Vrăbioară de vită la grătar cu orez cu parmezan

vrabioara cu orezVrăbioara este carnea de vită din zona mijlocului spinării, asemănătoare, ca textură, cu muşchiul de vită. Cel mai bine se găteşte la grătar, dar ideea e să nu fie prea tare prăjită, ci doar puţin sau mediu, pentru că altfel se întăreşte.

Am ales garnitura de orez cu parmezan la sugestia soţului meu, care mi-a zis că a mâncat aşa ceva la un restaurant şi că ar fi o combinaţie foarte bună cu vita.

Aveţi nevoie de:

  • 4 bucăţi de vrăbioară
  • o cană de orez
  • ulei de măsline
  • o bucăţică de unt
  • parmezan dat pe răzătoare
  • sare
  • piper
  • rozmarin (şi alte mirodenii, care vă plac)

Carnea se unge bine cu ulei de măsline, apoi se sărează şi se piperează, înainte cu 2 ore de a o găti, apoi o ţineţi la frigider până când o puneţi pe grătar.

Orezul se fierbe în apă cu sare, conform instrucţiunilor de pe pachet, apoi se scurge bine de apă şi se pune la prăjit în ulei de măsline, timp de 3 minute, apoi se sărează şi se piperează după gust.

Se rade apoi parmezan şi se amestecă rapid. Se pune apoi într-o cupă, gen bol mai mic şi se presează.

Îl puteţi servi aşa, răsturnat în farfurie (orezul va lua forma vasului), sau se poate răsturna într-un vas termorezistent şi pus la cuptor, cu parmezan ras deasupra, timp de 5 minute.

Cel mai bine e să vă ocupaţi mai întâi de orez, deoarece carnea e gata în câteva minute. Când grătarul e încins, puneţi vrăbioara în el. Lăsaţi cam 1 minut sau două, după care întoarceţi pe cealaltă parte. Puneţi apoi câte o bucată mică de unt peste fiecare vrăbioară, apoi o mai întoarceţi odată pe ambele părţi, şi e gata.

După ce o puneţi în farfurie, adăugaţi rozmarinul (eu am avut o râşniţă cu verdeţuri italiene) şi, dacă doriţi, şi alte mirodenii.

Se serveşte cu un vin roşu, sec. Poftă bună!

 

Reţetă: gulaş de vită cu găluşte de făină

Dacă aveţi poftă de un gulaş pe stil unguresc, puţin picant, vă sfătuiesc să încercaţi reţeta următoare:

Aveţi nevoie de:

  • carne de vită, tăiată cubuleţe (cam 500 g)
  • o ceapă mare
  • 3 morcovi
  • jumătate de ardei gras verde
  • un sfert de ţelină
  • 2 roşii
  • 100 g de pastă de tomate
  • 4 căţei de usturoi
  • pastă de ardei iute (eu am foloit Eros Pista, o jumătate de linguriţă)
  • pătrunjel verde
  • 2 ouă
  • 5 linguri cu vârf de făină
  • sare
  • boia
  • piper

Ceapa, tăiată solzişori, se pune la călit în ulei de floarea soarelui. Când a devenit transparentă, se adaugă carnea de vită şi se lasă puţin la călit. Apoi se pune ardeiul, tăiat cubuleţe, morcovii, tăiaţi rondele şi ţelina, dată pe răzătoarea mare. Se lasă 5 minute, amestecând din când în când, după care se pune boiaua, cam o linguriţă, se amestecă şi se pune apă cât să acopere totul.

Se lasă să fiarbă cam o jumătate de oră, după care, în altă cratiţă, puneţi usturoiul, tăiat mărunt, la călit în puţin ulei. Rapid, puneţi peste el roşiile tocate mărunt şi amestecaţi.

Lăsaţi 5 minute să fiarbă, după care puneţi bulionul, pasta de ardei iute, sare şi piper şi mai lăsaţi câteva minute pe foc. Turnaţi apoi sosul peste gulaşul care fierbe şi apoi puteţi să vă apucaţi de găluşte. Eventual, mai adăugaţi apă, dacă e prea gros sosul.

Pentru găluşte, pe lângă cele două ouă, mai aveţi nevoie de aproximativ 5 linguri cu vârf de făină şi puţină sare.

Prima dată se bate albuşul până se face spumă, cu sarea, după care adaugati  gălbenuşul, amestecând uşor. Se adaugă apoi câte puţină făină, până se obţine o compoziţie lipicioasă. Se lasă 3 minute să se umfle făina, apoi se adaugă în supa de gulaş, care fierbe.

Ca să nu se prindă alatul de lingură, mai întâi introduceţi lingura în supă. Dacă lingura e udă şi fierbinte, aluatul nu se lipeşte de ea. Apoi, tăiati o găluşcă, cam cât e vârful lingurii. Încercaţi să le faceţi cât de mici. Ele mai cresc când fierb.

Lăsaţi să mai fiarbă cam 5 minute, până sunt fierte şi găluştele, apoi potriviţi gustul cu sare şi piper. La sfârţit, tocaţi mărunt pătrunjelul verde, îl puneţi în oală, şi opriţi focul.

Poftă bună!

Carne şi lactate consumate de strămoşii noştri, dacii

Pe primul loc în preferinţele alimentare ale dacilor era carnea de vită. Resturi osteologice aparţinând acestor mamifere s-au găsit în toate siturile. Vitele erau crescute în principiu pentru produse secundare (lapte, brânză), eventual pentru reproducere şi muncă, aceste animale fiind sacrificate în general la maturitate. Vitele din epoca dacică, erau probabil de talie relativ mică şi aveau o constituţie suplă.

Despre cuvântul vită, Marius Sala este de părere că a avut o evoluţie specială de sens. Astfel, latinescul vita „viaţă” devine în română vită, iar cuvântul românedsc viaţă este fie urmaşul unui latinesc neatestat vivitia, derivat abstract al lui vivus, fie format în româneşte de la viu.

Pe locul doi în preferinţele culinare ale dacilor, par a se situa suinele. Porcinele erau ţinute în exclusivitate ca producătoare de carne şi eventual grăsimi. Ovinele şi caprinele erau utilizate şi ele pentru obţinerea de carne, dar şi de produse secundare (lână, lapte). Cabalinele par să fi constituit şi ele o sursă de came după cum o dovedesc unele descoperi de resturi osteologice provenite de la cai, care apar la fel de fragmentate ca şi cele ale altor specii, prezintă urme de arsură etc.

La aceste specii se adaugă apariţia în aşezările epocii La Tene (a doua vârstă a fierului), a găinii domestice. Se consumau atât exemplarele tinere, cât şi cele adulte, fiind şi furnizoare de ouă. Ca în cazul găinilor, şi în cazul peştilor, resturile osoase sunt destul de puţine în aşezări (s-au păstrat în general oase de la peşti de mari dimensiuni, restul fiind probabil distruse de aciditatea solului). Practicarea pescuitului de către dacii din aşezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, este incontestabilă mai ales că în numeroase astfel de aşezări au fost descoperite unelte de pescuit (cârlige de undiţă, greutăţi de la plasele de pescuit etc).

Spre deosebire de cele două ocupaţii pomenite anterior, vânătoarea se practica pe scară ceva mai largă. Se vânau cu precădere animale mari – cerbul şi mistreţul disputându-şi adesea primatul în descoperirile arheologice, la acestea adăugându-se căpriorul, bourul, ursul, iepurele etc.

În antichitate predomina consumul cărnii fierte, poate şi datorită faptului că se obţinea în acest fel şi supă şi carne. Se întâlneşte deasemenea consumul cărnii pregătite prin prăjire, fie în cuptoare, fie în frigări, rar pe grătar.

Cantităţile mari de carne obţinute prin sacrificarea unor animale domestice sau vânarea unora sălbatice, impuneau necesitatea conservării cărnii. Şi în colibe de pământ, strămoşii noştri conservau produsele prin afumare şi conservare prin sărare (inclusiv saramură).

Dintre grăsimile animale, cele mai frecvente puteau fi untura de porc şi seul. Cuvântul untură vine din latinescul unctum, care înseamnă uleios, unsuros, uns, gras, iar cuvântul seu derivă din latinescul sebum. Cercetătorii sunt însă de părere că suinele crescute de daci, de un tip primitiv, nu ofereau o cantitate prea mare din aceste produse.

Tot în urma săpăturilor arheologice a fost pusă în evidenţă existenţa în aşezările dacice a unor plante, cu un conţinut ridicat de ulei: lubiţ (Camelina sativa), cuvânt provenit din sârbescul ljubica, mac (Papaver somniferum), cuvântul provenind la noi din slavă: makŭ, şi muştar (Sinapis alba). Din acestea se puteau obţine uleiuri comestibile, dar care puteau fi întrebuinţate şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.

Columella, pornind de la aceiaşi preponderenţă a produselor lactate în alimentaţie, ne spune că cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc „băutori de lapte”. Accentul cădea probabil pe laptele de vită. Laptele de oaie şi de capră se situează în preferinţele culinare ale dacilor pe locul doi.

Termenul lapte, care vine, cum am mai spus, de la latinescul lactem, este substantiv neutru fără plural în întrebuinţarea sa obişnuită. Cuvântul are însă o formă de plural rar întâlnită şi specifică limbajului popular, pentru produse lactate sap pentru sortimante de lapte folosindu-se forma lăpturi. Lapţi, care denumeşte o noţiune din domeniul anatomiei peştilor, este un cuvânt independent, fiind dubletul etimologic al lui lapte.

Transformarea laptelui în brânză era necesară în primul rând din motive de conservare. Despre etimologia cuvântului brânză, care este un cuvânt păstoresc, se ştie că  latinescul caseus este cel de la care derivă cuvantul cazeina, care defineşte o substanţă proteică aflată în lapte şi care, prin coagulare, formează baza pentru brânză. Caseus este radacina si pentru cuvintele care înseamnă brânză în alte limbi – cheese în engleză, kaas în olandeză, kase în germană, queijo în portugheză, queso în spaniolă.

Marius Sala ne spune că termenul brânză este luat din traco-dacă, fiind luat din substrat, la fel ca şi cuvântul zară – lapte bătut din care s-a scos untul. Unii confundă acest cuvânt cu cuvântul zer (nu zăr), cu pluralul zeruri, care denumeşte lichidul galben-verzui separat de lapte după coagularea brânzeturilor, ne spune Mioara Avram.

 Bibliografie:

   Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010;

  Ghidul gastronomic al României, Ediţia a IV – a, completată şi revizuită / 200,6 1500 de reţete, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005;

  Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

Reţetă: muşchiuleţ de vită cu cartofi şi rozmarin

Gallery

This gallery contains 8 photos.

Astăzi, fiind liber, soţul meu a avut chef de gătit (Dumnezeu să-i ţină obiceiul).  Eu am fost pe post de ajutor de bucătar, şi cu ocazia asta, am zis să postez reţeta şi pe blog. Fiţi siguri că dacă nu … Continue reading