Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş IV – satul Breb

Pe drumul din Baia Mare, prin Cavnic, către Sighetu Marmaţiei, cu 6 km înainte de a ajunge în Ocna Şugatag, la poalele Muntelui Gutâi, veţi vedea, la un moment dat, un sătuc izolat, parcă desprins din altă lume, în mijlocul căruia se vede o biserică albă, cu două turnuri înalte. Este satul Breb, care este mai cunoscut şi mai apreciat în Marea Britanie decât la noi.

E ciudat să vezi cum un prinţ al Marii Britanii apreciază ceva ce unii tineri de la noi aruncă la gunoi. Poate că ne trebuie astfel de exemple ca să apreciem mai mult tradiția străbunilor noștri. Am rămas mută de uimire când, plimbându-ne pe o străduţă din  Breb, am văzut pe o casă bătrânească din lemn, semnul coroanei regale a Marii Britanii. Întrebând sătenii, ne-au spus că Prințul Charles a cumpărat în Breb patru case, foarte vechi, şi în fiecare vară vine şi stă câteva zile sau chiar săptămâni aici, el sau alți membrii ai Casei Regale. Doarme pe pat de paie, nu are baie în casă, că le-a păstrat exact așa cum erau, iar luxul nu-și are loc aici.

Mai apoi am aflat că prinţul Charles patronează o organizaţie non-profit, numită “Mihai Eminescu Trust”, care activează din 1998 pentru conservarea peisajului cultural și natural, iar logo-ul aflat pe case este al acestei organizaţii, coroana regală fiind un element de legătură. E oare posibil ca unui om cu sânge albastru să-i placă să trăiască astfel, şi să iubească atât vechile noastre valori, pe care unii dintre noi tindem a le da uitării?

Însă nu-mi pierd speranţa, pentru că ştiu că mai există şi români adevăraţi, care ţin la tradiţie, la vechile şi eternele valori, şi care vor să păstreze viu ceea ce ne-au lăsat străbunii ca moştenire.

Şi dacă tot am poposit în Breb, am mers să vedem şi renumita biserică de lemn, devenită monument istoric, construită în 1622. “Nimic fără Dumnezeu” sunt cuvintele sculptate pe poarta de intrare a bisericii, vorbe simple, dar atât de înțelepte. Specific zonei Maramureșului este ca cimitirul satului să fie în curtea bisericii. De obicei, cimitirele se află la marginea satului, dar iată că sunt şi zone în care cei trecuţi în cealaltă lume sunt puși să se odihnească mai aproape de Dumnezeu.

Nu mică mi-a fost mirarea când, pe uliţele Brebului, în plină iarnă, am văzut un bătrân încălțat cu ciorapi groși de lână şi opinci. Ca să vă faceți o idee, opincile nu au talpă din cauciuc deloc, sunt făcute doar din piele. Şi nu părea să-i fie frig deloc…

Pe uliţele satului, nişte copii, cu bujori în obraji, trăgeau după ei un fel de sanie, dar care avea volan. L-am întrebat pe soţul meu ce e, şi mi-a spus că e  lencher. S-au uitat atenţi la noi şi ne-au salutat: “Bonjour!” Eu am izbucnit în râs, vă daţi seama. Apoi soţul meu i-a întrebat dacă nu le e frig. Au chicotit şi ei, şi ne-au spus că au crezut că suntem străini. Vă daţi seama câţi străini merg să viziteze satul, dacă copiii sunt atât de obişnuiţi cu ei.

Acum am aflat că şi un renumit fotograf, Duncan Ridgley, care în trecut o urmărea şi o fotografia pe Lady Diana, s-a mutat în acest sat, împreună cu familia.

La bloc sau la casă? La ţară sau la oraş?

Ştiţi cum e vorba aia, că întotdeauna îţi doreşti ce nu ai… Ei bine, eu, crescând mai mult pe la ţară (doar vreun an am stat la bloc, în Timişoara), de mic copil doream să mă mut la bloc. Şi, după ce am terminat liceul, mi s-a îndeplinit dorinţa. Am stat 2 ani la bloc, în Arad, apoi m-am mutat în Baia Mare, tot la bloc. Toate bune şi frumoase până au apărut copiii şi au mai crescut.

Pe mine nu mă deranja nici că auzeam cum trag vecinii apa la WC, nici că auzeam săptămânal scandalurile Dirijorului. Nu mă deranjau nici vecinii care nu salutau, nu-i cunoşteam şi se mai şi uitau urât. Eu îmi vedeam de ale mele. Însă, după ce au mai crescut ăştia mici, deja a apărut dorinţa de a-i vedea zburdând pe-afară. Şi unde Dumnezeu să-i laşi liberi, aşa de micuţi? Că oriunde există pericolul ba de a fugi în faţa maşinilor, ba de a da vreun cretin cu bicicleta peste ei, ba de a-i pierde. În plus, şi eu, de multe ori simt că n-am aer şi că stăm ca şobolanii, închişi mereu.

Pe lângă asta, după ce am avut şi eu maşină, a început marea problemă a parcărilor de la bloc. Sunt zeci de maşini şi doar câteva locuri de parcare. Cine şi-a luat primul maşină, are locul lui, pe care îl mai şi îngrădeşte cu lanţuri şi lacăte, de parcă l-a moştenit de la mă-sa. Moşii pensionari, unii cu câte două maşini, îşi pun lomurile şi toate rahaturile în garaje, şi mai ocupă şi alte locuri de parcare, care, cică, sunt ale lor. Iar dacă parchezi o zi acolo, că era locul liber, îţi face pană la roată.

Noi avem un teren, la 10 km de oraş, unde vrem să ne facem casă. Până acum, eu eram total împotrivă. Ce? Să mă mut la ţară şi să fac naveta? Iar??? Dar acum, după ce m-am mai deşteptat şi eu, îmi dau seama că, dacă ai maşină, ajungi în centrul oraşului cam în acelaşi timp, ori din locul unde stăm acum, ori de la terenul unde vrem să ne facem casa.

De ce să crească copiii mei ca nişte plante de seră, când pot să le ofer copilăria pe care am avut-o eu? Să aibă un loc de joacă unde pot să se desfăşoare, să-şi cunoască vecinii (pentru că la ţară încă mai există oameni, nu s-au transformat în roboţi) şi de ce să nu crească într-un mediu mai sănătos? Pentru că, pentru cei ce nu ştiu, aerul din Baia Mare e foarte poluat. De ce să vadă animale domestice doar în poze? De ce să nu alerge desculţi prin iarbă? Şi ar mai fi multe, multe…

Zilele trecute am trecut printr-un sat din Maramureş. Şi când am văzut câtă bucurie era în ochii copiilor care erau pe uliţă şi se dădeau cu lencherul (un fel de sanie cu volan), m-am gândit că şi ai mei ar putea avea o copilărie ca şi ei, în loc să stea închişi în apartamente.

Popa Tanda şi soluţia sa

Ioan Slavici a scris nuvela “Popa Tanda”, care ascunde multă înțelepciune și care este valabilă și în ziua de azi, pentru că vremurile și oamenii se schimbă, dar faptele și întâmplările rămân aceleași.

Am să v-o povestesc, pe scurt, dându-vă și exemple din zilele noastre.

Părintele Trandafir, devine preot în  satul său natal, unde locuiesc  oameni gospodari și înstăriți, dar cărora nu le place să li se spună verde în față ce defecte au. Un om bun nu se supără niciodată atunci când i se spun defectele. Din contră, ar trebui să se bucure și să încerce să și le îndrepte. Unui om bun nu-i plac lingăii și pupincuriștii, ci oamenii sinceri.

Preotul, un om harnic și vesel, este mult prea sincer și direct și din această cauză sătenii nu îl agreează.

Dorind să scape de asemenea preot, ei intervin la protopop și obțin transferarea părintelui Trandafir în satul Sărăceni, situat pe valea Seacă. Iată cum au pierdut un om de valoare. Şi ce sugestive sunt denumirea satului și a văii.

Locuitorii acestui sat erau extrem leneși și lipsiți de orice spirit gospodăresc, deci și aspectul satului era deplorabil. Acoperișurile sunt din paie, iar ușile “din trei scânduri înțepenite c-un par cruciș. Biserica este și ea o ruină “cu stâlpii din față putreziți și aplecați la pământ “. Cred că vă sună cunoscut, nu? Cam așa arată tărișoara noastră, cu drumuri pline de gropi… o “Cenușăreasă a Europei”.

Hotărât să schimbe lucrurile, părintele le vorbește oamenilor în biserică despre necesitatea și binefacerile muncii, dar, în scurt timp, oamenii nu mai frecventează biserica. Neștiind ce să mai facă și cum să le dea un impuls, preotul umblă din casă în casă pentru a-i convinge, apoi îi ironizează, ba chiar îi batjocorește, fără a reuși, să-i clintească însă din nepăsarea lor. De data asta, oamenii încep a se feri din calea lui, și, după atâta “tândălitură”, îl poreclesc “Popa Tanda”, pentru că umbla mult și fără rost.

După doi ani de încercări zadarnice , părintele constată că i s-au terminat toate resursele de trai, iar casa lui nu arată mai bine ca ale sătenilor.

Disperat, el se roagă lui Dumnezeu să-l lumineze pentru a găsi o modalitate de a scăpa el însuși de sărăcie. Împins de nevoia de a-și hrăni familia, preotul se apucă de lucru: repară casa, îngrădește curtea, cultivă grădina, pune răsaduri în pământ: de ceapă, fasole, morcovi,varză, încât oamenii, privindu-i acum casa și roadele din grădină, își ziceau “Popa e omul dracului” . Ba chiar împletește lese pe care le vinde la târg pe bani buni. Rezultatele nu întârzie să se vadă, situația familiei sale devenind tot mai prosperă. Sătenii văd, se minunează și încet, încet, îi urmează exemplul. Poate că și nouă ne-ar trebui un conducător care să ne dea exemplu bun, care să ne arate că și noi avem grădini de cultivat, și că banii se fac prin muncă, nu prin hoții și înșelăciuni. Multe, multe grădini. Şi să muncești nu e o rușine, iar munca, de orice fel, întotdeauna dă rezultate.

În câțiva ani, satul devine de nerecunoscut, iar gospodăriile oamenilor sunt bine întreținute și înstărite.

Odată cu trecerea anilor, părintele Trandafir are nu numai satisfacția de a trăi în sânul unei familii unite și prospere, de a fi obținut prin comportamentul său respectul și considerația oamenilor, ci și sentimentul datoriei împlinite.

Sper să ne dea și nouă Dumnezeu un lider care să știe să folosească puterea exemplului. Dar, până atunci, poate ar trebui să fim chiar noi, așa cum putem, exemple pentru ceilalți.