De unde atâta superficialitate?

Noi, românii (şi nu numai) ne-am obişnuit în ultimii 15-20 de ani cu superficialitatea, ca şi cu spălatul pe dinţi dimineaţa. Suntem superficiali, de la elevi la pensionari. Şi ce e mai grav e că deja, a fi superficial a ajuns să fie ceva normal.

Eşti tocilar dacă înveţi, eşti fraier dacă nu copiezi la examene, eşti prost dacă pui suflet în munca pe care o faci şi eşti pămpălău dacă nu-ţi înşeli nevasta. Asta a ajuns societatea în care trăim: te îndeamnă să le fuşăreşti pe toate, şi cică, dacă eşti aşa, eşti descurcăreţ.

Eram în aeroport astă-vară, şi tipa de lângă noi se lăuda celei de lângă, în gura mare, ce loc de muncă bun şi-a găsit ea. Toată ziua stă şi doar se face că lucrează, când, de fapt face integrame şi stă pe mesenger. Şi cealaltă spunea, încântată: “ce fain de tine! aşa da loc de muncă, să nu faci nimic…” Păi atunci de ce naiba mai trăieşti? Numai ca să te faci că trăieşti.

Însă, întotdeauna, satisfacţia şi răsplata e pe măsură. Întotdeauna când faci ceva, şi o faci din suflet, există şi rezultate, mai devreme sau mai târziu. Pentru că de multe ori se întâmplă ca rodul muncii tale să apară peste 2, 5 sau 10 ani.

Eu tot stau şi mă gândesc, totuşi, de unde a apărut şi cum s-a răspândit aşa repede superficialitatea asta, de parcă e o boală contagioasă. Şi cred că răspunsul e “timpul”, dar şi lenea. Dacă aveţi voi alte răspunsuri, să-mi spuneţi şi mie.