Maidanezii și aurul

Nu-mi plac subiectele de genul ăsta, și, din câte ați văzut, în general scriu pozitiv. Mi-am propus să nu-mi spun părerea nici cu maidanezii, nici cu Roșia Montană, dar chiar nu mă pot abține și voi spune câteva cuvinte.

De vreo 2 zile, aceste două probleme (câinii maidanezi și Roșia Montană) fac mare vâlvă peste tot. Dacă te uiți la televizor, vezi câini criminali și ești încurajat să susții proiectul RMGC (Roșia Montană Gold Corporation), prin care niște străini ne vor lua aurul, dar vom obține și noi 6% și multă, multă cianură.

Dar să luăm subiectele pe rând. Câinii au fost și sunt încă pe străzile orașelor din țara noastră. Deja ni se pare normal să-i vedem pretutindeni. Până la moartea unui copil nu a văzut nimeni cât pot fi de periculoși? La fel ca un copil, și un câine nu poate fi lăsat singur. Nu se poate hrăni singur, nu poate vorbi, și nu știe ce face, nu știe ce e bine și ce e rău. De vină sunt oamenii care abandonează cățeii și statul, care până acum nu s-a implicat serios în a lua măsuri. Nu știu cât costă sterilizările, dar nu cred că într-atât de mult, încât să nu se poată face. Sunt în țară organizații pentru protecția animalelor care au datorii pentru că au făcut sterilizări din banii proprii, iar primăria nu i-a ajutat deloc. Ce vină are animalul că e aruncat în stradă, pe unde circulă oameni?

Cât despre proiectul Roșia Montană, nu-mi vine să cred că există români care-l susțin. Presa a fost cumpărată aproape în întregime. Cum naiba să susții exploatarea aurului din țara ta, de către străini? Dar șocul cel mai mare a fost când am văzut și unele televiziuni care până acum susțineau sus și tare că nu pot fi cumpărate, că sunt mânjiți până-n gât. “Dacă de-acolo o să primesc și eu un lanț de aur, de ce să fiu împotrivă?” Păi, zic eu, nu te-ar strânge dup-aia lanțul ăla de gât, știind că ți-ai vândut țara? Și de ce să primești un lanț, când poți primi un lingou de aur, dacă țara ta ar exploata aurul, nu străinii? Poate pentru că tu deja ai primit două lingouri, ca să influențezi opinia publică.

Sunt mii de români în stradă, dar unele televiziuni se fac că nu-i văd, că nu există. Cât au încasat, oare?

Și închei cu celebrul citat: Țara noastră aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă!

Stima se sine la români

Stima de sine, sau self-esteem, cum i se spune mai nou şi pe la noi, este modul în care ne apreciem noi, în raport cu aşteptările pe care le avem de la noi înşine şi cu ce aşteaptă ceilalţi de la noi. În funcţie de stima de sine, creşte sau scade şi valoarea pe care considerăm noi că o avem. Dacă stima de sine e scăzută, atunci şi dispoziţia noastră va fi la fel. Însă dacă avem un nivel ridicat de stimă de sine, vom fi bine-dispuşi şi fără probleme de ordin mental.

Stima de sine scade, de obicei, în urma unor insuccese sau eşecuri pe plan profesional, despărţirea de anumite persoane, complexele, traume din copilărie, sau chiar din cauza etniei din care faci parte. Există pericolul, atunci când te subestimezi foarte tare, să dai în depresie foarte uşor. Atunci îi vezi pe toţi ca fiindu-ţi inamici, iar tu – o victimă.

Sper să nu jignesc pe nimeni, dar noi, românii, în general, avem o stimă de sine scăzută, cauzată, pur şi simplu de faptul că ne e ruşine că suntem români. Avem tendinţa să credem că, dacă am fi fost nemţi, francezi sau mai ştiu eu ce, eram mai fericiţi. Nu odată am auzit cazuri în care români care au mers la lucru în străinătate ascundeau, pe cât posibil, faptul că sunt români. Dacă noi credem că a fi român e o ruşine, cu siguranţă că şi străinul va ajunge să creadă asta.

Consider că ar trebui ca românii să-şi vadă şi să-şi cunoască valorile şi calităţile. Noi, ca naţie, suntem atât de frumoşi, încât ar trebui să fim foarte mândri de asta. Să nu credeţi că alţii sunt mai breji. Am fost şi în Franţa, şi în Anglia, Germania, Ungaria, Cehia sau Italia, şi nu sunt mai presus decât noi, ca oameni. Că au autostrăzi şi salarii mai mari, asta e altceva. Dar poate că tot de la stima de sine se trage. Poate dacă ne-am deschide ochii şi am vedea de ce suntem în stare, ar fi mult mai bine şi la noi. Problema noastră este că tăcem prea mult şi îndurăm prea multe. Ne subestimăm, şi-atunci, normal că şi cei “de sus” ne subestimează. Aşteaptă să dăm, şi să tot dăm, şi nu ne oferă nimic în schimb. Nici spitale, nici medici, nici medicamente, nici şcoli, şi aş putea continua la nesfârşit.

Noi mergem pe ideea  “capul plecat sabia nu-l taie”. Ei bine, îl taie. Şi încă cum! Taie şi din salarii, taie şi de la gură, taie şi din respect, şi din stima de sine. Ar trebui să fim mai mândri, mai încrezători, mai demni. Şi-atunci, cu siguranţă va fi mai bine.

La mulţi ani, români iubiţi!

Cu ocazia zilei de 1 Decembrie, care, pentru mine este o zi sfântă, le urez tuturor celor care le curge prin vene sânge de român, urmaş al vitejilor şi drepţilor daci, un sincer şi călduros “La mulţi ani!”. Dumnezeu să ne lumineze şi să ne dea înţelepciune pentru a şti să ne alegem conducătorii, şi să ne dea bucuria de a ne vededea ţara pe cele mai înalte culmi, acolo unde îi e locul.

Ştiu că printre noi, ca în orice pădure, sunt şi uscături. Însă, per ansamblu, suntem o pădure minunată, de poveste, cu copaci unici în lume. Şi ce n-ar da unii să-i aibă… Trebuie, însă, să avem mare grijă ca puieţii să-i plantăm şi să-i creştem tot pe aceste meleaguri, şi să insuflăm în ei încrederea că a fi român e o mândrie. Să le arătăm că pot fi demni şi să-învăţăm să-şi ceară drepturile. Pentru că ei sunt viitorul României. Iar eu sper într-un viitor luminos.

Mare mi-a fost bucuria când, ieri, trecând prin mai multe sate, am văzut, aproape la fiecare casă, fluturând drapelul român, cu frumoasele lui culori: roşu, galben şi albastru. Sunt culorile primare, din care putem forma toate celelalte culori. Eu zic că e cel mai frumos steag şi îmi creşte inima când văd că românii sunt mândri de el.

La mulţi ani!

De ce aştept ziua de 1 Decembrie

Pe lângă faptul că, recunosc, mă bucur că e zi liberă şi că putem petrece timp alături de familie, ziua de 1 Decembrie e o zi cu totul specială.

Aşa cum m-am născut cu credinţa în Dumnezeu, la fel m-am născut şi cu dragostea de ţară. E un sentiment pe care-l am în mine de când mă ştiu.

Dintotdeauna mi s-a părut că limba română e cea mai frumoasă limbă (cu toate că nu putem spune despre o limbă anume că e mai frumoasă decât alta). Mi se părea că e mai limpede decât toate, iar cuvintele rostite în limba română mi se păreau adevărate bijuterii.

Acel sentiment profund, de dragoste pentru ţară, mi-a rămas şi cred că-mi va rămâne până când pământul ei mă va primi să mă odihnesc în el.

Despre poporul român pot să zic doar că e un popor pe care Dumnezeu îl iubeşte. Nu ai cum să nu iubeşti asemenea oameni. Singurul nostru defect e că ne facem rău singuri, prin faptul că plecăm capul şi tăcem, în loc să ne unim şi să luăm atitudine. Am fost un popor nedreptăţit de soartă. Începând cu istoria, care ascunde adevăruri, şi continuând cu conducătorii care au fost la cârmă de-a lungul timpului.

Însă mai cred şi mai sper că adevărul şi dreptatea îşi vor face loc şi printre noi, şi sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, nici un român nu va simţi ruşine când, aflat în ţară străină, va spune că e din România.

De 1 Decembrie, măcar atunci, vreau să fim uniţi… chiar dacă numai “în cuget şi-n simţiri”. Îmi doresc ca, măcar în acea zi, românii să simtă că sunt fraţi, iar mama lor e România. Şi, pentru mama lor, să-şi scoată mâinile din buzunarele goale şi să facă ceva. Orice. Pentru că mama lor e umilită şi batjocorită. Umblă în zdrenţe, chiar dacă stă pe o mină de aur, e bolnavă şi îmbătrânită fără de vreme.  O doare sufletul când îşi vede copiii plecaţi în ţări străine, la munci grele, pe doi lei, când aurul ei e exploatat de nişte şarlatani. Dar cred că, într-o bună zi, noi, copiii ei, nu vom mai îndura şi vom face dreptate… E ziua ei pe 1 Decembrie. Măcar atunci să-i facem bucuria

V-aş invita acum să urmăriţi un filmuleţ, referitor la ce am spus, şi anume că istoria ascunde adevăruri, şi că noi, ca popor, suntem nedreptăţiţi de asta. Se numeşte Dacii – Adevăruri tulburătoare ( e doar prima parte, dar uitaţi-vă şi la partea a doua, o găsiţi tot pe youtube).

P.S. : Pe mine chiar m-a tulburat. 🙂

 

Sub influenţa prostiei umane

Mda… Aşa cum unii oameni se află sub influenţa alcoolului, alţii se află sub influenţa prostiei, care, din păcate, e molipsitoare.

Asta îmi aduce aminte de un banc. “Cică un bărbat, rupt de beat, se urcă într-un autobuz, aşezându-se lângă o ţâfnoasă care se uita urât la el, împingându-l de lângă ea.

– Eşti proastă! îi zice omul.

– Şi tu eşti beat! sare femeia.

– Da, da’ mie până mâine-mi trece.”

Când spun “prostie” nu mă refer la cultura generală a unui om, ci la acea prostie care stă mână-n mână cu răutatea, nepăsarea şi indiferenţa.

Ce mă şochează pe mine acum e că la noi în ţară se întâmplă lucruri atât de grave, iar unii vorbesc despre părul şi unghiile Biancăi Drăguşanu.

Făcea cineva de la TV o legătură între o fază din filmul Ice Age 4 şi ce se întâmplă acum la noi. “La un moment dat, toate animalele fug disperate, ştiind că vine sfârşitul lumii. Se îndreaptă, speriate, către un loc mai sigur, cu spaima întipărită pe chip. Numai doi oposumi mergeau de mână, cu zâmbetul pe buze, dansând şi fredonând un cântecel. La un moment dat, tigrul, cu un aer grav, îi întreabă:

– Măi, voi ştiţi ceva ce noi nu ştim? Ne stresăm noi degeaba? Totul va fi bine? Cum de sunteţi atât de veseli şi liniştiţi?

– Nuuu. Noi nu ştim nimic. Noi suntem proşti şi atât”

Nu vreau să cred asta despre unii, dar când văd că sunt atât de indiferenţi la ce se întâmplă, nepăsători, până la urmă, de viaţa lor, nu pot să cred decât că s-au molipsit şi ei de prostia umană..

De fapt, la noi s-a născut vorba: “Ţara arde şi baba se piaptănă.”

Dacă noi suntem atât de nepăsători de noi, ne mai mirăm că nici altora de la conducere nu le pasă?

Ziua de salariu

O zi însorită, prea mult aşteptată… Privind prin geamul biroului ei, gândurile i-au luat-o razna, uitând de mormanul de hârtii care o aşteptau. Vocea şefului ei, care venise să-i aducă salariul, o trezi însă la realitate. O realitate fericită, pentru că aflase că, datorită faptului că în ultimele luni s-a dovedit a fi o angajată – model, a primit o mărire de salariu.

Îşi strânse repede lucrurile, zicându-şi că va veni mai repede a doua zi şi va face ce şi-a propus azi. Se grăbea să ajungă la timp, înainte de ora închiderii, să poată plăti gazul, curentul şi apa. Porni cu paşi mici şi grăbiţi, şi un zâmbet îi apăru dintr-odată în colţul gurii. Ghemotocul din pântecele ei tocmai o lovise, în joacă, iar ea observase forma perfectă a picioruşului de om care parcă nu mai avea răbdare să stea acolo încă două luni de zile.

Bine că şi-a luat facturile cu ea de dimineaţă. Trecu, pe rând, să-şi plătească taxele, lăsând acolo mai bine de jumătate din salariu. Trecând apoi, în drum spre casă, pe lângă cabinetul dentistului, îşi aminti de măseaua care o supăra de ceva vreme şi, dacă tot i se mărirse salariul, se gândi să intre să-şi facă o programare.

Acasă, soţul ei ajunse de vreo jumătate de oră. Intrând pe uşă, se îmbrăţişară, apoi s-au pus la masă. El gătise ceva rapid şi uşor.

– Am fost şi am plătit taxele. Spuse ea, în timp ce se ridica să ia sarea. Mai mult de jumătate de salariu am lăsat acolo. Şi gunoiul încă nu l-am plătit.

– Am trecut şi eu azi pe la bancă, zise soţul. Am achitat rata pe apartament, apoi am făcut plinul de benzină şi, după ce-am trecut şi pe la supermarket să iau lista de cumpărături lăsată de tine pe masă, am rămas fără nici un ban. Un salariu muncit într-o lună s-a dus într-o zi… Nu mi se pare normal.

– Aşadar, nici luna asta nu vom putea lua pătuţul pentru bebe. Ne mai trebuie bani şi de trăit.

– Poate luna viitoare. Dar să nu uităm să punem deoparte bani pentru naştere. Ştii doar ce-a zis vară-ta. Sub 200 de euro n-avem ce căuta la spital. Asta în cazul în care nu va trebui să-ţi facă cezariană.

Tăcură amândoi. O linişte apăsătoare, în care gândurile îşi făceau de cap. Cum se vor descurca cu un copil, dacă abia se descurcă în doi? Au auzit şi ei câţi bani trebuie să scoţi în plus, în fiecare lună, atunci când vine pe lume un copil. Indemnizaţia de maternitate va fi mai mică decât salariul ei de acum. Va veni şi iarna, iar căldura va fi mult mai scumpă. În ultima vreme nu şi-au permis să meargă niciunde, şi tot nu şi-au putut pune niciun ban deoparte pentru naştere. Ce vor face? Împrumuturi nu mai pot lua, după ce şi-au luat apartamentul. Oricum au datorii pe 25 de ani. El se gândea să plece dincolo să lucreze, dar nu-l lăsa inima. Cum să nu-şi vadă copilul la naştere? Cum să nu facă parte din viaţa lui, în primii ani de zile?

Cam aşa e o zi de salariu din viaţa unor români obişnuiţi. Până când?

Tu de partea cui eşti?

De mici copii am învăţat, de la părinţi, din basme sau de la şcoală, ce este bine şi ce este rău. Ştim prea bine că minciuna, hoţia, ticăloşia şi multe altele nu pot fi sub nici o formă încadrate sub mantia binelui. Însă, uneori, unele persoane îşi cresc copiii, învăţându-i greşit despre valori  şi virtuţi morale. După ei, eşti fraier dacă poţi să furi şi nu o faci, eşti prost dacă munceşti şi nu tragi chiulu’ (de parcă ţi-ar ridica cineva statuie), eşti tâmpit dacă eşti fidel etc.

În subconştient, ştim cu siguranţă să facem diferenţa dintre bine şi rău, dar de multe ori ne încăpăţânăm, crezând că, dacă susţinem golanii (că sigur au ceva bun şi ei), odată poate va fi bine, ne vor ajuta şi vor fi de partea noastră când ne va fi greu.

Ei bine, niciodată nu va fi aşa. Un nemernic va rămâne nemernic, indiferent cât de bun prieten i-ai fi şi oricât de mult l-ai ajutat. Şi, când nu mai are nevoie de tine, nu numai că îţi întoarce spatele, dar îţi mai dă şi un şut în fund.

Întotdeauna, dacă ţii partea răului, de rău vei avea parte.

Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, adică libertatea de a alege între posibilitățile care ni de oferă. Răul și eroarea devin astfel rezultatele alegerilor noastre greșite.

Noi, românii, ne plângem, în general, că nu ne e bine. Şi, într-adevăr, nu ne e, dacă stăm să ne gândim cum am putea s-o ducem, la ce ţară bogată avem. Un român normal, din salariu, abia-şi poate plăti taxele şi hrana pe o lună. Doamne fereşte de vreo problemă de sănătate…! Dar oare de ce nu e bine? De ce nu avem şi noi salarii de mii de euro, spitale dotate şi  profesori instruiţi? De ce ne pleacă elitele în străinătate? De ce se închid spitale şi şcoli? Oare nu noi am greşit când ne-am ales conducătorii?

Şi, dacă noi am greşit, nu e normal să ne îndreptăm greşeala?

Dacă ne-am vedea fiecare de treabă…

Sunt unii care altceva n-au de făcut decât să-şi bage nasul în intimitatea altora şi să-şi dea cu părerea, chiar dacă nu cunosc foarte bine situaţia. Şi, în general, persoanele respective sunt de gen feminin.

Românii, în ultimii ani, parcă au luat-o razna urât de tot cu privitul în patul altuia. Sunt realmente în extaz când află că vreunul şi-a luat amantă sau că altul divorţează, şi se distrează de minune uitându-se la ştirile de la ora 5, să vadă ce necazuri li s-au mai întâmplat altora. Probabil îşi hrănesc fericirea atunci când văd că sunt alţii şi mai năpăstuiţi de soartă.

Probabil o fi şi asta o strategie, mă gândesc, de a distrage atenţia de la viaţa “minunată” pe care o duce fiecare român. Poate dacă vede ce pune pe masă Columbeanu, îi trece şi lui foamea, mai ştii?

Oricum, altfel ar merge treaba dacă fiecare şi-ar vedea de ale lui şi, în loc să bârfească pe la colţuri, să încerce să-şi vadă de propriile responsabilităţi. Dar, aşa cum la şcoală, într-o clasă, cinci îşi făceau tema, zece copiau de la ei, iar restul nu se stresa nici măcar să copieze, exact aşa sunt acele persoane şi când devin adulţi; nu-şi fac datoria nici la serviciu, nici acasă, şi-apoi se miră de ce n-au ei noroc în viaţă.

Dacă în loc să ne intereseze viaţa vedetelor, ne-ar interesa să-i luăm la răspundere pe cei care ne conduc prost, poate am mai avea o scăpare…

Oare când vom avea şi noi taxiuri?

“Păi,  noi avem taxiuri!”, o să-mi spuneţi. Ei bine, după mine, ce avem noi acum sunt, din păcate, nişte maşini jegoase cu şoferi nesimţiţi, care costă foarte scump.

Normal că mai sunt şi mici excepţii, am cunoscut şi taximetrişti politicoşi, în a căror maşină mirosea frumos, dar atât de puţini, încât pot să-i număr pe degete.

Haideţi să vă spun eu cum ar trebui să fie o companie de taxi de care aş putea fi mulţumită. Nu cer prea mult, credeţi-mă:

  • maşina să fie curată pe interior
  • şoferul să fie spălat şi să nu miroase a transpiraţie
  • să fie politicos şi să vorbească frumos
  • să aibă aer condiţionat
  • să aibă centuri de siguranţă şi, eventual, dacă e nevoie, scaun de copil
  • să nu te plimbe tot oraşul, dacă tu nu eşti de acolo, când tu trebuia să mergi doar 3 km

Ar mai fi şi altele, dar, deocamdată, atât ar fi de-ajuns.

Eu circulam destul de des cu taxiul, până am dat de unul care l-a făcut pe soţul meu să ia o maşină şi să mi-o dea în primire. V-am povestit aici despre asta. De atunci, mai mergem cu texiul doar în anumite situaţii, cum a fost când am mers în Bucureşti cu trenul. Aici mi s-a dovedit că, dacă eu credeam că mai rău nu se poate, m-am înşelat.

Ieşisem de la un concert la care au fost mii de persoane şi, la ora 12 noaptea, fiind la vreo 6 km de hotel, am hotărât să luăm, bineînţeles, un taxi. În staţie stătea un taximetrist care părea că te invită să mergi cu el. L-am întrebat dacă e liber.

 – Da. Până unde mergeţi?

Îi spunem numele hotelului şi strada.

 – A, numai până acolo? Nu vă duc!

Puţin şocaţi, aşteptăm să mai vină şi alte taxiuri în staţie. Între timp, vine un grup de tineri la şoferul de mai sus şi se întâmplă aceeaşi chestie.

 – Pentru 50 de lei vă duc. Le spune flegmatic domnul taximetrist. (cursa respectivă costa cam 11 lei).

Soţul meu se enervează şi sună la compania de care aparţinea respectivul, să le spună cu ce se ocupă şi cum refuză clienţii. Dar… vorbeşte dacă ai cu cine – nu răspundea nimeni.

Am luat-o pe jos înspre destinaţie, iar de pe drum am sunat la vreo 4 companii de taxi – la nici una nu a răspuns nimeni. Probabil toate erau ocupate. Mai mergem ce mergem şi vedem un taxi gol oprit. SOţul merge şi îl întreabă dacă e liber. Acelaşi răspuns: “Da. Până unde mergeţi?” Al meu îi spune destinaţia, iar taximetristul, batjocoritor:

– Până acolo nu vă duc.

 – Îţi dau 20 de lei. zice soţul. (repet, cursa ar fi costat cam 11 lei).

 – Nu vă duc pentru atât!

 – 30!

 – Bine, urcaţi!

Am urcat, ce să facem, că după o zi de stat în picioare, în soare, la concert, numai de o oră jumate de mers pe jos n-aveam nevoie.

 – Vai, se plânge taximetristul! Ce zi proastă am avut azi! Pe lângă că mi s-a stricat GPS – ul azi – dimineaţă, mi s-a mai ars şi lampa acu ceva vreme.

     Mi-am muşcat limba, că-mi venea să-l întreb de ce se miră? Nu ştie că fiecare primeşte exact ce merită, iar Dumnezeu nu bate cu bâta, vorba aia.

Cât de nesimţit să fii şi ce tupeu jegos poţi avea să profiţi de oameni în anumite situaţii, doar ca să-ţi pice ţie bani nemunciţi? Credeţi că un om care face rahaturi de-astea are parte de lucruri bune în viaţă? Poate dacă respectivii taximetrişti nu stăteau jumătate de oră să le pice vreun fraier, şi ar fi luat în timpul ăla vreo 3, 4 comenzi, ar fi făcut mai mulţi bani şi ar fi putut să se şi bucure de ei.

Să nu mai vorbesc de jegul de 3 degete din taxiurile îmbâcsite şi de mirosul de transpiraţie care-ţi strâmbă nasul. Iar între timp, trebuie să-ţi spui şi rugăciunile, că nu se ştie dacă ajungi teafăr la destinaţie, la cât de buni şoferi sunt unii.

Dar asta e. Până când pretenţiile românilor nu cresc, atunci când scot banul din buzunar, nici condiţiile nu vor fi mai bune.

sursa foto

Să ne deschidem ochii…!

Noi, românii, ne-am ales un imn care ne caracterizează perfect: “Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”. Însă, sincer, nu ştiu când şi dacă se vor trezi românaşii noştri odată, sau, şi dacă vor deschide ochii să vadă ce se întâmplă, nu ştiu dacă vor face ceva…

Mă doare sufletul când aud în stânga şi-n dreapta: “De ce să se schimbe lucrurile? Poate va fi şi mai rău. Ce, şi ăia dinainte au furat şi vor fura şi următorii.” Lor li se pare ceva firesc ca cineva să le bage mâna în buzunar şi să le ia banii munciţi. De ce?, mă întreb. Poate pentru că şi ei, dacă ar fi acolo, ar face la fel. Asta e singura explicaţie care-mi vine în minte.

Chiar atât de orbi să fie unii? Chiar nu-şi dau seama ce e bine şi ce e rău? Că doar au învăţat din primii ani de viaţă. Chiar nu pot vedea bestia umană ce se ascunde în spatele unui chip? Chiar cred că îi reprezintă nesimţirea, mârlănia, hoţia? Le place să trăiască de azi pe mâine sau le creşte adrenalina trăind cu nesiguranţa zilei de mâine?

Cândva am fost un popor demn, mândru şi cu coloană vertebrală. De ce am ajuns să fim chiori şi strâmbi? Oare până când? Poate mă lămureşte cineva şi pe mine.

1 2