Noul meu duşman de moarte

Până nu demult am fost prieteni. Ne înţelegeam perfect… mă învăţa multe lucruri. Dar, în ultima vreme parcă a luat-o razna de tot, zău aşa. Pur şi simplu mă calcă în picioare.

Îmi zicea cineva că, de pe la 27 de ani, se cam întoarce împotriva ta şi îşi arată colţii. Ei bine, eu încă nu am împlinit vârsta critică, şi deja îşi face de cap.

Dacă nu v-aţi dat seama până acum, vă spun eu cine e: e timpul. Nu ştiu cum trece la voi, dar la mine a luat o viteză îngrozitoare. Mă sperie, de-a dreptul…

Dacă până acum făceam o grămadă de lucruri într-o zi, acum, mă-nvârt de două, trei ori şi trece ziua. Două ore parcă s-au comprimat în jumătate de oră. Dacă tot aşa va trece, azi – mâine mă trezesc că-s bunică.

Am zis duşman de moarte, şi aşa e (la propriu), că, până la urmă, chiar acolo ne duce, la doamna cu coasa, nu? De obicei, oamenii evită subiectul ăsta. Unii chiar se cred nemuritori. Dar eu zic că trebuie să înfruntăm realitatea şi să fim conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, ne ducem pe apa sâmbetei. Important e cum trăim, nu cât trăim. Aşa că, chiar dacă trece ca TGV – ul, eu zic să profităm de el la maxim şi să ne bucurăm de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Să încercăm să nu supărăm pe nimeni, să nu alergăm după bani (că, vorba aia, nu ducem nimic cu noi) şi să nu ne călcăm onoarea pentru nimic în lume.

Fă-ţi timp şi pentru tine!

Unii cred că, odată ce s-au căsătorit şi au făcut copii, tot timpul şi toată viaţa lor trebuie să le dedice, uitând complet de ei şi de nevoile lor.

Ei bine, e total greşit. Şi nu o spun doar eu, ci şi psihologi sau psihopedagogi. Nu este bine nu numai pentru tine, ci şi pentru copilul tău. A fi părinte nu înseamnă că viaţa ta e a copilului, pentru că tu, în subconştient, îl vei acuza mereu pe copil de asta.

Ca să-ţi trăieşti cu bucurie rolul de părinte, trebuie să fie un echilibru: “trebuie să mă ocup de mine, fără a uita de celălalt (copil sau partener), şi trebuie să mă ocup de celălalt, fără a uita de mine!”.

Acest principiu poate fi comparat cu rolul jucat de fiecare picior al nostru în a ne asigura stabilitatea. Ca să rămân în echilibru, trebuie să distribui greutatea în mod egal, pe ambele picioare. Aşadar, trebuie să acord la fel de multă atenţie, atât mie, cât şi celuilalt.

Dacă îi acordăm copilului prea multă importanţă, uitând de noi, şi copilul învaţă să uite de părintele său, sau, urmând modelul părintelui, să se gândească la ceilalţi uitând de sine.

A-i acorda copilului tot timpul liber şi toată energia mea e greşit, atât pentru copil, cât şi pentru mine.

Părintele ideal e părintele – ghid şi părintele – complice. Dar ca să fi un astfel de părinte, trebuie să fii mereu în echilibru, pentru că, dacă în lumea ta e numai copilul tău, rişti să devii un părinte – dictator, care doreşte să controleze fiecare mişcare a copilului, luându-i posibilitatea de a se dezvolta cum trebuie şi de a deveni independent.

Văzându-mă pe mine în echilibru, tot astfel va fi şi el: va învăţa să acorde atenţie, timp şi importanţă celuilalt, dar fără să uite de el.

În exemplul pe care vi l-am dat mai pot intra unele femei care, după ce s-au căsătorit şi au făcut copii, uită să se mai îngrijească, nu mai dau importanţă alimentaţiei echilibrate, neştiind că, în acest fel, pot ajunge chiar să îşi destrame familia.

Bibliografie: Hélène Renaud, Jean – Pierre Gagné, 8 metode eficiente pentru educarea copiilor, Bucureşti, Editura Polirom, 2011.

Vai, sufletul meu!

de Nicoleta Hoban

Ce bine de tine, trupul meu,
Stau şi mă-ngrijesc de tine.
Dimineaţa când mă scol, te îmbrac,
Te netezesc, te piaptăn şi mă mândresc!
Ce frumoase haine pun pe trupul meu,
Ce mâncăruri gustoase caut eu mereu
Şi caut a-ţi fi bine, ţie, trupul meu.
Să ai casă unde să stai,
Să ai un prieten, să prinzi grai,
Să stai, să te relaxezi,
Să dormi, să te desfătezi.

Doamne! Ce fac pentru tine…
Totul, trupule al meu.
Dar, vai,  sufletul meu !

Dimineaţa când mă scol,
Mă îmbrac, mă netezesc,
Mă piaptăn şi mă mândresc
Şi mă uit la ceas…
– Vai, serviciul meu!!!
Ce puţin timp a rămas
Sufletul e-ntr-un impas.
Oare vine să-mi dea ,,hrană” ?!
Sufletul se-ntreabă.
Oare vine să ,,mă îmbrace” ?
Dară timpul nu-i dă pace
Trupul iese şi se duce
Şi-ntr-un final, el zice aşa :
– Doamne Iisuse, nu mă lăsa.
Sufletu-i mulţumeşte
Că l-a hrănit duhovniceşte.

Concluzie :
Vai de mine, Sufletul !!!

Colegii de liceu

Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna preţuim ceva doar după ce nu-l mai avem, sau după ce a trecut. Mă refer aici şi la timp, sau la anumite etape din viaţa noastră. Îmi aduc aminte că, fiind în liceu, toată lumea (mai ales profesorii) ne spunea să profităm la maxim de anii de liceu, că sunt printre cei mai frumoşi ani din viaţa noastră. Mie mi se părea atunci că exagerează. Cum să fie cei mai frumoşi ani, când încă suntem sub gheara părinţilor, când nu putem face ce vrem, când nu avem bani etc. Eu una eram ţinută din scurt de ai mei, şi n-aveam bani, vorba aia, nici să trec strada. Adică… nici de albumul de clasa a XII – a şi de caseta de la banchet nu am avut bani.

Aşa că, pentru mine nu pot să zic că au fost cei mai frumoşi ani, însă au fost anii în care eu m-am format ca om. Crescând fără mamă, pe care o vedeam maxim o lună pe an, îmi era destul de greu, mai ales în perioada adolescenţei, când treci prin anumite schimbări, fizice şi psihice, şi, ca fată, chiar ai nevoie de mamă, măcar pentru un sfat. Iar eu, sfaturile le primeam de la colegele mele de liceu. Pe un ton mai blând sau mai puţin blând.

Pot să zic că, în anii de liceu, m-am “şlefuit”, cu ajutorul colegilor mei, mai mult fete, că, fiind la un liceu pedagogic, aveam doar trei băieţi în clasă.

Bineînţeles că s-au creat simpatii şi antipatii, dar acum, când stau să mă gândesc,îmi e dor şi de fetele pe care le simpatizam mai puţin. De la fiecare am învăţat câte ceva, care, chiar şi acum, îmi prinde bine. Acum, dacă aş putea, aş da timpul înapoi, şi, pentru o zi, aş vrea să fiu în liceu, să-mi văd colegii şi să stau la câteva ore, care-mi erau mie mai dragi: de română, istorie, şi orice ar mai fi, numai să fie.

Mai sunt doar doi ani şi ceva până la întâlnirea de 10 ani, şi e printre puţinele motive pentru care aş vrea să treacă timpul mai repede. Eu sper ca toţi colegii să simtă asta şi să ne vedem cu toţii atunci. Pentru că, la fel ca familia, nici colegii de clasă nu ţi-i alegi, dar trăieşti alături de ei câţiva ani, fiind a doua familie. Şi nu ştiu dacă aţi observat, dar, când îţi faci cont pe o reţea de socializare, în primul rând, îţi cauţi foştii colegi, pentru că, în subconştient, sunt ca şi fraţii tăi, mai răi sau mai buni, mai proşti sau mai deştepţi, mai enervanţi sau mai agreabili.

 Graţie facebook-ului, noi ne-am găsit aproape toţi, şi mă bucur că am văzut toţi sunt ok. Sper că până în 2014 vom fi toţi şi ne vom revedea cu bine.

 

Ce vă propuneţi pentru 2012?

Se apropie Revelionul, momentul în care conştientizăm, pe lângă altele, că timpul trece şi nu se mai întoarce, oricât ne-am strădui.

De obicei, oamenii îşi fac anumite planuri pentru anul care vine. Poate că aşa ne este mai uşor să ne organizăm viaţa, cine ştie. Până acum, orice mi-am propus sau mi-am dorit să fac în anul ce urma, am făcut, cum am putut (nu întotdeauna am atins punctual maxim). De exemplu, anul trecut de Revelion, mi-am propus să termin masteratul. Era destul de dificil, cu doi copii, dar am reuşit.

Anul ăsta de Revelion îmi propun ca în 2012  să mă titularizez în învăţământ, să-mi cresc copiii cât se poate de bine şi să scriu zilnic pe blog, să vă împărtăşesc din experienţa mea de viaţă, în speranţa că vă va prinde bine cândva. Mai vreau să fiu o soţie de nota 10 (ca şi până acum :)) ) şi să fiu cât se poate de corectă cu cei din jurul meu. Nu mi-am propus să fiu bună, ca în alţi ani, pentru că cred că uneori e mai bine să fi doar corect.

Eu sper că, la anul, pe vremea asta să recitesc acest articol şi să fi făcut deja tot ce mi-am propus. Oricum, dacă doriţi, puteţi să scrieţi şi voi ce aveţi de gând să faceţi în 2012. Eu voi republica articolul peste un an. Chiar sunt curioasă. 🙂

Aoleu, cum trece vremea, şi copiii îmi spun nenea

E foarte ciudat cum te poate schimba timpul, fizic, şi cum poţi rămâne la fel pe interior. Îmi aduc aminte că aveam vreo 12 ani şi-mi salutam vecinele cu “sărumâna”, că doar aveau copii mici, iar ele îmi tot spuneau să le salut cu “ceau”, că nu-s aşa bătrâne. Acum le înţeleg perfect. Mor de ciudă când ies din scara blocului, şi puştoaicele de 13 ani îmi spun “sărumâna!”.

Poate pe  unii îi schimbă timpul, îi face mai maturi, dar eu încă nu mă simt “tanti”. Adică, mai ieri colindam discotecile şi umblam aiurea şi deja sunt “mama Alexandrei”, cum mi se spune la grădiniţă. Nu că nu mi-ar place,  dar e puţin ciudat cum s-au întâmplat toate aşa, în viteză.

Poate vi s-a întâmplat şi vouă să staţi şi să vă gândiţi puţin când vă întreabă cineva câţi ani aveţi. Oricum, la cum zboară timpul, parcă mă şi văd bunică. :))

Am văzut acum vreun an un reportaj în care se spunea că fiecare om are vârsta lui, la care se simte bine, şi tot de vârsta aia arată (cred că e un fel de a spune) şi se simte, indiferent de câţi ani ar avea. Şi erau vreo 15 actori, dintre care îmi aduc aminte de Meryl Streep, care spunea că e chiar adevărată chestia. Zicea că ea mereu s-a simţit de vreo 45 de ani. Şi zău că eu tot cam de vârsta asta o am în minte, deşi am văzut filme cu ea şi de când avea vreo 25 de ani sau 62, sau câţi are acum. Şi, apropo de Meryl Streep, aş vrea să vă recomand filmul It s complicated. Mie mi-a plăcut la nebunie. Ţin minte că eram însărcinată în luna a 9-a când l-am văzut la cinema, de am crezut că mi se va rupe apa de la atâta râs.

Cât despre vârstă, eu una mă simt de vreo 22, chiar dacă am 26. Voi?

Copiii și moștenirea

Deja e a treia zi de Crăciun, adică e ca și cum ar fi trecut deja… Imediat e Revelionul și… a mai trecut un an.

Când ai copii, parcă nu-ți pare  așa de rău că trece timpul atât de repede, că îi vezi cum cresc și aștepți să se facă tot mai mari. Dar cred că ar fi fost destul de nasol să nu-i am și să văd ce repede trec toate, și să treacă fără rost.

Mai văd prin filme cum e când cresc destul de mari și își iau zborul… Cred că va fi destul de ciudat să te trezești singur/ă, doar cu soțul/soția. Se spune că atunci începe, de fapt a doua tinerețe, că nu mai ai responsabilități și atâtea griji.

Sunt unii care susțin sus și tare că pe copil trebuie să-l ajuți toată viața. Ei bine, eu sunt de altă părere. Copilul trebuie educat și susținut financiar până își termină studiile și “la revedere!”. Trebuie lăsat să-și vadă de viața lui, fiind înzestrat cu tot ce i-ai oferit până atunci. Eventual ajutat cu vreun sfat, atunci când crezi că e cazul. Dar dacă continui să-i dai bani munciți de tine, faci cea mai mare greșeală. Tot greșeală e și să-i promiți copilului că-i va rămâne lui casa și ce ai adunat tu toată viața. Atunci el va aștepta să primească și nu se va mai stresa el să muncească sau să facă ceva în viață, că doar îi dă mama și tata, și va ajunge un looser.

Copilul trebuie învățat de mic că pentru orice primești, trebiue să dai ceva în schimb, nu să stea și să aștepte să-i cadă din cer, sau să-i dea unul și altul, de parcă ar avea vreo obligație. Cunosc multe persoane care sunt, așa cum cântă Paraziții:

“Prea bolnav să muncească,
Prea fricos să fure,
Prea mândru să ceară,
Mulțumit să îndure.”

Timpul liber – o necesitate

După mine, timpul liber nu e un “moment” de răsfăţ, ci o necesitate, pentru fiecare, este timpul în care te “resetezi” şi te încarci pozitiv, pentru a avea forţă să mergi mai departe.

Dar să lămurim ce este timpul liber. Este perioada din zi când nu ţi-ai programat nimic, te deconectezi de tot şi toate şi faci ce simţi tu că te relaxează, în funcţie de starea de spirit pe care o ai. Eu aşa văd timpul liber. Unii consideră weekwnd-ul timp liber, pentru că nu merg la servici. Da, este timp liber dacă nu ai programate anumite întâlniri sau vizite pe la rude sau socri, iar tu nu prea ai chef să mergi.

Cred că pentru mame, timpul liber şi-a cam luat “adio”, în sensul că, şi dacă-ţi doarme copilul, tu stai tot cu gândul şi cu urechile la el, inclusiv noaptea. Şi când e cu bona, tot nu stai liniştită, şi-ţi faci 1001 de gânduri (inutile, de fapt).

Dar, şi noi, mamele, aşa cum putem, avem nevoie de timp liber. Nu neapărat pentru noi, cât pentru cei din jur (mai ales copii şi soţ), pentru că, după câteva zile în care facem doar ce trebuie făcut, şi nu ne deconectăm deloc, ne transformăm în nişte roboţi. Nişte roboţi insuportabili, semănând cu nişte soacre (so acre).

Aşa că, dragii noştri bărbaţi, mai scoateţi-ne din când în când (zilnic, dacă se poate 😀 ) la un film, la o plimbare sau la o cafea. Şi astfel, noi vom fi numai un zâmbet când veniţi acasă, când vă servim masa sau când vă ducem berea (desfăcută) atunci când vă uitaţi la meci.

Preţuieşte timpul!

Un prieten a scris un comentariu la un articol, care conţine nişte versuri şi care, mă gândeam că sunt prea frumoase şi adevărate ca să treacă neobservate, aşa că le-am publicat aici:

“Când eram copii de-o şchioapă
Şi ne fugaream hoinari,
Noi aveam o rugaciune:
Fă-ne Doamne, oameni mari!

Mai apoi la Grădiniţă,
Cam pe la sfârşit de an
Noi aveam o rugăminte:
Fa-ne, Doamne, si scolari!

La liceu, altă durere,
Altă viaţă şi alt chin,
Noi avem o rugaciune:
Dă, Doamne, să-l şi termin!

Anii au trecut în grabă,
Iată-ne si absolvenţi.
Noi avem o rugăciune:
Fa-ne, Doamne si studenţi!

Şi cum viaţa nu-i uşoară,
Plină nu-i de bucurii,
Noi avem o rugăciune:
Fă-ne, Doamne, iar copii!”

Cred că în poezioara asta ne regăsim cam toţi. Şi degeaba, când eşti copil îţi spune cineva să te bucuri de copilărie, că nu ai de unde să înţelegi. Acum, că am mai căpătat şi eu puţină înţelepciune, am învăţat că trebuie să ne bucurăm de fiecare moment şi să-l trăim la maxim, pentru că nu se mai întoarce niciodată.

Trec anii ca banii

Asta era vorba bunicii mele la orice zi de naştere: “Trec anii ca banii”.

Şi câtă dreptate poate avea! Parcă nu demult am născut primul copil şi deja luna asta face patru ani. Tot auzeam înainte: “Ce repede trece timpul de când am copii!”. Şi să ştiţi că aşa e. Mie nu-mi vine să cred…

Când eram mică (nu tare demult), un an parcă ţinea cât acum patru ani.  Oare cu cât înaintezi în vârstă ţi se pare că trece timpul mai repede?

Ziceam de o femeie de 30 de ani că e babă. Şi, în nebunia mea de copilă adolescentă, ziceam că eu la 30 de ani mă sinucid. Cum să mă fac eu babă, urâtă şi cu riduri pe faţă?

Acum mi se pare viaţa tot mai frumoasă pe zi ce trece. Şi nu aş întoarce deloc timpul înapoi, chiar dacă trece cu viteză. Preţuiesc fiecare zi şi vreau să o trăiesc aşa cum cred eu că e mai ok, pentru că de ziua de azi depind zilele de mâine.

Important e să nu ne agăţăm de nimic material pe lumea asta şi să fim conştienţi că ne naştem şi murim singuri, iar viaţa e foarte scurtă. Şi important e ca atunci când mori (dacă ai fericita şansă să ştii că mori) să fii împăcat cu tine însuţi şi cu cei din jur.

Şi mai trebuie să fim conştienţi că putem da ortu popii în orice clipă. Tudor Chirilă zicea într-un articol: “Traieste ca si cum cel drag ar muri maine. Fie si pentru zece minute.

Sper, în fiecare seară să nu fi supărat pe nimeni în ziua care a trecut şi sper ca Dumnezeu să-mi dea gândurile cele mai bune, să vi le pot transmite şi vouă.

 

 

1 2