O parte urâtă a divorţului

Mergând după fiică-mea la grădiniţă azi, am asistat, fără să vreau, la o scenă car m-a făcut să-mi reţin lacrimile cu greu. Mama unui coleg de-al Alexandrei,  a venit să-şi vadă copilul pentru două minute. Spun două minute pentru că, fiind divorţaţi, copilul era, presupun, la taică-său. Băiatul urma să meargă la schi cu un alt băieţel şi cu tatăl acelui băieţel, pe care mama nu-l cunoştea. Îngrijorată, ea a întrebat dacă copilul ei are mănuşi. Poate vă întrebaţi ce anume m-a făcut să-mi dea lacrimile. Ei bine, faptul că am văzut că o mamă îţi vede copilul cu porţia, că nu-i poate citi poveşti înainte de culcare, că nu poate sta cât vrea lângă el…

Eu ştiu ce înseamnă divorţul doar din punctul de vedere al unui copil. Părinţii mei s-au despărţit când aveam 3 ani.

Ceea ce vreau să spun e că se ştie clar cât suferă un copil când i se despart părinţii, însă, dacă tot e cazul de divorţ, măcar la custodia copilului să cadă de acord şi să nu-l târâie prin alt tărăboi. Pe mine mă scotea din sărite întrebarea: “La cine vrei să rămâi? La mami sau la tati?” sau “Pe cine iubeşti mai mult”, “Unde-ţi place mai mult?” etc, care adâncesc cuţitul în rană. Vă daţi seama că unde eram, acolo ziceam că-mi place, că de nu mi-i puneam în cap.

Şi încă o chestie groaznică pe care o practică unii părinţi: să-l/o critici şi să-l/o faci cu ou şi cu oţet pe fostul/a de faţă cu copilul, sau să înşiri la nesfârşit toate defectele şi toate greşelile celuilalt, lucru practicat de ai mei şi acum, după 23 de ani de când s-au despărţit,  de fiecare dată când ne întâlnim.

Oricum, până acum ştiam doar cât de dureroasă e pentru copil despărţirea părinţilor lui. Dar acum am văzut durerea şi în ochii unei mame. Şi sper să nu se mai întâmple prea curând…