Top 5 demoni care trăiesc prin noi

Numesc “demoni” defectele umane, defecte care sunt atât de diversificate şi atât de complexe, încât, de multe ori nici nu conştientizăm că le avem. Orice om, cred, care trăieşte pe pământ, are, aşadar, demonii lui. Unii sunt mai mici, alţii mai puternici, unii abia se ţin pe picioare, alţii spulberă tot în calea lor, însă ei există. Iar dacă noi nu ne dăm seama că-i avem, ei cresc şi se dezvoltă. Mai rău e să ne dăm seama de ei şi tocmai noi să-i ajutăm să prindă puteri.

După mine, cel mai groaznic demon e Inumanitatea. Orice om care-şi dezvoltă demonul ăsta, devine el însuşi un demon; nu mai e om, e bestie. Un alt demon extrem de periculos e Indiferenţa, care, după cum spunea regretatul Emil Hossu, este “esenţa lipsei de umanitate“.

Pe locul trei este Ura. Acest tip de demon, dacă e dezvoltat, macină omul pe dinăuntru, îl roade, efectiv. O persoană care urăşte alţi oameni nu poate fi niciodată fericită. Aş putea spune chiar că e o persoană cam lipsită de inteligenţă, dacă lasă acest “demon” să-i facă rău. Pentru că ura nu face rău celui pe care-l urăşti, ci se întoarce împotriva ta.

Lăcomia se află, în clasamentul meu, pe locul 4. Pentru că atrage şi dezvoltă alţi demoni, cum ar fi Hoţia, Minciuna, Făţărnicia şi mulţi alţii.

Răutatea este pe locul 5, însă de acolo alimentează toţi ceilalţi demoni. Dacă e ţinută din scurt însă, nu poate face prea mare lucru.

Bineînţeles că mai sunt mulţi alţi demoni, care mai de care, ce încearcă să pună stăpânire pe sufletele noastre. Însă, dacă reuşim şi ne străduim cât de cât să-i controlăm, şi dacă nu le mai dăm “coarne”, ei se fac tot mai mici, mai slabi şi mai neputincioşi, şi ne lasă să trăim fericiţi.

Dacă ar fi să faceţi un clasament, cum ar arăta?

P.S.: Ce m-a amuzat a fost că toate numele “demonilor” sunt la feminin. :)) Nu a fost intenţionat

 

Ce e bunul-simţ

Dante spunea că bunul-simţ este o viziune practică şi realistă asupra lucrurilor. Cred că asta e cea mai corectă definiţie pentru rarul şi preţiosul bun-simţ care multora le lipseşte cu desăvârşire şi nici măcar nu vor să audă de el.

Eu una consider că un om fără bun – simţ nu poate fi un om înţelept şi că înţelepciunea merge mână-n mână cu bunul-simţ. În ultima vreme am avut parte să cunosc tot mai mulţi oameni care nu au pic de bun-simţ şi mi-am dat seama că unor astfel de oameni trebuie să li se deschidă ochii cu biciul sau uneori cu parul. Un om care e total lipsit de bun-simţ face umbră pământului degeaba şi, dacă am spus mai sus că înţelepciunea e legată de bunul-simţ, atunci pot spune că o persoană fără bun-simţ e şi lipsită de inteligenţă, ca să nu spun mai rău.

Acum că am stabilit că nesimţirea merge mână-n mână cu prostia şi cu răutatea (nu am nimic cu proştii, pentru că oricine are un dram de prostie, ci doar cu proştii care sunt ai naibii de răi) , aş vrea să spun câte ceva şi despre capacitatea de a aprecia oamenii la adevărata lor valoare.

Eu recunosc că uneori mai greşesc în ceea ce priveşte aprecierea unui om, lăsându-mă dusă de val şi de aparenţe când vine vorba de a observa ce fel de persoană e cel de lângă mine. Însă trebuie să fim foarte atenţi cui îi acordăm încrederea şi prietenia noastră.  La unii oameni e de ajuns să te uiţi şi să schimbi două vorbe şi îţi dai seama imediat de caracterul lor, însă alţii se ascund atât de bine, încât deseori te laşi înşelat. Poate că eu nu am destulă experienţă în a observa oamenii, dar cunosc persoane care, după 5 minute de conversaţie cu cineva, ştiu ce fel de om e.

Bunică-mea avea o vorbă: “Până nu mânci un sac de sare cu un om, nu poţi să spui că îl cunoşti. Şi chiar şi dup-aia pot apărea surprize.” Şi vă daţi seama cât trebuie să stai cu cineva până ajungi să consumi un sac de sare. 🙂

Unii oameni

Am cunoscut până acum mulţi oameni, din toate păturile sociale şi cu toate tipurile de caracter. Şi am ajuns la concluzia că nu contează categoria socială din care un om face parte. Banul sau statutul social nu te face nici mai bun, nici mai rău. Fiecare are un tip de om pe care nu suportă să-l aibă în preajmă, din caua unor defecte pe care nu le poate accepta la cineva. Unii putem să trecem cu vederea anumite defecte ale unui om şi să ni-l facem prieten, iar alţii nu pot accepta acelaşi om, pentru că nu-i suportă defectele respective.

Iată, de exemplu, ce-mi provoacă mie silă la cineva:

  • lenea, cu tot ce presupune. În ultima vreme mi-am dat seama că, de obicei, oamenii leneşi se mai şi laudă cât de harnici sunt ei. Iar când e vorba de muncă, se plâng că-i doare ba una, ba alta, se enervează când lucrează orice şi spun despre toţi că sunt puturoşi şi că pe ei nimeni nu-i ajută.
  • plânsul de milă. Unii îşi plâng de milă într-una: cât de greu le e lor în viaţă, cât au suferit ei din cauza cuiva care “i-a distrus viaţa”, cât de bine i-ar fi fost dacă, etc
  • invidia pe ceilalţi. Dacă el nu e capabil să facă nimic, îi e ciudă că altul face şi e fericit.
  • zgârcenia. Nu suport oamenii zgârciţi. Şi, de obicei sunt zgârciţi tot cei care au. Iar dacă văd că altul îşi cheltuie banii pentru a se simţi bine, spun despre el că e cheltuitor şi că o să ajungă vai de el, că nu are grijă de bani. De parcă ei merg pe lumea cealaltă cu tot ce agonisesc aici. Dar, din moment ce el nu se simte bine, tu de ce să fii fericit? Şi, pe deasupra, toţi  zgârie-brânză mai sunt şi lacomi, şi ar trage şi pielea de pe tine, dacă ar putea. Apropo de lăcomie, îmi poovestea bunică-mea o povestioară cu Nastratin Hogea care, ajuns la bătrâneţe, le-a spus copiilor şi nepoţilor că, cine-l va îngriji mai bine, aceluia-i va da tot ce are în cufărul lui mare. Toţi au sărit atunci, care mai de care. Şi nepoţii care nu-l mai vizitaseră de ani buni veneau acum şi-i aduceau de mâncare pe alese, în fiecare zi. La moartea lui, s-au adunat toţi, certându-se la cuţite pentru cufărul lui Nastratin. Dar când l-au deschis, au aflat că era plin cu bolovani şi că Nastratin şi-a dat toţi banii nevoiaşilor, cu ani buni în urmă şi a trăit bine din lăcomia lor. Şi mai îmi spunea bunică-mea că întotdeauna, cel care râvneşte întruna e sărac, iar cel care nu râvneşte niciodată e bogat.
  • minciuna. Nu aş putea fi niciodată prietenă cu un om mincinos. De ce? Simplu: pentru că nu aş putea avea încredere în el niciodată.
  • neseriozitatea

Dar, totuşi, aş putea trece peste toate aceste defecte, dacă nu ar fi însoţite de răutate.

Voi ce defecte nu suportaţi la oameni?

 Sursa foto

De prostia ar durea…

Încep cu o vorbă tare înţeleaptă: “Spiritul de contradicţie este personalitatea prostului”.

Avea bunică-mea o vorbă: “De prostia ar durea, multă lume s-ar văita”.  Eu nu mi-aş dori să doară prostia, ci răutatea care, mai ales combinată cu prostia, face ravagii. Că mai e şi vorba cealaltă: “Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul.”

Ziceam că nu am nimic cu proştii, că bieţii de ei nu sunt de vină că s-au născut aşa. “Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu.” Mă enervează proştii care se cred deştepţi, şi, în loc să stea în banca lor şi să aplece urechea la sfaturile celor cu minte mai multă, vor ei neapărat să iasă în evidenţă şi să-şi etaleze prostia, şi,  vorba aia: “Prostul găseşte întotdeauna unul mai prost, pe care să-l admire”.

Genul ăsta de oameni, parcă sunt legaţi la ochi şi la urechi. Nu învaţă nimic de niciunde, şi degeaba stai tu să le explici cam ce e bine şi rău, că o ţin pe-a lor. Şi, din păcate, vorba celor de la Paraziţii, “sunt mulţi, ai dracu, şi n-au nici o boală”. Şi tot ăştia ne trag şi pe noi în jos, că doar au şi ei drept de vot.

Şi tot genul ăsta de indivizi mai sunt şi al naibii leneşi. Şi iar îmi aduc aminte de ce spunea bunică-mea: “Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea. Cine-i şmecher şi chiuleşte, are tot aşa.” Sau mai spunea: “Aşa zise-o turturea: cine nu lucră, n-a mânca. Şi-aşa zise-un piţigoi: lucraţi voi, că mâncăm noi!”

Poza-i de aici.

Câteva chestii despre fericire…

Astăzi am ieşit la iarbă verde, ca tot românul de 1 Mai. Scriind acum, am observat ce sintagmă tare au găsit românii pentru ieşitul în natură: “iarbă verde”. Păi dacă e iarbă, normal că e verde. Unui străin, chiar dacă învaţă româneşte, cred că tot i s-ar părea ciudat cum sună. Ieşim la iarbă verde. Sună de parcă ieşim la păscut.
În fine, a fost o zi deosebită, vremea a fost perfectă şi m-am simţit minunat. Şi mi-am dat seama de un lucru. Pe cât de banal, pe atât de profund şi adevărat: să fi fericit e foarte simplu. Tot ce trebuie să faci e să deschizi ochii şi să vezi că noi oamenii putem avea raiul şi pe pământ. Însă pentru asta trebuie să înlăturăm orice urmă de ură şi răutate din noi.
NU POŢI FI FERICIT DACĂ AI RĂUTATE ÎN SUFLET.Asta e sigur. La fel de sigur cum e şi că CEI CARE IUBESC BANII ŞI SUNT ZGÂRCIŢI NU POT FI FERICIŢI. Ei au tot timpul o mare grijă: să facă bani, mai mulţi bani, şi apoi să nu-i piardă. Şi uită să se bucure de ce au în jur.
Încă un ingredient esenţial pentru miraculoasa fericire pe care o căutăm cu toţii e înţelegerea. Trebuie să ne înţelegem mai întâi cu noi înşine, iar apoi trebuie să-i înţelegem pe ceilalţi din jurul nostru şi să-i acceptăm aşa cum sunt, iar asta e cel mai greu.
Să faci totul cu plăcere e încă un pas spre fericire. Iar ăsta e şi mai dificil de reuşit, mai ales când eşti nevoit să faci şi ce nu-ţi place. Şi sunt multe lucruri pe care trebiue să le facem, fie că vrem, fie că nu. Unii au un loc de muncă unde nu le face plăcere să meargă, iar ceea ce fac nici atât, dar nu au încotro. Foarte puţini cred că sunt cei care fac în viaţă numai ce le place. Ăia sunt norocoşi. Noi, restul, trebuie să găsim ceva frumos şi în cel mai urât lucru.
Uşor de zis, dar greeeu de realizat. Eu spun că mi-am dat seama de lucrurile astea, nu şi că le-am pus în practică. Însă voi încerca. Haideţi să încercăm cu toţii, şi sunt sigură că lumea ar fi mai bună.