Ţurca – un sport care-ţi intră în sânge şi te face dependent

Ieri am avut parte de o zi minunată, în compania unor oameni pe care mă bucur că i-am cunoscut.

Vă spuneam mai demult despre jocul de ţurcă. Ei bine, ieri am avut ocazia să văd şi eu un meci de ţurcă, chiar finala Campionatului Sighetean de Ţurcă 2011 şi am stat cu sufletul la gură tot meciul. Nu am simţit nici măcar ploaia, eu, care fug de rup pământul de ploaie şi umezeală.

Cum vă mai spuneam, eu habar n-am avut de sportul ăsta, până anul trecut. E mai greu până-l înţelegi, dar, după ce ai jucat odată, îţi intră în sânge şi te face dependent. 🙂

Mă mir că până acum câţiva ani nu s-a băgat nimeni să-l promoveze, pentru că e un sport cu care, noi, românii putem ajunge departe şi cu care ar trebui să ne mândrim, pentru că se zice că era sportul preferat al strămoşilor noştri, dacii, precum şi al lui Pintea cu haiducii lui.

Am fost puţin dezamăgită când am văzut că are doar câţiva susţinători, şi că atât de puţini ştiu despre ţurcă. Pentru că e un joc pe care-l poate juca oricine, indiferent de vârstă,  sex sau kilograme.

Dar haideţi să vă descriu eu cum văd ţurca: e ca un copil căruia i-au murit părinţii şi a ajuns în stradă. Murdar, tremurând de frig şi lihnit de foame. Aşa l-au găsit băieţii din sighet. Ei l-au spălat, i-au dat să mănânce şi i-au făcut haine noi. Însă nu-l pot creşte singuri. Au nevoie de ajutorul nostru. Copilul ăsta e un geniu! E păcat să se piardă, pentru că poate ajunge mare. Poate să ajungă cineva. Iar noi ne putem mândri apoi că am contribuit la creşterea lui.

Ieri am întâlnit o adevărată familie la Sighet. După meci am cunoscut jucătorii celor două echipe care au jucat: Juniorii (preferaţii mei: LuLu (C), Lor!, Rolf, Liviu, Emil ) şi Galacticii (cei care au câştigat meciul). L-am cunoscut şi pe tăticul lor – Gicu (un om deosebit), care, alături de Adrian Bârlea, preşedintele Asociaţiei Sportive Clubul Român de Ţurcă luptă pentru promovarea acestui sport.

Eu zic că merită să încercaţi să-l jucaţi. Într-o zi, când v-aţi săturat de stat în casă la tv sau pe net, chemaţi-vă prietenii şi ieşiţi la iarbă verde. Noi aşa am făcut într-o duminică. Am luat regulamentul de pe site-ul lor, şi cu hârtiile în mână, am început să jucăm. Prima oară a fost mai greu, dar, după ce am înţeles, abia ne-am mai putut opri din joc.

 Regulamentul și multe altele le găsiți aici: http://tzurca.wordpress.com/

Jocul de ţurcă

Vă spuneam că, la întâlnirea cu foştii colegi de clasă a soţului meu, a doua zi a avut loc o ieşire la iarbă verde. Şi ştiţi ce au făcut toată ziua? Au jucat ţurcă, un joc pe care îl jucau când erau copii, şi, cu ajutorul căruia au devenit din nou copii, pentru o zi.

Mai nou, în Sighet se promovează acest joc, care, după mine, e foarte tare… În Banat, de unde sunt eu, nu se juca. Cel puţin eu nu am auzit de el.

Regulamentul jocului îl găsiţi aici.

Oricum, m-am băgat şi eu atunci în joc şi mi-a plăcut foarte mult, mai ales că îl pot juca şi cei care sunt mai puţin în formă, sau sedentarii, ca şi mine. Chiar te face să uiţi de toate şi te trimite în lumea copilăriei…

Nu ştiu dacă datorită jocului sau datorită foştilor colegi ai soţului, care sunt nişte oameni minunaţi, eu m-am simţit de parcă şi eu am fost de-a lor, iar ţurca mi-a rămas în suflet.

Am înţeles că băieţii din Sighet vor să facă din ţurcă un sport naţional. Există chiar şi un campionat de ţurcă, care este în desfăşurare.

Eu le urez baftă, şi sper să reuşească să urnească cât de mulţi tineri din faţa calculatoarelor şi să-i aducă pe teren.