Diferenţa dintre valori şi principii

Multă lume confundă valorile cu principiile. Valorile nu sunt principii, iar principiile nu sunt valori.

Valorile ni le formăm singuri, după modul nostru de a privi lumea, aşa cum considerăm noi că ar trebui să fie. Un om poate avea adevărul ca valoare, iar altul – minciuna. Unul poate avea ca valoare banul, pe când celălalt – omenia.

Exemple de valori adevărate sunt: sinceritatea, respectul, curajul, modestia, fidelitatea, toleranţa, altruismul etc. Sunt unele persoane însă care îşi formează alte valori după care se ghidează în viaţă, şi pe care le respectă. Ei au ca valori banul, mitocănia (bădărănie, grosolănie, impolitețe mârlănie, mojicie), minciuna (unii devin de-a dreptul mitomani – au o tendinţă patologică de a minţi, devenind o boală), egoismul, nepăsarea, ignoranţa, indiferenţa şi multe altele, crezând că aşa trebuie să fie ca să le fie lor bine. Nu înţeleg însă că, alegându-şi asemenea valori, sau, mai bine zis, non – valori, îşi fac rău singuri.

În funcţie de valorile personale depinde comportamentul nostru şi, în final, caracterul. Tot în funcţie de valori ne alegem prietenii sau chiar partenerul de viaţă. Dacă tu ai ca valoare adevărul şi corectitudinea, nu îţi va plăcea niciodată compania unui mincinos. Sau dacă ai ca valoare loialitatea, nu poţi fi partener cu unul neloial.

Pe când valorile morale sunt personale, principiile sunt adevăruri generale, fundamentale şi incontestabile. Au existat “de când lumea” şi sunt adânc întipărite în conştiinţa umană. Unii le respectă, iar alţii nu. Exemple de principii ar fi: cinstea, demnitatea, înţelegerea, răbdarea, evoluţia, etc. Principiile şi-au dovedit valoarea de-a lungul timpului. Niciodată, un om care nu a respectat principiile nu a avut succes pe termen lung.

Un hoţ, un mincinos, un laş sau un om neloial poate ajunge, într-adevăr, sus, dar va cădea cu o viteză zdrobitoare. Numai respectând principiile poţi avea succes de durată.

Tu de partea cui eşti?

De mici copii am învăţat, de la părinţi, din basme sau de la şcoală, ce este bine şi ce este rău. Ştim prea bine că minciuna, hoţia, ticăloşia şi multe altele nu pot fi sub nici o formă încadrate sub mantia binelui. Însă, uneori, unele persoane îşi cresc copiii, învăţându-i greşit despre valori  şi virtuţi morale. După ei, eşti fraier dacă poţi să furi şi nu o faci, eşti prost dacă munceşti şi nu tragi chiulu’ (de parcă ţi-ar ridica cineva statuie), eşti tâmpit dacă eşti fidel etc.

În subconştient, ştim cu siguranţă să facem diferenţa dintre bine şi rău, dar de multe ori ne încăpăţânăm, crezând că, dacă susţinem golanii (că sigur au ceva bun şi ei), odată poate va fi bine, ne vor ajuta şi vor fi de partea noastră când ne va fi greu.

Ei bine, niciodată nu va fi aşa. Un nemernic va rămâne nemernic, indiferent cât de bun prieten i-ai fi şi oricât de mult l-ai ajutat. Şi, când nu mai are nevoie de tine, nu numai că îţi întoarce spatele, dar îţi mai dă şi un şut în fund.

Întotdeauna, dacă ţii partea răului, de rău vei avea parte.

Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, adică libertatea de a alege între posibilitățile care ni de oferă. Răul și eroarea devin astfel rezultatele alegerilor noastre greșite.

Noi, românii, ne plângem, în general, că nu ne e bine. Şi, într-adevăr, nu ne e, dacă stăm să ne gândim cum am putea s-o ducem, la ce ţară bogată avem. Un român normal, din salariu, abia-şi poate plăti taxele şi hrana pe o lună. Doamne fereşte de vreo problemă de sănătate…! Dar oare de ce nu e bine? De ce nu avem şi noi salarii de mii de euro, spitale dotate şi  profesori instruiţi? De ce ne pleacă elitele în străinătate? De ce se închid spitale şi şcoli? Oare nu noi am greşit când ne-am ales conducătorii?

Şi, dacă noi am greşit, nu e normal să ne îndreptăm greşeala?

Minciuna

În ultima vreme am observat că oamenilor le plac minciunile şi mincinoşii.

Când eram copil, trebuie să recunosc că eram o mare mincinoasă. Dar acum, stând şi analizând toate întâmplările, îmi dau seama că minţeam din cauză că am observat că oamenii adoră să fie minţiţi.

Preferă minciuna în locul unui adevăr care, de multe ori e crud. Preferă  o minciună dulce în locul unui adevăr dureros.

Fie că e minciună cotidiană, mincuină politică, minciună economică, minciună socială sau ştiinţifică, în ziua de azi e pusă la mare rang.

Haideţi să vă dau şi un exemplu. Citisem zilele trecute pe un blog despre celebrul scriitor Amos Oz, care a scris o carte intitulată “How to Cure a Fanatic”, în care el susţine că un fanatic este un om altruist, care este preocupat să schimbe în bine viața celorlalți, iar fanatismul, deci după el și altruismul, este răul suprem al omenirii. Şi mai spunea că altruiştii au o mare tendinţă de a deveni criminali şi sunt lipsiţi de personalitate. Şi că cei mai buni oameni sunt individualiştii.

Cum naiba să spui aşa ceva? Şi cum naiba să promovezi aşa ceva? Pentru că i se dau tot felul de premii pentru literatură…

Unde merge şi încotro se îndreaptă lumea asta? Cum să spui că altruismul – atitudine binevoitoare și dezinteresată manifestată în folosul altora, este rău??? Ce naiba vor ăştia să facă din noi? Vor să ne ucidem între noi, oare?

Se promovează acum în prostie tot felul de non – valori. Peste tot vedem vedete în curu’ gol şi fără nimic în cap… Singura valoare a lumii de azi e banul.

Oameni buni, treziţi-vă! Că altfel ne transformăm în nişte bestii fără suflet.

Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare

Intrând din întâmplare pe blogul unui domn, am văzut acest motto, scris de Albert Einstein (1879 – 1955) şi mi s-a părut interesant şi bun de dezbătut. Pentru că, sincer, nu ştiu cât de valabil mai e în zilele noastre.

“Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare!”  – ce vrea să spună oare?  Succesul înseamnă reuşită, izbândă, un rezultat favorabil… Dar adesea, pentru a ajunge să aibă succes, oamenii folosesc orice mijlloace.  Cum spunea o personalitate a zilelor noastre, “succesurile” sunt la mare căutare. Un om de succes este un om care este cunoscut şi apreciat de ceilalţi oameni pentru rezultatele excepţionale pe care le-a dobândit. Dar cum le-a dobândit? Contează?Un om de succes este şi Iri, şi Becali, şi chiar Guţă.

Dar un om de valoare ce e? Valoarea, atunci când ne referim la oameni, înseamnă importanţă, autoritate, calitatăţi deosebite, demne de stimă. Dar în ziua de azi, în societatea în care trăim, ce e demn de stimă? Pentru că, citind definiţia valorii, am stat puţin pe gânduri: ” Valoarea = însușire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităților sociale și idealurilor generate de acestea.” Aşadar: necesităţilor sociale şi idealurior generate de acestea. Adică, cum la noi, după spusele altei personalităţi, 90% din populaţie “e manelişti”, înseamnă că un om de valoare, pentru ei, poate fi Copilu’ Minune sau Salam. Nu degeaba au ei versurile: “Valoarea mea, valoarea mea/ nu o are nimenea!”

Dar să vedem ce sunt valorile. Valorile, prin definiţie, sunt  ideile şi convingerile la care pe care oamenii le iau drept repere de-a lungul vieţii, adică principiile. Aşadar, şi dacă o luăm astfel, tot nu iasă tare bine… Pentru că acum, oricum ai lua-o, tot la bani te duce cu gândul şi cuvântul “succes” şi “valoare” (din păcate).

Aştept să mă contraziceţi. 🙂

 

 

Bunuri sufleteşti

Lucian Blaga, în poezia “Trei feţe” spune:

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă:
“Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”.

În mod normal, chiar aşa ar trebui să fie. Însă, din păcate, puţini bătrâni ajung la îţelepciune.

Sunt oameni care trec prin viaţă ca gâsca prin apă, de nimic nu se prinde de ei, dar nici ei nu se prind de nimic. Trăiesc doar ca să facă umbră pământului (degeaba) şi nu lasă în urma lor nimic. Ba mai mult, cât pot ei, îi mai trag şi pe alţii în jos. Că altul de ce să se bage în faţă, dacă el nu e în stare?

Eu zic că cel mai important în viaţă e să nu o fi trăit degeaba. Să nu te intereseze să aduni bunuri materiale, ci sufleteşti. Şi comorile sufleteşti adunate de tine să le dai mai departe celor ce vin după tine, aşa cum şi noi am primit înţelepciunea străbunilor noştri.

 Trebuie să-i învăţăm pe cei mici să ştie să aprecieze doar oamenii adevăraţi şi să-i ajute şi pe ceilalţi să-şi deschidă ochii (dacă au cu cine). Lumea asta depinde de noi, de fiecare în parte. Noi trebuie să ne facem datoria de a ne creşte copiii într-un mod ok şi de a-i învăţa valorile reale. Că lumea asta e plină-ochi de false valori care sclipesc la suprafaţă, dar sunt putrede pe dinăuntru.

Noi trebuie să le fim exemplul de om în adevăratul sens şi să le arătăm cum arată şi ceilalţi, mai puţin oameni. Trebuie să-i învăţăm de mici cum să-şi aleagă prietenii şi persoanele care să-i înconjoare şi trebuie să-i învăţăm cum să-şi aleagă liderii.

Dor de naivitate

Da! Recunosc şi nu mi-e ruşine: mi-e dor de naivitate! Spun că nu mi-e ruşine deoarece, în lumea în care trăim, naivitatea , inocenţa şi sinceritatea nu mai sunt valori, şi e o ruşine să fii naiv. Azi e la putere banul, bunăstarea, influenţa şi statutul.

Din păcate, banul ghidează mintea a tot mai mulţi oameni şi îi conduce după bunul plac, făcându-i lacomi, mincinoşi, hoţi şi egoişti. Banul îi face să uite de cinste şi de corectitudine, de altruism şi de respect. Şi toate astea pentru că toţi vor să se îmbogăţească de azi pe mâine, fără să muncească, crezând că asta le va aduce fericirea. Şi astfel, călcând pe cadavre pentru “ochiul dracului”, se trezesc bătrâni şi singuri.

Genul ăsta de oameni au impresia că vor trăi veşnic, şi parcă sunt legaţi la ochi şi nu văd că nimeni nu scapă de “doamna cu coasa”, care-i duce de-aici în curu’ gol.

Mulţi spun că ei trag şi “muncesc” toată viaţa pentru copiii lor, și nu-şi dau seama că fac cea mai mare greşeală şi că-i distrug viaţa copilului. În primul rând, un copil “de bani gata” abia aşteaptă să-i moară părinţii, să-i rămână lui tot (asta pentru că aşa a fost crescut). Apoi, după moartea părinţilor, risipeşte tot în câţiva ani, apoi ajunge muritor de foame, pentru că toată viaţa a fost învăţat să primească fără să muncească, fără să dea nimic înapoi.

Cea mai mare greşeală a unui părinte e să-i spună copilului că, după moartea lui, el va primi toată averea agonisită de-o viaţă. Vă daţi seama că, copilul nu mai e motivat să facă nimic, că doar îi dă tata. Şi astfel de copii se înmulţesc pe zi ce trece tocmai din cauza faptului că banul e cel care conduce acum omenirea. Pe ăştia îi vedem în trafic, cu maşini de fiţe la 18 ani, conducând ca nebunii, sau îi mai vedem la ştiri, cum că au crăpat şi au mai omorât încă câţiva oameni, deoarece conduceau sub influenţa alcoolului.

De asta mi-e dor de naivitate, pentru că o văd atât de rar. Eşti prost dacă-i spui omului verde-n faţă ce ai de zis, eşti fraier dacă ai încredere în cineva (pentru că sigur te va înşela) şi eşti nebun dacă eşti bun. Vi se pare normal?