Cum se scrie corect: înșeală sau înșală, așează sau așază, vrăjeală sau vrăjală

A înșela e un verb pe care sper să nu-l folosesc prea des. 🙂 Însă, dacă tot îl folosim, ar fi bine să-l scriem corect.

Pentru verbul a înșela, cu sensul de a induce în eroare, a încălca fidelitatea, a greși, la timpul prezent, persoana a III – a singular, forma corectă este înșală.

La fel este și pentru verbul a așeza – corect este el/ea așază, nu așează.

Regula este destul de simplă: dacă avem literele “ș” sau “j” în interiorul radicalului verbului, vom avea  -a,  ca în cazurile de mai sus, dar unde literele “ș” și “j” sunt la sfârșitul radicalului, vom avea -ea, cum e la verbul a trișa – el/ea trișează, “a dirija” – el/ea dirijează, “a plonja” – el/ea plonjează, “a furișa” – el/ea furișează.

Pentru substantive nu mai e aceeași regulă. La substantive, pur și simplu se adaugă sufixul -eală. Astfel, corect este greșeală, nu greșală, vrăjeală, nu vrăjală, tânjeală, nu tânjală, moleșeală, nu moleșală.

Când, cum şi unde se pune virgula

De multe ori, din cauza virgulei care nu e pusă unde trebuie, sau care lipsește dintr-un text prin care cel ce-l scrie  vrea să spună ceva, reiese cu totul şi cu totul altceva. Iată nişte exemple amuzante:

Vindem cizme din piele, de damă. Dacă virgula lipsește, avem : “Vindem cizme din piele de damă.”

– Camelia, Ion te cheamă! Dacă virgula e pusă greşit, iese cu totul altceva: “Camelia Ion, te cheamă.”

– Hai să mâncăm, copii! Dacă nu punem virgula, iese: “Hai să mâncăm copii!”.

Nu, voi veni mâine după tine. Dacă lipseşte virgula, iese: “Nu voi veni mâine după tine.” Şi exemplele pot fi multe…

Iată când şi unde, în propoziţie, se foloseşte virgula şi rolul ei (am încercat să explic cât se poate de simplu; sper că se înţelege):

  • Virgula separă construcţiile în cazul vocativ de restul propoziţiei: Scumpa mea, promit că mâine te voi vizita! sau: Pleacă de-aici, măi copile!
  • Virgula separă interjecţiile de restul propoziţiei: Vai, dar ce dezastru ai făcut în bucătărie!
  • Virgula separă apoziţia de restul propoziţiei. Pe scurt, apoziţia e un cuvânt care aduce explicaţia unui termen şi intră în egalitate cu el: Amica mea, Ioana, va veni luni pe la noi.
  • Virgula marchează predicatul care lipseşte din propoziţie, sau predicatul eliptic: Eu i-am cumpărat un fular de Crăciun, şi mama, o căciulă. sau: Am făcut mâncare şi tu, nimic.
  • Virgula separă părţi de propoziţie de acelaşi fel, enumeraţie: Ieri am fost la ţară şi am fotografiat animale, păsări, fluturi şi un lan de grâu.
  • Virgula izolează construcţiile incidente de restul comunicării. Construcţiile incidente sunt cele care sunt suplimentare şi nu au nici o legătură sintactică cu enunţul sau propoziţia din care fac parte: Îţi voi spune, evident, totul. sau: A fost, la drept vorbind, un neserios.
  • Virgula se foloseşte când inversăm topica, adică ordinea părţilor de propoziţie sau a propoziţiei. Acest caz se întâlneşte adesea în poezie şi se numeşte inversiune. Dar iată un exemplu de zi cu zi: Până când, dragul meu, vei continua să fumezi?
  • De exemplu se desparte întotdeauna prin virgulă: Colega mea, de exemplu, e foarte bună la sport.
  • În faţa conjuncțiilor adversative dar, iar, ci, însă, ba, deci, aşadar, prin urmare, în concluzie, precum şi, sau, fie: Am vrut să-ţi cumpăr ceva, dar nu mi-au ajuns banii.
  • În frază, virgula marchează raportul de coordonare şi de subordonare.  Iată câteva exemple:
  1. Vom merge mâine la meci ca să câştigăm, să fim cei mai buni. (raport de coordonare prin juxtapunere. Virgula leagă propoziţiile care sunt alăturate, fără conjuncţie)
  2. Nu îmi place cum ai lucrat, prin urmare nu vei fi angajat. (virgula se pune întotdeauna înaintea conjuncţiilor sau locuţiunilor conjuncţional coordonatoare conclusive: deci, asadar, prin urmare, în concluzie)
  3. Ori mă scoţi în oraş, ori ne uităm la un film acasă. (virgula se pune înaintea conjuncţiilor disjunctive: sau, ori, fie, numai atunci când ele se repetă)
  4. L-am văzut ieri pe un vechi prieten, cu care am vrut să merg mai demult în Franţa. (virgula desparte atributiva explicativă de propoziţia principală)
  5. Virgula desparte propozițiile subordonate completivă directă sau indirectă, de loc, de timp, de mod, de scop, de cauză, condiţională, consecutivă, atunci când stau în faţa propoziţiei principale: Când voi avea timp, te voi vizita. (completiva de timp); Unde voi găsi cazare, acolo voi dormi la noapte. (completiva de loc).
  6.  Virgula desparte întotdeauna circumstanţiala de cauză, concesiva, consecutiva şi condiţionala, de propoziţia principală: Din cauza ta, acum trebuie să stau la serviciu peste program.
  7. Virgula desparte şi propoziţiile intercalate (introduse între părţile altei propoziţii): Eu, aşa cum am făcut întotdeauna, te voi susţine până la capăt.

Cum se scrie corect: sau şi s-au

După cum mai spuneam, tuturor ni se mai întâmplă să facem greşeli gramaticale. Şi asta nu ţine neapărat de cât eşti de inteligent. Cunosc oameni foarte deştepţi care mai fac câte o greşeală gramaticală atunci când scriu. Însă, uneori ni se pune etichetă în funcţie de asta, aşa că, pe cât posibil, trebuie să fim atenţi.

Cred că prin clasa a II -a am învăţat când se scrie sau legat şi când se scrie cu cratimă.

Se scrie “sau” (legat) atunci când cuvântul  poate fi înlocuit cu ori şi cu fie. În acest caz, “sau” este conjuncţie.

Şi se scrie “s-au” (cu cratimă) atunci când nu poate fi înlocuit, aici fiind vorba de un pronume în formă neaccentuată “s” + verbul auxiliar “au”.

Aşadar, ca să fie mai uşor de ţinut minte, este corect:

1. Sau la bal, sau la spital. Aici, sau poate fi înlocuit cu “ori”: Ori la bal, ori la spital.

2. Când au căzut, ouăle s-au făcut omletă.

Şi iată şi o propoziţie care include ambele variante (şi cu, şi fără cratimă):

3. S-au dus sau la mare, sau la munte.

Cum se scrie corect: iasă şi iese

De multe ori ni se întâmplă să facem greşeli gramaticale. Şi asta nu ţine neapărat de cât de inteligent eşti. Cunosc oameni foarte deştepţi care, însă, mai fac greşeli gramaticale atunci când scriu. Însă, uneori ni se pune etichetă în funcţie de asta, aşa că, pe cât posibil, trebuie să fim atenţi.

Cum se scrie corect: el iese sau el iasă? El să iese sau el să iasă?

La verbele care se termină în “i”, cum este şi “a ieşi”, avem verbe precum:

a iubi – el iubeşte, el să iubească

a muri – el moare, el să moară

a citi – el citeşte, el să citească

a ieşi – el iese, el să iasă.

Aşadar, dacă indicativul prezent se termină în -e, conjunctivul se termină în  – ă, cum este şi verbul : el coase, el să coasă.

Iar dacă indicativul prezent se termină în, atunci conjunctivul se termină în -e:

el dansează, el să danseze

el colorează, el să coloreze.

În concluzie, corect este:

Îmi iese perfect prăjitura cu mere.

Aştept să iasă soţul de la serviciu.