Top 3 cele mai tari bancuri despre infidelitate

I. El şi ea, după petrecerea de la nunta de aur.

El:  – Iubita mea, după 25 de ani de căsătorie, am şi eu o mare curiozitate şi dorinţă: spune-mi ce ascunzi acolo, în geamantanul de pe şifonier, pe care îl ţii încuiat de când ne-am căsătorit. Mi-ai spus să nu umblu niciodată acolo şi te-am ascultat. Acum te rog, pentru anii petrecuţi împreună, să-mi arăţi ce-i acolo.

– O să-ţi arăt, dragul meu, dar numai dacă îmi promiţi că nu o să te superi.

– Îţi jur!

El, după ce deschide geamantanul:

– Cinci cartofi şi o grămadă de bani. Ce-i asta?

– Păi ştii, de fiecare dată când te-am înşelat, am pus acolo un cartof.

– M-ai înşelat de patru ori? Nu pot să cred aşa ceva. Şi eu care te credeam o soţie fidelă… Dar cu banii ăia ce-i acolo?

– Sunt 50.000 de dolari. De fiecare dată când se aduna un kilogram de cartofi, îi vindeam.

II. Soţia se iubea cu amantul, când sună soţul la uşă. Grăbită, nemaiştiind ce să facă, îl ascunde pe amant, gol – puşcă, după televizor, că aveau un televizor mare.

Soţul intră, se trânteşte pe canapea, porneşte televizorul să se uite la meci şi-i spune nevestei să-i aducă o halbă de bere de la frigider. Se întoarce soţia cu berea în mână şi, şocată, îi spune:

 – N-o să crezi ce mi s-a întâmplat: am pus berea în halbă şi apoi am scăpat halba. A căzut pe jos, iar berea a rămas în aer. Halba a ricoşat şi mi-a sărit exact în mână, iar berea care era în aer s-a băgat înapoi în halbă.

 – Ooo, asta nu-i nimic. Să vezi ce s-a întâmplat aici. A început meciul, şi un suporter nebun a intrat în terenul de fotbal gol – puşcă. Apoi a ieşit din teren prin spatele televizorului nostru şi a zbughit-o pe uşă afară.

III. Soţia îşi primeşte amantul în casă. Încep ei să se apuce de treabă, când sună cineva la uşă.

 – Trebuie să fie soţul. Zice ea. Bagă-te repede în dulap!

Deschide uşa şi, surpriză: era amantul numărul 2. Îl primeşte, încep să se sărute, se pun pe treburi şi mai serioase, când sună iar cineva la uşă.

 – Cred că e soţul. Hai, bagă-te repede în dulapul de la bucătărie, sub chiuvetă.

Deschide uşa, dar era amantul numărul 3. Îl primeşte, fac dragoste, după care iar sună soneria.

 – Sigur e soţul. Zice ea speriată. Fugi pe balcon!

Intră soţul, se dezbracă şi merge să-şi pună hainele în dulap.

 – Ce-i cu tine aici? Îl întreabă pe bărbatul care stătea în dulap.

 – Păi, soţia ta m-a chemat, că i s-a stricat bara pentru umeraşe şi am reparat-o.

 – Bine. Ţine un milion şi pleacă.

Merge apoi să arunce nişte hârtii în coşul de gunoi de sub chiuvetă şi-l vede pe al doilea.

 – Eu am venit să repar scurgerea de la chiuvetă. Spune el.

 – Bine. Ţine şi tu un milion şi poţi să pleci.

Cel de pe balcon auzise tot. Şi, fără să se gândească, intră în fugă în bucătărie şi-i spune soţului:

 – Şi io am fu–t-o! Şi io i-am tras-o!

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a III – a)

Vă povesteam în episodul trecut că, după ce-a ieşit afară, minunea noastră urlătoare ne-a făcut nopţi albe şi zile fripte. Eu, după operaţia de cezariană am făcut ceva complicaţii, şi nu aveam voie nici măcar să o ţin în braţe, timp de o lună. Aşa că, noaptea, soţul meu o aducea la “supt”, iar ziua, când mergea la serviciu, mi-o aşeza pe mijlocul patului, iar eu treceam de-o parte şi de alta, şi aşa o hrăneam. În primele nopţi, după ce am venit acasă cu ea de la maternitate, din cauza oboselii acumulate nu prea o auzeam cum plânge, iar soţul meu se ocupa de toate. După ce m-am pus pe picioare, soţul meu era cel care nu o mai prea auzea, şi nici nu mă mai ajuta ca înainte. Aşa că l-am întrebat de ce. Şi ştiţi ce mi-a zis? Că el a crezut la început că poate sunt o mamă din aia, ca mamele noastre, care nu prea e înzestrată cu simţ matern, dar a văzut că nu e aşa şi s-a liniştit. Deci, dacă a văzut că sunt o “mamă bună”, al meu şi-a luat o piatră de pe inimă, şi m-a lăsat să mă descurc.

Dar şi el, după ce şi-a mai revenit din oboseală, iar auzea urletele micului monstru, care nu tăcea şi nu adormea, decât dacă îi scuturam pătuţul. Şi făceam cu schimbul la scuturat. Şi scuturam, şi scuturam şi iar scuturam. Şi parcă era conectată: cum ne opream, cum începea instant să urle. Şi astfel am rupt două pătuţuri. Şi câteodată, pe la 3 noaptea, îţi venea să o iei şi să o arunci pe geam, nu altceva. Iar al meu, ca să nu facă aşa ceva, mergea în baie şi îşi trăgea o palmă, apoi venea în cameră şi treceam eu la scuturat.

Toată tărăşenia asta a durat până când a venit un prieten la noi, care deja crescuse doi copii, şi ne-a zis că fata noastră ne joacă pe degete. Că ea a văzut că noi dansăm după cum ne cântă ea, şi că înţelege tot. Vă daţi seama că nu l-am crezut, dar, într-o noapte de disperare, ne-am gândit să îi ascultăm sfatul şi să nu mai rupem şi al treilea pătuţ. Aşa că am lăsat-o să urle până când nu a mai putut. Dar a putut mult, oricum. A doua noapte a plâns mai puţin, a treia şi mai puţin, până s-a dezvăţat de scuturat.

Ce să faci? Lipsa de experienţă… Nu degeaba se zice: “Cum îl înveţi, aşa-l ai.”

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a II-a)

În episodul ăsta vreau să vă povestesc despre perioada când eram gravidă și despre primele zile cu “minunea urlătoare”. Eu una nu era foarte încântată de ideea de a face copii, fiind în al treilea an la facultă și având doar 21 de ani, dar soțul meu își dorea mult. Eu eram cam aiurită pe vremea aia, așa că, deși îmi era rău dimineața, nu m-am prins că eram însărcinată. Și, fiindcă era destul de nasol să-mi fie rău, fiindcă pe-atunci, pe lângă facultă, mai și lucram ca agent pubicitar și trebuia să merg cu mașina, băgam câte-un Red Bull dimineața, și îmi trecea starea de greață. Și asta a ținut vreo săptămână, până mi-a sugerat soțul meu să-mi iau un test de sarcină.

Nu prea-mi venea mie să cred că aș putea fi gravidă, dar, totuși, mi-am luat două teste de sarcină, ca să fie sigură treaba. Când am văzut două linii pe test, m-am uitat încă o dată pe prospect, să văd dacă sigur asta înseamnă că ești gravidă. Iar din momentul ăla, deja a apărut sentimentul ciudat, pe care nu l-am mai simțit până atunci: sentimentul de a proteja, dar și frica de a nu i se întâmpla ceva. Cică în prima lună e cât vârful unui ac de gămălie, iar în a doua, cât un bob de orez.

Și bobul de orez a crescut și a tot crescut. Dar și eu am crescut… cu vreo 30 de kilograme. Iar panica a crescut și ea. Pe măsură ce se apropia “sorocul”, eram tot mai speriată: “Ce naiba știu eu să fac cu un copil așa de mic? Eu, care nu am ținut niciodată un bebeluș în brațe și n-am avut de-a face cu creaturi așa mici? Cum o să-i schimb eu scutecele? Că n-are cine să mă învețe. Și dacă o să-l scap din brațe, la cât sunt eu de neîndemânatică?”

Și a ieșit un “fetițoi” de 4,2 kg, care plângea non-stop. Nu a vrut să iasă pe unde trebuia, și, după ce a mai stat în burtă vreo 11 zile peste termen, a scos-o doctorul pe ieșirea de urgență. Când am văzut-o prima oară, “drogată” fiind, de la anestezie, singura mea grijă era “de ce au învelit-o în pătură roșie și nu vișinie? Că eu vreau să fie rapidistă, nu dinamovistă”.

A doua zi, mi-au adus-o la supt (așa se zice). Și când am pus-o la sân, a râs cu jumătate de gură. Atunci m-am îndrăgostit de ea și a apărut și renumitul “sentiment matern”. Despre cum e când suge copilul, pot să spun doar că e ciudat și…ciudat. Adică, mie nu prea mi-a plăcut.

Pentru că nu mă puteam ridica din pat încă, au ținut-o cu ceilalți bebeluși, adică nu cu mine în salon. Fiind la o clinică privată, aveam un buton pe care, când apăsam, venea o asistentă. Iar eu apăsam de fiecare dată când o auzeam că plânge (că se auzea, eu fiind aproape de salonul cu nou-născuți). Și, probabil din cauza asta, mi-au și adus-o cu mine în salon. Dar a mea tot urla, iar eu tot chemam asistentele, că mi se părea ciudat că tot plânge. Și mă gândeam că poate îi e foame, sau poate îi e înfundat nasul, sau poate trebuie schimbată etc, și abia așteptam să merg cu ea acasă, să am eu grijă de ea, că asistentele astea habar n-au.

Și nu știu de unde și cum, dar eu le știam pe toate, și îmi venea să râd când îmi aminteam ce panicată eram înainte. Apoi au venit și nopțile albe, în care dormeam cam 2 ore, că în rest legănam copilul, în sunetul urletelor lui. Și erau nopți în care, doar ca să nu o mai auzim, o plimbam cu mașina, pe la unu, două noaptea. Iar când opream la semafor, începea din nou. Iar noi arătam ca doi zombi, mai ales soțul meu, care mergea și la lucru.

Va urma…

sursa foto

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea I)

M-am gândit să scriu un articol despre viaţa de soţie şi mamă, în ideea că poate voi reuşi să le fac pe fetele nemăritate să ştie ce le aşteaptă, pe bărbaţi să ne înţeleagă mai bine, iar mamele, cu siguranţă se vor regăsi aici.

Dar să încep cu începutul, atunci când o fată scapă de sub “gheara” părinţilor şi face tot ce vrea (în general, vrea să se distreze). Dar, natura umană începe să-şi facă datoria, iar fata rebelă începe să-şi caute un făt – frumos. Şi caută… şi caută… şi iar caută. Şi cum altfel să-ţi găseşti perechea, dacă nu pe încercate?

După mai multe sau mai puţine căutări, îl găseşte. După mine, căsătoria de probă e esenţială. Că una e când vă vedeţi o dată la două zile, şi alta e să suporţi pe cineva non-stop. Abia atunci îl vezi aşa cum e; vezi că, la fel ca taică-tău, trage vânturi, se scobeşte în nas, sforăie, se scarpină la c–ie etc  (ce? ăsta-i adevărul, nu?). Atunci apar şi cererile şi pretenţiile, din partea amândurora, şi tot atunci vezi dacă te poţi conforma şi dacă te poţi adapta traiului cu persoana respectivă. Şi să ştiţi un lucru: dacă nu vă place ceva la partener, orice ar fi, să ştiţi că tot aşa rămâne. Nu se va îmbunătăţi, ba chiar din contră. Aşa că să ştiţi: cum e în căsătoria de probă, tot aşa va fi şi după. Nici verigheta, nici copiii nu schimbă pe nimeni.

Ok. Să zicem că a trecut proba şi vă căsătoriţi. Acum, trebuie să te acomodezi cu titlul de “nevastă” (mie nu-mi place deloc cum sună, dar noah…) sau, ceva mai cât de cât, “soţie” sau “doamnă”. La ţară, fetele, după ce se măritau, purtau batic (sau năframă), indiferent că avea 17 sau 22 de ani. În Maramureş, la nuntă, cam după miezul nopţii, miresei i se ia cununa de pe cap şi i se pune un batic, cu mesajul care se subînţelege: “No, de-amu ai pus-o! Ţi s-o tăiat macaroana!”.

Dar trece şi nunta, trece şi minunata lună de miere, după care urmează laptele (sună mai bine “lapte şi miere”, nu?), adică vine, cum îi spun eu, “minunea urlătoare”. Şi de acum, cam totul se schimbă. Şi te schimbi şi tu. Dar despre asta, pe larg, în episodul următor.