Ce bine-ar fi! – balada leneșului

Ce bine-ar fi de m-aș trezi

La 10 – n fiecare zi

Cu micul dejun la pat,

Gata spălat și îmbrăcat.

Ce bine-ar fi să am serviciu

Pe facebook. Zău, nu-i un capriciu.

Să n-am nici șef ce dă cu biciu’

Și să stau numai la oficiu.

Ce bine-ar fi de s-ar putea

Să stau numai la cafea

Cu țigara – alăturea

La o bârfă și-o bezea.

Ce bine-ar fi printr-o minune

Și numai din afecțiune

Să vină o aluviune

Cu bani și cu ascensiune.

Să urc pe scara socială

Să vadă ăia toți cu școală

Câte gagici am eu în poală

Și să îi bag pe toți în boală.

Ce bine-ar fi să am șofer

Și servitori, elicopter,

Să am și propriul meu frizer;

Chiar, n-ar strica să fiu bancher.

Ce bine-ar fi de n-ar fi ora șapte

Să nu mai sune ceasul ăsta, frate,

Să-mi zică iar să mă duc la scârbiciu,

Să mă prefac că lucru, și că e un deliciu.

 

 

Ploaia

Cu picuri mari şi reci, azi plouă, făcându-mă să-mi amintesc de tine.

Dorul pământului uscat s-a stâmpărat,

Însă al meu e încă însetat.

Aş vrea să ies în ploaie şi să strig, să urlu până uit de mine,

Iar ploaia să îmi spele tot, şi gânduri, şi durere, şi păcat,

Şi gândul care fuge către tine.

Sunt om, şi sunt făcut din lut, iar lutul, din iubire,

Singuri ne naştem, şi tot singuri pierim, rămânem amintire.

Iubim, sperăm, trăim,  rabdăm, şi suferim, şi sufletul ne arde,

De-aceea, să avem curaj, să facem ploile reci, calde.

Trecutul să-l lăsăm departe, să nu uităm că azi e azi,

Mâine poate vom fi iar lut, şi peste noi vor creşte brazi.

Să ascultăm, aşadar ploaia, şi să ne bucurăm de ea,

Să învăţăm să o iubim chiar rece, udă, la fel cum e şi viaţa.

Degeaba fugim de furtună. Am tot fugi o viaţă.

Mai bine să-nvăţăm să mergem prin furtună, cu zâmbetul pe faţă.

Preţuieşte timpul!

Un prieten a scris un comentariu la un articol, care conţine nişte versuri şi care, mă gândeam că sunt prea frumoase şi adevărate ca să treacă neobservate, aşa că le-am publicat aici:

“Când eram copii de-o şchioapă
Şi ne fugaream hoinari,
Noi aveam o rugaciune:
Fă-ne Doamne, oameni mari!

Mai apoi la Grădiniţă,
Cam pe la sfârşit de an
Noi aveam o rugăminte:
Fa-ne, Doamne, si scolari!

La liceu, altă durere,
Altă viaţă şi alt chin,
Noi avem o rugaciune:
Dă, Doamne, să-l şi termin!

Anii au trecut în grabă,
Iată-ne si absolvenţi.
Noi avem o rugăciune:
Fa-ne, Doamne si studenţi!

Şi cum viaţa nu-i uşoară,
Plină nu-i de bucurii,
Noi avem o rugăciune:
Fă-ne, Doamne, iar copii!”

Cred că în poezioara asta ne regăsim cam toţi. Şi degeaba, când eşti copil îţi spune cineva să te bucuri de copilărie, că nu ai de unde să înţelegi. Acum, că am mai căpătat şi eu puţină înţelepciune, am învăţat că trebuie să ne bucurăm de fiecare moment şi să-l trăim la maxim, pentru că nu se mai întoarce niciodată.

Maneaua ucide mințile lucide

Există trei categorii de oameni: oameni care trăiesc prin manele, care le suportă și oameni care și-ar dori să dispară și manelele și maneliștii. Noi facem parte din a doua categorie.

Nu sunt într-atât de deranjante ritmurile țigănești, cât sunt aberațiile alea care cică se numesc versuri, dar cel mai și cel mai tare deranjează dezacordurile și greșelile gramaticale întâlnite la fiecare 3, 4 cuvinte. Nu înțelegem un singur lucru: până iese pe piață o manea trece prin mai multe mâini, sau mai bine spus pe la mai multe urechi. Cum este posibil să nu se găsească măcar o persoană care să corecteze greșelile respective? Dacă tot au atâția bani, ar trebui să-și permită și să plătească un om care să la corecteze textul.

Nu spunem că nu ne plac unele dintre ele. Sunt câteva (foarte puține, ce-i drept) care sunt chiar faine, și merg ascultate la câte un chef. Dar nu zilnic, pentru că efectiv te poți tâmpi de cap, la ce mesaje transmit unele.

Chiar credem că din cauza unor manele ascultate repetitiv ajungi să îți dorești să devii exact ca în versurile alea: șmecher și hoț, iar visul tău să fie să ai merțan sub cur și zece femei pe lângă tine, și-n rest… să moară toți dușmanii:

„Da, da, da sunt mare barosan/ shmecher versat/ Smecher no 1./ Da, da, da sunt shmecher bogat/ Am multă putere,/ Ca un împărat… /Nu mă las la mâna lor,/ La mâna dushmanilor/ De mai am dushmanii mor/ Of, dushmanïlor…”

Un manelist este exact ca un fumător: te obligă să participi și tu la viciul lui, pentru că și maneaua e un viciu. De fiecare dată când ieșim din casă se nimeresc să treacă pe lângă noi vreo 6, 7 persoane care ascultă manele la maxim. Unii sunt mai șmecheri și le ascultă în mașină, evident cu geamurile deschise, alții, mai puțin șmecheri și le ascultă de pe telefonul mobil 🙂 . Problema o reprezintă cei din urmă, pentru că mașina trece în viteză pe lângă tine și după maxim un minut ai scăpat. Însă ce te faci când unu care ascultă manele pe telefon merge în aceeași direcție cu tine, și mai mult, merge cu aceeași viteză ca tine :)?

Ar trebui să se inventeze ceva, gen dezalcoolizare : dezintoxicarea de manele :).