Libertatea

E, oare-un om liber, de nu e închis

Între patru ziduri, fără nici un vis?

Ce e libertatea, până unde merge?

Pot fi eu om liber, am de unde-alege?

Libertatea-i doar o pasăre rară,

Ce zboară-n înalturi, dar în altă ţară.

În ţară la mine, demult n-a intrat,

Au speriat-o câinii ce stau în palat…

La noi, libertatea e un vis pierdut,

Plătit-au cu viaţa părinţii, demult,

Crezând că dulăul, de nu va mai fi,

Pasărea măiastră la noi va veni…

N-au văzut nici haita de potăi turbate

Ce stăteau la colţuri, să intre-n palate,

Râzând de prostia celor mai de seamă

Ce credeau, de fapt, într-o hologramă.

Dar speranţa noastră a rămas tot vie,

Ştim că doar prin luptă şi prin voinicie

Vom învinge javra ce stă la palat,

Iar ea, libertatea, scopul mult visat

Va răzbate nori, va trece printre astre,

Şi va zbura lin pe cerul ţării noastre.

 

sursa foto

De ce aştept ziua de 1 Decembrie

Pe lângă faptul că, recunosc, mă bucur că e zi liberă şi că putem petrece timp alături de familie, ziua de 1 Decembrie e o zi cu totul specială.

Aşa cum m-am născut cu credinţa în Dumnezeu, la fel m-am născut şi cu dragostea de ţară. E un sentiment pe care-l am în mine de când mă ştiu.

Dintotdeauna mi s-a părut că limba română e cea mai frumoasă limbă (cu toate că nu putem spune despre o limbă anume că e mai frumoasă decât alta). Mi se părea că e mai limpede decât toate, iar cuvintele rostite în limba română mi se păreau adevărate bijuterii.

Acel sentiment profund, de dragoste pentru ţară, mi-a rămas şi cred că-mi va rămâne până când pământul ei mă va primi să mă odihnesc în el.

Despre poporul român pot să zic doar că e un popor pe care Dumnezeu îl iubeşte. Nu ai cum să nu iubeşti asemenea oameni. Singurul nostru defect e că ne facem rău singuri, prin faptul că plecăm capul şi tăcem, în loc să ne unim şi să luăm atitudine. Am fost un popor nedreptăţit de soartă. Începând cu istoria, care ascunde adevăruri, şi continuând cu conducătorii care au fost la cârmă de-a lungul timpului.

Însă mai cred şi mai sper că adevărul şi dreptatea îşi vor face loc şi printre noi, şi sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, nici un român nu va simţi ruşine când, aflat în ţară străină, va spune că e din România.

De 1 Decembrie, măcar atunci, vreau să fim uniţi… chiar dacă numai “în cuget şi-n simţiri”. Îmi doresc ca, măcar în acea zi, românii să simtă că sunt fraţi, iar mama lor e România. Şi, pentru mama lor, să-şi scoată mâinile din buzunarele goale şi să facă ceva. Orice. Pentru că mama lor e umilită şi batjocorită. Umblă în zdrenţe, chiar dacă stă pe o mină de aur, e bolnavă şi îmbătrânită fără de vreme.  O doare sufletul când îşi vede copiii plecaţi în ţări străine, la munci grele, pe doi lei, când aurul ei e exploatat de nişte şarlatani. Dar cred că, într-o bună zi, noi, copiii ei, nu vom mai îndura şi vom face dreptate… E ziua ei pe 1 Decembrie. Măcar atunci să-i facem bucuria

V-aş invita acum să urmăriţi un filmuleţ, referitor la ce am spus, şi anume că istoria ascunde adevăruri, şi că noi, ca popor, suntem nedreptăţiţi de asta. Se numeşte Dacii – Adevăruri tulburătoare ( e doar prima parte, dar uitaţi-vă şi la partea a doua, o găsiţi tot pe youtube).

P.S. : Pe mine chiar m-a tulburat. 🙂

 

Nu pleca!

Razele soarelui care pătrundeau prin geamul camerei îl făcură să se trezească. Părea o dimineaţă ca oricare alta. Dar zâmbetul îi dispăru de pe buze când îşi aminti că nu e aşa. Atunci, Răducu o zbughi pe uşă, fugind în camera mamei sale, care încă dormea. O strânse în braţe cât putu el de tare şi începu să plângă în hohote. Până acum a reuşit să se abţină, doar era băiat mare acum. În plus,  ştia care era situaţia şi nu voia ca mama lui să sufere şi mai tare.

– Ce e, Răducu? Ce-i cu tine? Îl întrebă mama, încercând să se dezmeticească.

– Nu vreau să pleci şi tu. Te rog, nu pleca! spuse copilul printre suspine.

 – Tu ştii că eu nu vreau să plec. Nici tatăl tău nu a vrut, dar n-avem încotro.

 – Mai bine stăteam în chirie, sau cu bunica. Nu trebuia să luaţi bani din bancă.

 – Nu fii ridicol, Răducu! Cum să stăm patru persoane în garsoniera bunicii? Cât despre chirie, ştii prea bine că tot acolo era. Vezi şi tu cât de mari sunt chiriile. Tot  salariul meu se ducea acolo, şi tot nu ne-am fi descurcat aici, în ţară.

 – Dar cum de ăia din alte ţări pot sta acolo? De ce la noi oamenii trebuie să plece?

 – Ţi-am explicat de-o mie de ori. La noi, salariile sunt foarte mici, taxele sunt mari, iar preţurile sunt ca în alte ţări, unde oamenii câştigă de 10 ori mai mult. Hai, că n-o să fie aşa de rău. Doar ştii că vom veni peste un an. Să sperăm că atunci va fi mai bine.

– Parcă vorbeşti de o lună. Un an e foarte mult. Ce mă fac fără tine atâta timp?

 – Va fi bine. Vei sta cu bunica. Doar ştii că dacă nu erai în clasa a VIII-a, te luam cu mine. Dar vrem să termini aici generala. Ar fi foarte greu acolo pentru tine. Cu cine să fi stat până veneam noi, seara, de la lucru? Noroc cu bunica, că de n-aveam pe nimeni, ce ne făceam?

Copilul izbucni iar în plâns. Ar fi făcut orice ca ai lui să nu fi plecat. Ar fi mers şi el la lucru.

 – Hai, că trebuie să-mi fac bagajele. Autocarul e peste trei ore, zise mama cu un nod în gât.

 La autogară, autocarul deja ajunse. Răducu şi-a promis că n-o să mai plângă. Îi era ruşine de scăparea de azi – dimineaţă. O ajută pe mama lui să-şi aşeze bagajele, apoi o îmbrăţişă. Simţi cum pe umăr, tricoul i se uda de la lacrimile fierbinţi ale mamei. O vedea acum, ca prin vis, cum urcă în autocar. Nu îi venea să creadă că n-o va vedea un an de zile. Trecuse un an jumate de când nu şi-a îmbrăţişat tatăl. Îl vedea doar pe net. Şi ar fi avut atâta nevoie de el uneori…

“Eu nu-mi voi lăsa niciodată copilul, când voi fi mare, orice-ar fi. Voi lupta pentru el aici, în ţara în care m-am născut. Eu sunt sigur că şi noi putem trăi la fel de bine ca şi spaniolii, italienii şi mulţi alţii, în ţara noastră. Ceva nu e bine acum. Ceva trebuie să se schimbe”,  îşi spuse el, cu dinţii încleştaţi, fără să-şi dea seama de durerea pricinuită de pumnii pe care-i strângea prea tare.

La lucru, copii!

Bunică-mea, când mă vedea că n-am chef să fac ceva, îmi trântea vorba asta:

“Du-te, Petre şi fă focu!

 – Nu pot, mamă, că îs şchiopu!

Haida, Petre la mâncare!

 – Daţi-mi lingura cea mare!”

Când eram mică, ai mei fiind despărţiţi, am crescut în două locuri: la bunică-mea, cu taică-meu, iar în vacanţe mergeam la maică-mea. Bunică-mea foarte rar îmi dădea de lucru. “Treaba ta îi să-nveţi!” îmi spunea.

Ei bine, când mergeam la maică-mea, mă punea la treabă la greu: să fac curăţenie, să desfac porumb, să dau de mâncare la animale şi multe altele. Eram patru copii acolo şi fiecare avea sarcinile lui. După ce terminam, ne puteam juca.

Mă enerva maică-mea de numa că-mi tot dădea de lucru. “Eu sunt copil şi trebuie să mă joc” ziceam. Dar acum îmi dau seama că, totuşi, era un lucru bun. Copiii trebuie să se înveşe de mici că în viaţă mai trebuie să faci şi ce trebuie făcut, nu doar ce-ţi place ţie. Trebuie să ştii că dacă mănânci, trebuie să-ţi şi produci mâncarea. Că dacă toţi am sta şi doar am consuma, am ajunge să murim de foame.

Astăzi, de dimineaţă m-am pus să dau cu aspiratorul şi să şterg geamurile. Copiii, foarte agitaţi şi plictisiţi, se tot învârteau în jurul meu şi nu mă lăsau să lucrez. Atunci le-am dat câte-un şerveţel umed în mânuţe şi i-am pus să şteargă dulapurile la ei în cameră, pe care tot ei le-au murdărit. Nu vă puteţi închipui cu cât drag au făcut-o şi ce mândri au fost că au făcut şi ei curăţenie.

Aşa că, puneţi-i, din când în când să vă ajute cu orice. Le prinde bine şi lor, dar şi vouă.

Ce-i drept, că la bloc e destul de greu să le dai de lucru. Îi văd pe copiii şi adolescenţii din faţa blocului care, de dimineaţa şi până seara, îşi pierd vremea pe-afară, în gaşcă, discutând despre ce site-uri porno au mai descoperit şi ce jocuri noi pe calculator au mai apărut.  Iar acasă vă daţi seama cum îşi pierdeau vremea: în faţa calculatorului, desigur. Tocmai ăsta e unul dintre motivele pentru care vrem să ne mutăm la casă, la ţară. Nu departe de oraş, dar unde să poată respira aer curat, unde pot să le dau de lucru în grădină, unde vor avea şi alte lucruri de făcut, în afară de calculator.

 

La bloc sau la casă? La ţară sau la oraş?

Ştiţi cum e vorba aia, că întotdeauna îţi doreşti ce nu ai… Ei bine, eu, crescând mai mult pe la ţară (doar vreun an am stat la bloc, în Timişoara), de mic copil doream să mă mut la bloc. Şi, după ce am terminat liceul, mi s-a îndeplinit dorinţa. Am stat 2 ani la bloc, în Arad, apoi m-am mutat în Baia Mare, tot la bloc. Toate bune şi frumoase până au apărut copiii şi au mai crescut.

Pe mine nu mă deranja nici că auzeam cum trag vecinii apa la WC, nici că auzeam săptămânal scandalurile Dirijorului. Nu mă deranjau nici vecinii care nu salutau, nu-i cunoşteam şi se mai şi uitau urât. Eu îmi vedeam de ale mele. Însă, după ce au mai crescut ăştia mici, deja a apărut dorinţa de a-i vedea zburdând pe-afară. Şi unde Dumnezeu să-i laşi liberi, aşa de micuţi? Că oriunde există pericolul ba de a fugi în faţa maşinilor, ba de a da vreun cretin cu bicicleta peste ei, ba de a-i pierde. În plus, şi eu, de multe ori simt că n-am aer şi că stăm ca şobolanii, închişi mereu.

Pe lângă asta, după ce am avut şi eu maşină, a început marea problemă a parcărilor de la bloc. Sunt zeci de maşini şi doar câteva locuri de parcare. Cine şi-a luat primul maşină, are locul lui, pe care îl mai şi îngrădeşte cu lanţuri şi lacăte, de parcă l-a moştenit de la mă-sa. Moşii pensionari, unii cu câte două maşini, îşi pun lomurile şi toate rahaturile în garaje, şi mai ocupă şi alte locuri de parcare, care, cică, sunt ale lor. Iar dacă parchezi o zi acolo, că era locul liber, îţi face pană la roată.

Noi avem un teren, la 10 km de oraş, unde vrem să ne facem casă. Până acum, eu eram total împotrivă. Ce? Să mă mut la ţară şi să fac naveta? Iar??? Dar acum, după ce m-am mai deşteptat şi eu, îmi dau seama că, dacă ai maşină, ajungi în centrul oraşului cam în acelaşi timp, ori din locul unde stăm acum, ori de la terenul unde vrem să ne facem casa.

De ce să crească copiii mei ca nişte plante de seră, când pot să le ofer copilăria pe care am avut-o eu? Să aibă un loc de joacă unde pot să se desfăşoare, să-şi cunoască vecinii (pentru că la ţară încă mai există oameni, nu s-au transformat în roboţi) şi de ce să nu crească într-un mediu mai sănătos? Pentru că, pentru cei ce nu ştiu, aerul din Baia Mare e foarte poluat. De ce să vadă animale domestice doar în poze? De ce să nu alerge desculţi prin iarbă? Şi ar mai fi multe, multe…

Zilele trecute am trecut printr-un sat din Maramureş. Şi când am văzut câtă bucurie era în ochii copiilor care erau pe uliţă şi se dădeau cu lencherul (un fel de sanie cu volan), m-am gândit că şi ai mei ar putea avea o copilărie ca şi ei, în loc să stea închişi în apartamente.

2 în jurul lumii

Doi prieteni de-ai noştri, Laura şi Adi, încă necăsătoriţi şi fără copii, au luat o decizie anul trecut: după mulţi ani de muncă în faţa calculatorului, şi-au luat un an de concediu. Da, un an… ca să se rupă de tot stresul şi nebunia de la noi şi să viziteze lumea. “Pornim în Asia, cucerim Thailanda, Laos, Vietnam, poate atacăm , Malaysia şi Indonezia. Dacă ne ajută vântul, mergem în Noua Zeelandă”, spuneau ei. Ei bine, vântul i-a ajutat şi au făcut-o.

Au pornit în iunie 2011 şi s-au întors în decembrie, să simtă puţin frigul de la noi. Şi e posibil să se pornească din nou la drum. Şi-au făcut şi un site, în care au pus poze (superbe) din locurile vizitate, şi şi-au scris impresiile şi gândurile.

De ce credeţi că v-am povestit eu asta? Să vă arăt un exemplu de curaj şi de înţelepciune. Câţi oameni ar face aşa ceva?

I-am povestit despre ei unei persoane de vreo 50 de ani. Ştiţi ce-a zis? “Da, sigur că merg. 🙁 Dacă ai bani, mergi. Şi eu aş mere dacă aş avea bani.” Voi credeţi că despre bani e vorba? Tinerii ăştia au stat câte 12 ore în faţa calculatorului vreo 10 ani de zile, şi din bănuţii adunaţi au făcut asta. Nu şi-au luat Mercedes, nici vilă. Au mers prin lume. Iar asta face cât 10 vile.

Ei au fost conştienţi că, dacă nu fac asta acum, cât nu au copii, nu o vor mai putea face până la bătrâneţe. Şi au fost conţtienţi de bogăţia spirituală pe care o poate aduce faptul că vezi şi cunoşti lumea. La noi în ţară, sunt puţini cei care au ieşit să meargă prin alte părţi. Poate în Turcia sau Ungaria, să aducă marfă la vânzare. Şi atunci de unde naiba să ştie cum o pot duce alţii, care muncesc la fel ca ei? De unde să ştie că şi la noi pot fi drumuri bune şi autostrăzi? De unde să ştie că pot fi fericiţi, nu stresaţi mereu?

În urmă cu 5 ani, după ce ne-am căsătorit, pe banii de la nuntă, plus încă ceva, eu şi soţul meu am mers în luna de miere. O lună. (ideea lui) Am vizitat marile oraşe ale Europei. Puteam să ne luăm o maşină, că pe atuni nu aveam. Dar n-am făcut-o. De ce să băgăm banii în fierătanii, când ne putem îmbogăţi spiritual? Şi, dacă nu o făceam atunci, cu siguranţă nu mai puteam s-o facem, cu copii. Da, poţi să mergi în excursii, dar nu să mergi tot în alt oraş, în fiecare zi, timp de o lună, şi să-l şi vizitezi.

Sper că aţi rămas cu ceva din ce v-am povestit… 🙂

Românii sunt uniţi… în cuget şi-n simţiri

Din păcate, cam aşa stă treaba pe la noi: “fiecare cu p–da mă-sii” şi “să moară capra vecinului”. Grele încercări trebuie să-i cuprindă pe români ca să se unească mai mult decât în cuget şi-n simţiri.

Multora le place să se plângă: “pensii mici, salarii mici, viaţă de mizerie…” dar stau cu mâinile în sân şi nu fac nimic. Îşi pupă în fund şeful şi-l bârfesc pe la spate. Puţini au curajul să zică pe faţă ce-i doare şi să ia atitudine. Poate aşa am fost crescuţi de mici. Poate că ni s-a transmis din generaţie în generaţie faptul că trebuie să tăcem când ni se face o nedreptate, că… “bine că nu-i mai rău”.

Eu zic: “se poate şi mai bine”. Am văzut asta cu ochii mei. Sigur sunt mulţi români care nici nu au avut ocazia, poate nici posibilitatea şi nici curajul să iasă din ţară. Eu am făcut-o şi am văzut că sunt ţări mai sărace, unde oamenii o duc mult mai bine decât noi. Unde oamenii au timp să se bucure de viaţă, să râdă şi să-şi zâmbească când trec unul pe lângă altul, chiar dacă nu se cunosc.

Nu pot şi nu vreau să cred că poporul ăsta e un popor de manelişti, că nu-i pasă de viaţa lui, că e doar o slugă a Spaniei, a Italiei şi a multor altor ţări, când poate fi şef în ţara lui. Nu pot şi nu vreau să cred că cei proşti şi înguşti la minte sunt majoritari. Putem mai mult de atât. Suntem mai mult de atât.

Poate ne-ar trebui pe cineva să ne împingă puţin de la spate, să ne motiveze şi să ne arate că, cu muncă şi cu puţină minte putem ieşi din rahatul în care ne aflăm, ca popor.

Dar, ca să mai ne înveselim puţin, am să vă zic un banc:

“Românul, rupt de foame, merge la pescuit. Când ridică undiţa, ce-i văd ochii – peştişorul de aur.

 – Române, dacă-mi dai drumul, îţi îndeplinesc o dorinţă.

 – Păi… M-am săturat de cocioaba mea. Aş vrea o vilă cu piscină.

Merge acasă şi nu-i vine să creadă. Hruba lui s.a transformat într-un palat. Dar, când se uită către casa vecinului, ce vede? Două vile cu piscină.

A doua zi, merge exact în acelaşi loc la pescuit, la aceeaşi oră. Iar prinde peştişorul.

 – Vreau cel mai luxos Mercedes. Spune românul nostru.

Merge acasă şi-şi vede limuzina în faţa casei. Şi încă două, în faţa caselor vecinului.

A treia zi, merge din nou la pescuit. Prinde peştişorul de aur şi-i zice:

 – Vreau să-mi scoţi un ochi!”

O lume mai bună pentru noi şi copiii noştri

Noi deja am crescut cum am crescut… Primim educaţie de acasă, dar, de la o anumită vârstă, mama nu te mai poate ţine sub scutul său protector, şi atunci lumea te prinde în mreaja ei. Copiii noştri sunt mici acum, dar cresc… şi cresc atât de repede, că nu-mi vine să cred. Şi deja îmi vin în minte gânduri pe care până acum nu le aveam, doar le auzeam câteodată la alţii: “e ok oare mediul şi societatea în care copiiii mei cresc?” Ei bine, nu e deloc ok, iar noi avem datoria faţă de noi şi de copii să o schimbăm.

Am să vă descriu lumea în care vreau să crească copiii mei. E o lume a valorilor, a respectului şi a bunului simţ. Nu e una în care banul, minciuna şi hoţia sunt regi. Nu e una în care maneaua e la putere şi în care oamenii se ghidează în viaţă după versurile manelelor, care îţi bagă în cap că ai duşmani, că eşti şmecher şi că învârţi banii cu furca.Nu e o lume în care televizorul tâmpeşte şi prosteşte oamenii, cu “ghici unde-i Elodia” şi “curvă pentru Soacra“, vorba lui Rboy. Oamenii trebuie să ştie pe ce lume trăiesc, nu să li se spele creierul cu televizorul, iar alţii să le ia banii munciţi.

Copiii trebuie să ştie că pentru bani trebuie să munceşti, nu să furi sau să tragi ţepe. Şi copiii noştri trebuie să ştie că munca lor e răsplătită pe măsură aici, în ţara în care s-au născut. Nu e normal ca o familie, în care ambii părinţi muncesc, din salariul lor la un loc să nu-şi poată plăti chiria (că majoritatea nu au o casă a lor), cheltuielile şi mâncarea pe o lună. Nu e normal ca un bătrân care a muncit şi a contribuit la stat toată viaţa, să rabde acum frig şi foame, că nu-i ajunge pensia nici de medicamente, în timp ce, în alte ţări, bătrânii merg în fiecare an în concedii şi prin staţiuni. Noi suntem bătrânii de mâine.

De la şcoală am învăţat că avem o ţară plină de bogăţii. Acum avem o ţară în care 5% sunt putred de bogaţi, iar restul, trăim de azi pe mâine. Nu vă întrebaţi de ce?

Vrem o lume şi o ţară mai bună pentru noi şi copiii noştri, şi asta stă în puterea noastră.