O lecţie de responsabilizare a copilului

copii curatenie

Din păcate, când vin pe lume, copiii nu vin şi cu instrucţiuni de folosire, ataşate. Aşa că noi, părinţii trebuie să învăţăm cum să-i creştem, pe propria noastră piele.

Eu am învăţat în ultima vreme că cei mici nu trebuie cocoloşiţi prea mult, că altfel devin egoişti şi obraznici. Şi am mai învăţat că trebuie să-i responsabilizăm. Încă de la o vârstă fragedă a copilăriei, copilul trebuie învăţat să simtă că este util. Dacă nu le dăm de mici anumite sarcini, când vor fi mari, vor fi de-a dreptul şocaţi că trebuie să facă şi ei ceva, şi vor refuza s-o facă, aşteptând totul de-a gata.

În ultima vreme, duc un adevărat “război” cu fiică-mea, dar şi cu mine, în acelaşi timp. Cine are copii, ştie ce dezastru pot face într-o cameră, împrăştiind totul. Iar dacă mai sunt şi multe jucării, ajungi să nu mai ai pe unde să calci. Ei bine, de obicei le tot spuneam copiilor să-şi adune jucăriile. Dar eu spuneam, eu auzeam, şi tot eu le adunam, şi în jumătate de oră erau la loc, adică pe jos. Recent, însă, am hotărât ca să fac cumva să şi le-adune ei singuri (băiatul e încă prea mic, dar fiică-mea, care are 5 ani, nu are nici o scuză). Şi am încercat toate metodele: de la rugăminţi la explicaţii, la ceartă şi la pedepse, dar n-a mers nicicum. Ba spunea că-i e foame, deşi mâncase recent, ba că o doare ceva, şi tot felul de scuze. Şi, într-o zi, când, după ce mâncase de dimineaţă, şi refuza să adune jucăriile, am lăsat-o până după-masă. Şi când a cerut mâncare, i-am zis că nu-i dau, până nu îşi face ordine în cameră. Nu i-a venit să creadă. “Nici noi, părinţii tăi, dacă nu muncim, nu avem bani să ne cumpărăm mâncare. Şi cine nu munceşte, nu mănâncă.” i-am zis S-a plâns vreo oră, a încercat toate mijloacele să mă facă să cedez, iar când a venit taică-său acasă, m-a “pârât”. Am avut noroc că şi el i-a spus acelaşi lucru. S-a mai văicărit ea încă jumătate de oră, dar, văzând că nu-i încotro, s-a pus şi a adunat toate jucăriile. Nu vă pot spune în cuvinte cât de satisfăcută a fost de ce-a făcut şi cât de bună i s-a părut mâncarea.

Şi mi-am impus ca de-acum încolo, ea să fie cea care îşi face ordine în cameră. Eu doar voi aspira, voi şterge praful şi geamurile. Asta până va mai creşte puţin. 😉

La lucru, copii!

Bunică-mea, când mă vedea că n-am chef să fac ceva, îmi trântea vorba asta:

“Du-te, Petre şi fă focu!

 – Nu pot, mamă, că îs şchiopu!

Haida, Petre la mâncare!

 – Daţi-mi lingura cea mare!”

Când eram mică, ai mei fiind despărţiţi, am crescut în două locuri: la bunică-mea, cu taică-meu, iar în vacanţe mergeam la maică-mea. Bunică-mea foarte rar îmi dădea de lucru. “Treaba ta îi să-nveţi!” îmi spunea.

Ei bine, când mergeam la maică-mea, mă punea la treabă la greu: să fac curăţenie, să desfac porumb, să dau de mâncare la animale şi multe altele. Eram patru copii acolo şi fiecare avea sarcinile lui. După ce terminam, ne puteam juca.

Mă enerva maică-mea de numa că-mi tot dădea de lucru. “Eu sunt copil şi trebuie să mă joc” ziceam. Dar acum îmi dau seama că, totuşi, era un lucru bun. Copiii trebuie să se înveşe de mici că în viaţă mai trebuie să faci şi ce trebuie făcut, nu doar ce-ţi place ţie. Trebuie să ştii că dacă mănânci, trebuie să-ţi şi produci mâncarea. Că dacă toţi am sta şi doar am consuma, am ajunge să murim de foame.

Astăzi, de dimineaţă m-am pus să dau cu aspiratorul şi să şterg geamurile. Copiii, foarte agitaţi şi plictisiţi, se tot învârteau în jurul meu şi nu mă lăsau să lucrez. Atunci le-am dat câte-un şerveţel umed în mânuţe şi i-am pus să şteargă dulapurile la ei în cameră, pe care tot ei le-au murdărit. Nu vă puteţi închipui cu cât drag au făcut-o şi ce mândri au fost că au făcut şi ei curăţenie.

Aşa că, puneţi-i, din când în când să vă ajute cu orice. Le prinde bine şi lor, dar şi vouă.

Ce-i drept, că la bloc e destul de greu să le dai de lucru. Îi văd pe copiii şi adolescenţii din faţa blocului care, de dimineaţa şi până seara, îşi pierd vremea pe-afară, în gaşcă, discutând despre ce site-uri porno au mai descoperit şi ce jocuri noi pe calculator au mai apărut.  Iar acasă vă daţi seama cum îşi pierdeau vremea: în faţa calculatorului, desigur. Tocmai ăsta e unul dintre motivele pentru care vrem să ne mutăm la casă, la ţară. Nu departe de oraş, dar unde să poată respira aer curat, unde pot să le dau de lucru în grădină, unde vor avea şi alte lucruri de făcut, în afară de calculator.