Rodul iubirii

Avem în noi bine şi rău,

Egale la măsură,

Şi ştie numai Dumnezeu

Câtă iubire şi câtă ură.

Şi de iubire dăruieşti,

O să primeşti doar bine.

Dar ura când o-mparţi şi-o creşti,

Precum un bumerang, se-ntoarce tot la tine.

Şi-atunci când noi o vom primi în vizita finală

Pe doamna care-n muritori stârneşte numai teamă,

Surprinşi vom fi când vom vedea că nu-i cale de-ntors,

Cum nici o frunză, căzută toamna de pe ram, sus înapoi n-a mers.

Şi tot ce ne rămâne-atunci va fi rodul iubirii,

Iar ura-o vom duce cu noi în negura pieirii.

Noi şi familia

Fiecare om, atunci când se naşte, are părinţi şi rude şi creşte într-un anumit mediu. De multe ori, mediul în care creşte un copil nu este compatibil cu firea lui, în general. E posibil să nu moştenească de la părinţi anumite trăsături. De exemplu, cunosc familii de intelectuali (ea profesoară şi el medic), care au crescut o pramatie de fată. Degeaba doreau ei să facă om din ea, că tipa, încă din liceu, umbla cu boşorogi italieni. Mai cunosc şi familii de beţivi rataţi, ai căror copii au reuşit singuri să facă o facultate şi să-şi facă o carieră de succes. Eu cred că cei mai dezavantajaţi sunt copiii inteligenţi, născuţi în familii de oameni încuiaţi şi bătuţi în cap, care nu numai că nu-şi ajută copilul să evolueze şi să se dezvolte, dar îl mai şi trag în jos. Şi, pentru că asemenea oameni nu au cum să înţeleagă un copil inteligent, îl vor face şi să se simtă un ratat.

În fine, ideea e că familia nu poţi să ţi-o alegi. Te naşti cu ea şi trebuie să o suporţi. Dar după ce creşti, urmează să-ţi faci, la rândul tău o familie. Îţi poţi alege partenerul de viaţă. Însă şi acesta are o familie cu care a crescut şi pe care va trebui să o accepţi aşa cum e. În situaţiile astea, vă spun sincer, din câte am auzit (şi am auzit multe), sunt foarte slabe şansele să existe compatibilitate. Şi atunci apar conflictele, certurile şi ura: ginere – soacră, soacră – noră, cumnatele ş.a.m.d.

Faza e că, de fapt, treaba e simplă şi porneşte de la tine: ori îi accepţi pe cei de lângă tine aşa cum sunt şi încerci să vezi părţile bune din fiecare, ori mai bine (decât să porţi ură, să te enervezi şi să te consumi), întrerupi orice tip de relaţie cu persoanele respective. Ura face rău oricui. Şi mai ales celui care o simte şi o poartă în suflet. Te roade pe interor şi te macină. Aşa că mai bine încerci să înţelegi omul decât să-l urăşti.

Iubirea de soacră

” – Ce faci atunci când îţi spune doctorul că mai ai doar o lună de trăit?

– Ţi-o  petreci cu soacra. Va fi cea mai lungă lună din viaţa ta.”

Tot stăteam şi mă întrebam zilele astea de ce naiba toţi ginerii şi norele îşi urăsc soacrele. În jurul meu, absolut toţi cunoscuţii au o antipatie aparte pentru soacrele lor. Şi am găsit răspunsul, care e foarte simplu: aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul, în cel mai natural mod posibil, şi cum copilul îşi iubeşte părintele, tot aşa şi ginerii şi norele îşi urăsc soacrele. E o chestie absolut naturală. Cunosc multe cupluri care se înţelegeau de minune cu soacrele, până s-au căsătorit. Apoi au început discuţiile…

Bineînţeles că există şi excepţii; la fel cum câte o mamă nu are simţul matern şi îşi abandonează copilul, mai există şi nurori sau gineri care se înţeleg cu socri. Dacă stau şi mă gândesc de unde poate veni ura asta (care de multe ori e reciprocă), cred că se trage de la faptul că fiecare părinte îşi vede odrasla ca pe ” cel mai frumos, deştept etc” copil, şi îşi imaginează că-şi va lua de soţ /soţie cine ştie ce minunăţie. Taică-meu zicea că cine ştie cu ce prinţ al Angliei m-oi mărita eu. :))

Oricum, cred că versurile din “Soacra cu trei nurori” a lui Creangă vor rămâne valabile cât e lumea şi pământul:

  • Soacră, soacră, poamă acră,
    De te-ai coace cât te-ai coace,
    Dulce tot nu te-i mai face;
    De te-ai coace toată toamna,
    Eşti mai acră decât coarna;
    De te-ai coace-un an ş-o vară,
    Tot eşti acră şi amară;
    Ieşi afară ca o pară;
    Intri-n casă ca o coasă;
    Şezi în unghi ca un junghi.