la Mănăstirea Bârsana, aflată la 22 km de Sighetu Marmației. Aici, prin frumusețea locului, prin creaţia artistică, ce îmbină stejarul cu piatra de râu într-un mod aparte, ne simțim mai aproape de Dumnezeu. O mănăstire de maici, care a fost construită, în întregime, după tradiția maramureșeană, care știe să îmbine lemnul în așa fel, încât să nu trebuiască să fie bătute cuie. Maica Filofteia a fost cea care a vegheat la construcția întregii mănăstiri, fiind atentă la cele mai mici detalii, şi făcând din Casa Domnului o adevărată operă de artă. Dacă veți merge primăvara sau vara, până către toamnă, privirile vă vor fi încântate de aleile pline de flori, care mai de care mai frumoase, şi veți vedea maicile cum le îngrijesc. E o adevărată beție de culori şi miresme, care îmbată de bucurie nu doar privirile, ci şi sufletul.

De aici puteți merge în Vadu Izei, să vizitați o vâltoare, cazan (pălincie sau horincie), piuă şi moară, toate într-un singur loc: la pensiunea La Moară la Niculai, unde îl puteţi vedea şi pe proprietarul Niculai, din cântecul moroşenesc ce poartă numele pensiunii.

Şi, dacă vreţi să mai vedeţi o altă moară, construită tare demult, pentru ca moroşenii să-şi poată măcina mălaiul şi grâul, dacă vreţi să vedeţi cum îşi spălau moroşencele cergile, adică păturile, la vâltoare, dacă vreţi să vedeţi cum fac moroşenii celebra horincă de Maramu, nu trebuie decât să faceţi popas pe valea Cosăului, în satul Sârbi, la 27 km de Sighetu Marmaţiei.

Şi, dacă tot sunteţi aici, puteţi vizita, în Josani, adică în partea de jos a satului Sârbi,  una dintre cele mai vechi biserici de lemn, construită în anul 1685, şi în Susani puteţi vedea o altă biserică, şi mai veche, din 1639.

Şi dacă mergeţi în Budeşti, comuna de care aparţine satul Sârbi, veţi putea admira, pe lângă biserica de lemn din Josani, construită în 1643, o bucată din istoria şi legenda Maramureşului: cămaşa din zale a lui Pintea Viteazul sau Pintea Haiducul, precum şi coiful lui se află în această biserică.

Grigore Pintea, a cărui casă au fost codrii Maramureşului, e foarte iubit pe aceste meleaguri, iar faptele lui de vitejie, dreptatea, pe care de multe ori a făcut-o biruitoare, s-au transmis prin viu grai, Pintea Haiducul devenind astfel istorie şi legendă. Se spune că Pintea a dat cămaşa bisericii după lupta cu tătarii.

Mormântul lui Pintea e pe serpentinele de coborâre din pasul Gutin spre Baia Mare, puțin mai jos de hanul Pintea Viteazul.  Pe placa de marmură este înscris textul: “Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viață a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare la 7 august 1703 a fost înmormântat în acest loc de către oștenii săi.” Se mai spune că Pintea şi-a ascuns sau îngropat bărbânţele (găleţi din lemn) cu galbeni, în diverse locuri şi peşteri, prin Maramureş.

Multe legende cu acest viteaz care lua de la nobili şi “bocotani” şi dădea la săraci, s-au născut cu timpul. Se spune chiar că Pintea o avea de soţie pe Muma Pădurii, care în Maramureş e o femeie frumoasă stăpână a tot ce se naşte şi creşte în păduri. Şi Muma Pădurii îl ajuta pe Pintea să se-ascundă atât de bine de ochii duşmanului, şi să-l învingă.

Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş (partea a II – a: Memorialul Durerii şi Cimitirul Vesel)

Vă spuneam în articolul trecut despre Sighetu – Marmaţiei şi farmecul acestui oraş care, prin Muzeul Satului Maramureşean, dar şi prin Muzeul Etnografic (situat în centrul oraşului) a păstrat vie o parte din sufletul strămoşilor noştri. Oraşul are şi încărcătură istorică, aici aflându-se Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, sau Memorialul Durerii, închisoarea folosită de regimul comunist pentru exterminarea elitelor României.

Este o frescă tristă a istoriei noastre, pe care, însă trebuie s-o cunoaştem, şi să învăţăm să facem în aşa fel încât noi să împiedicăm să se mai repete. Pentru că avem puterea de a opri răul încă din faşă. Iar răul de acel fel începe întotdeauna prin limitarea libertăţii cuvântului şi prin promovarea non-valorilor. Acolo au fost închişi, fără ca măcar să fie judecaţi, şi condamnaţi la pedepse grele, elevi, studenţi, istorici, academicieni, politicieni, foşti miniştri, ziarişti şi alte elite, pentru simplul fapt că au avut “îndrăzneala” să nu fie de acord cu cei de la putere. De la limitarea libertăţii cuvântului şi până a se ajunge din nou la ce-a fost odată e doar un pas.

Dar să trecem puţin de la cele triste la ceva mai vesel, dacă pot spune astfel. E vorba de Cimitirul Vesel de la Săpânţa, aflat la 19 km de Sighetu Marmaţiei. Aici intraţi într-o lume în care oamenilor nu numai că nu le e teamă de moarte, ci chiar o privesc cu amuzament. Fie că vrem, fie că nu, e prezentă printre noi, şi nimeni până acum, cel puţin din câte ştim, nu a scăpat de ea, indiferent că a fost ţăran, rege sau mare vedetă. Avem impresia, de multe ori, că noi nu murim niciodată, că nouă nu ni se poate întâmpla. Puţini au curajul să vorbească despre temerile lor, darămite să râdă de ele. Eu cred că îţi trebuie un strop de curaj. Şi iată că săpânţenii l-au avut. Parcă, privind acele cruci pe care au fost sculptaţi sau desenaţi cei plecaţi pe cealaltă lume, citind versurile comice inscripţionate în lemn, prindem şi noi curajul să privim moartea ca pe un lucru firesc, natural, nu ca pe o catastrofă. Şi, se ştie că dacă îţi învingi temerile devii om liber, şi chiar fericit.

Şi, ca să ne amuzăm puţin, iată câteva citate de pe cruci:

“Eu aici mă odihnesc

Pop Grigore mă numesc

Mie mi-a plăcut tractoru

cu sticla să-mi stâmpăr doru…”

sau celebra cruce cu soacra:

“Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea

Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine

Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna

Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi.”

sursa foto

Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş (partea I)

Când am vizitat pentru prima dată Maramureşul era iarnă. Mă refer aici la Maramureşul “de peste deal” sau Maramureşul Istoric, “dealul” fiind, de fapt, Muntele Gutin sau Gutâi, care, în trecut, despărţea zona Crişanei de Maramureș. Abia în 1968, Baia Mare (care până atunci făcea parte din regiunea Satu Mare), a fost alipită Maramureșului.  Dar să nu-mi pierd ideea… când am vizitat pentru prima dată Maramureşul, iarna, am rămas profund impresionată. Zăpada era cam de un metru, iar brazii, încărcați de omăt, păreau parcă desprinși din altă lume.

Trecând prin satele maramureșene, nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am văzut sătenii îmbrăcați în port popular. Şi nu erau doar bătrânii satului, ci şi tinerii, pe-a căror față se vedea mândria că pot purta straiele străbunilor lor. Era Duminica după masă, şi treceam prin Budești. Știam că ieșiseră de câteva ore de la biserică, dar nu înțelegeam de ce se plimbau pe uliță, în grupuri. Atunci mi-a spus soțul meu că așă e obiceiul: duminica, după masă, ies din case şi se plimbă pe uliță, povestind. Probabil era un mod de socializare, m-am gândit…

Ici, colo mai era câte-o casă veche, din lemn, unde locuiau bătrânii, căci tinerii, mulți dintre ei plecați la lucru în străinătate, își fac cu toții case mari. Însă ce s-a păstrat sunt porțile maramureșene,din lemn, de o frumusețe deosebită, sculptate manual. Cei mai înstăriți își fac porți mari, “domnești”, iar ceilalți, porți simple, dar la fel de frumoase.

Am mers apoi în Sighetu Marmației, capitala Maramureșului, locul unde a copilărit soțul meu. Aici știam că spunea taică-meu “se-agaţă harta-n cui”, adică e cel mai la Nord oraș. M-au impresionat aici clădirile construite pe stil evreiesc (locuiau aici foarte mulți evrei). Mi s-a părut atunci că parcă tot Sighetul era pe o singură stradă, foarte întinsă, şi plină cu magazine.

Am mers apoi la Muzeul Satului, care trebuie neapărat vizitat, şi unde mi s-a părut că mă întorc în timp, atunci când oamenii erau mai simpli, dar mai fericiți. Muzeul este, de fapt, un sat în adevăratul sens al cuvântului, cu case luate şi montate aici, din diferite zone ale Maramureșului, cu Biserică, cu casa evreului, care era negustorul satului, cu casa popii şi tot ce era într-un sat. Câteva căsuţe sunt mereu deschise, şi puteţi admira simplitatea în care trăiau oamenii pe-atunci. Nu le trebuia mai mult decât patul, masa, laița, lădoiul (o laviţă al cărei şezut se ridica şi se puteau depozita lucruri), cuptorul şi credenţul (dulapul de bucătărie). Şi în astfel de casă locuiau 4, 5 sau chiar mai multe persoane. Şi, la drept vorbind, ce să le trebuiască mai mult? Toată ziua munceau pe-afară, iar în casă intrau doar să mânce şi să doarmă…

2 în jurul lumii

Doi prieteni de-ai noştri, Laura şi Adi, încă necăsătoriţi şi fără copii, au luat o decizie anul trecut: după mulţi ani de muncă în faţa calculatorului, şi-au luat un an de concediu. Da, un an… ca să se rupă de tot stresul şi nebunia de la noi şi să viziteze lumea. “Pornim în Asia, cucerim Thailanda, Laos, Vietnam, poate atacăm , Malaysia şi Indonezia. Dacă ne ajută vântul, mergem în Noua Zeelandă”, spuneau ei. Ei bine, vântul i-a ajutat şi au făcut-o.

Au pornit în iunie 2011 şi s-au întors în decembrie, să simtă puţin frigul de la noi. Şi e posibil să se pornească din nou la drum. Şi-au făcut şi un site, în care au pus poze (superbe) din locurile vizitate, şi şi-au scris impresiile şi gândurile.

De ce credeţi că v-am povestit eu asta? Să vă arăt un exemplu de curaj şi de înţelepciune. Câţi oameni ar face aşa ceva?

I-am povestit despre ei unei persoane de vreo 50 de ani. Ştiţi ce-a zis? “Da, sigur că merg. 🙁 Dacă ai bani, mergi. Şi eu aş mere dacă aş avea bani.” Voi credeţi că despre bani e vorba? Tinerii ăştia au stat câte 12 ore în faţa calculatorului vreo 10 ani de zile, şi din bănuţii adunaţi au făcut asta. Nu şi-au luat Mercedes, nici vilă. Au mers prin lume. Iar asta face cât 10 vile.

Ei au fost conştienţi că, dacă nu fac asta acum, cât nu au copii, nu o vor mai putea face până la bătrâneţe. Şi au fost conţtienţi de bogăţia spirituală pe care o poate aduce faptul că vezi şi cunoşti lumea. La noi în ţară, sunt puţini cei care au ieşit să meargă prin alte părţi. Poate în Turcia sau Ungaria, să aducă marfă la vânzare. Şi atunci de unde naiba să ştie cum o pot duce alţii, care muncesc la fel ca ei? De unde să ştie că şi la noi pot fi drumuri bune şi autostrăzi? De unde să ştie că pot fi fericiţi, nu stresaţi mereu?

În urmă cu 5 ani, după ce ne-am căsătorit, pe banii de la nuntă, plus încă ceva, eu şi soţul meu am mers în luna de miere. O lună. (ideea lui) Am vizitat marile oraşe ale Europei. Puteam să ne luăm o maşină, că pe atuni nu aveam. Dar n-am făcut-o. De ce să băgăm banii în fierătanii, când ne putem îmbogăţi spiritual? Şi, dacă nu o făceam atunci, cu siguranţă nu mai puteam s-o facem, cu copii. Da, poţi să mergi în excursii, dar nu să mergi tot în alt oraş, în fiecare zi, timp de o lună, şi să-l şi vizitezi.

Sper că aţi rămas cu ceva din ce v-am povestit… 🙂