Rodul iubirii

Avem în noi bine şi rău,

Egale la măsură,

Şi ştie numai Dumnezeu

Câtă iubire şi câtă ură.

Şi de iubire dăruieşti,

O să primeşti doar bine.

Dar ura când o-mparţi şi-o creşti,

Precum un bumerang, se-ntoarce tot la tine.

Şi-atunci când noi o vom primi în vizita finală

Pe doamna care-n muritori stârneşte numai teamă,

Surprinşi vom fi când vom vedea că nu-i cale de-ntors,

Cum nici o frunză, căzută toamna de pe ram, sus înapoi n-a mers.

Şi tot ce ne rămâne-atunci va fi rodul iubirii,

Iar ura-o vom duce cu noi în negura pieirii.

A venit, a venit toamna

Zilele trecute am avut parte de cele mai frumoase clipe de toamnă din viaţa mea. Sau poate că nu am luat eu în seamă până acum frumuseţea acestui anotimp minunat.

Da… e toamnă în toată regula. Ea şi-a intrat pe deplin în drepturi, şi-şi face datoria cu o măiestrie de nedescris. Presară galben, ruginiu şi brun-roşcat, acoperind, încet-încet tot verdele frunzelor şi-al ierbii. Aduce răcoarea mult-aşteptată, şi ne-aşterne în suflete liniştea frunzelor cere, fericite şi libere, se desprind şi-ajung în locul dorit.

Acum putem visa cu ochii deschişi, cuprinşi de frumuseţea culorilor care ne încântă privirile. Natura e parcă ireală.

Faceţi-vă timp măcar jumătate de oră şi ieşiţi puţin în natură. Acolo, puneţi deoparte toate grijile şi supărările care stau ca un voal peste ochii noştri, nelăsându-ne să vedem şi să ne bucurăm de minunăţiile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat pe Pământ.

Tot răul înspre bine

Câteodată avem impresia că toate ne merg prost. Şi parcă toate relele se ţin lanţ. Şi atunci începem să devenim pesimişti, trişti, şi chiar să dăm în depresie. Şi toate astea, nu din cauza a ceea ce s-a întâmplat, ci din cauza gândurilor noastre, pe care tot noi ni le formăm. Şi asta, anume gândirea negativă, poate deveni un obicei, un obicei prost.

Vă mai spuneam altă dată că modul în care gândim ne formează felul de a fi. Iar deprinderile, chestiile pe care le facem adesea, devin obiceiuri. Iar obiceiurile ne formează caracterul, caracter care, până la urmă ne formează destinul. Aşadar, totul porneşte de la cum gândim. Iar dacă nu încercăm să gândim pozitiv, adică să vedem binele în orice situaţie, vom ajunge să fim nişte persoane morocănoase, cu care lumea evită să se întâlnească, din cauză că deja ştie că o asemenea persoană nu face decât să se plângă şi să transmită energie negativă.

Asemenea persoane nu mai ştiu să se bucure de nimic, oricât de bine le-ar fi, şi mereu găsesc nod în papură la orice. Se axează mereu pe părţile negative, scoţându-le în evidenţă. Dacă le spui: “Ce vreme frumoasă e azi!”, ele vor spune: “Da, dar poate mâine o să plouă şi va fi vreme urâtă.” Astfel de oameni, nu numai că îşi provoacă singuri o stare de depresie, dar îi fac şi pe cei de lângă ei să se simtă la fel, transmiţându-le starea lor.

Poate că fiecare dintre noi avem asemenea porniri, să vedem ce-i mai rău, în orice, însă important e să ne străduim să nu fim aşa. Şi, încercând în fiecare zi, cu siguranţă vom reuşi. Nu odată mi s-a întâmplat să fiu foarte tristă din cauza unei situaţii, iar mai târziu să-mi dau seama că era un fleac, şi că nu trebuia să mă consum atât. Ba mai mult, datorită acelui lucru, pe care eu îl credeam oribil, mi s-a întâmplat ceva minunat mai târziu. De exemplu, acum, ambii copii sunt răciţi, şi noi la fel. Fizic, mă simt foarte rău, şi mă întristez şi când mă uit la cei mici, văzându-i “mucoşi”, dar încerc să mă gândesc că şi răceala asta le face bine, deoarece organismul produce anticorpi, care îi vor feri mai târziu de alte boli. 🙂

Încă mai cred în biruinţa binelui

În lume există nişte legi şi reguli nescrise, pe care, dacă le încalci, cu siguranţă vei plăti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.

“Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii” spunea Marin Preda. Ei bine, eu cred în viaţa eternă a sufletului, şi cred că ticăloşia se plăteşte. Şi nu numai după moarte, ci şi aici, pe pământ.

Chiar dacă ticăloşii nu sunt pedepsiţi de lege şi scapă ca prin urechile acului, cu siguranţă sufletul lor nu e liniştit, chiar dacă ceea ce noi numim “conştiinţă”, lor le este cu totul străin.

Cu toţii mai facem greşeli, este omeneşte. Până şi zeii din Olimp au păcătuit. Important este să ne dăm seama de ele, să le recunoaştem şi, dacă nu e prea mult, să le regretăm şi să nu le mai repetăm. Dar când greşeşti, şi e evident că greşeşti, ţi-o spun milioane de oameni, iar tu continui să te adânceşti în greşeală, deja aici e ori prostie, ori ticăloşie, ori nebunie, ori toate la un loc.

Eu cred în Dumnezeu şi în puterea Lui de a îndrepta lucrurile şi greşelile oamenilor. Cred că El e corect şi cred în corectitudine. Şi sper să se facă dreptate…

Tu de partea cui eşti?

De mici copii am învăţat, de la părinţi, din basme sau de la şcoală, ce este bine şi ce este rău. Ştim prea bine că minciuna, hoţia, ticăloşia şi multe altele nu pot fi sub nici o formă încadrate sub mantia binelui. Însă, uneori, unele persoane îşi cresc copiii, învăţându-i greşit despre valori  şi virtuţi morale. După ei, eşti fraier dacă poţi să furi şi nu o faci, eşti prost dacă munceşti şi nu tragi chiulu’ (de parcă ţi-ar ridica cineva statuie), eşti tâmpit dacă eşti fidel etc.

În subconştient, ştim cu siguranţă să facem diferenţa dintre bine şi rău, dar de multe ori ne încăpăţânăm, crezând că, dacă susţinem golanii (că sigur au ceva bun şi ei), odată poate va fi bine, ne vor ajuta şi vor fi de partea noastră când ne va fi greu.

Ei bine, niciodată nu va fi aşa. Un nemernic va rămâne nemernic, indiferent cât de bun prieten i-ai fi şi oricât de mult l-ai ajutat. Şi, când nu mai are nevoie de tine, nu numai că îţi întoarce spatele, dar îţi mai dă şi un şut în fund.

Întotdeauna, dacă ţii partea răului, de rău vei avea parte.

Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, adică libertatea de a alege între posibilitățile care ni de oferă. Răul și eroarea devin astfel rezultatele alegerilor noastre greșite.

Noi, românii, ne plângem, în general, că nu ne e bine. Şi, într-adevăr, nu ne e, dacă stăm să ne gândim cum am putea s-o ducem, la ce ţară bogată avem. Un român normal, din salariu, abia-şi poate plăti taxele şi hrana pe o lună. Doamne fereşte de vreo problemă de sănătate…! Dar oare de ce nu e bine? De ce nu avem şi noi salarii de mii de euro, spitale dotate şi  profesori instruiţi? De ce ne pleacă elitele în străinătate? De ce se închid spitale şi şcoli? Oare nu noi am greşit când ne-am ales conducătorii?

Şi, dacă noi am greşit, nu e normal să ne îndreptăm greşeala?

Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine

“Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine” este un citat din Gabriel José García Márquez, un romancier, jurnalist și activist politic.

Şi eu chiar cred că sunt foarte adevărate vorbele lui, şi general valabile. Orice om e diferit – se comportă diferit, reacţionează diferit, în funcţie de cel sau cei care-i sunt în preajmă. Tot aşa şi cu persoana cu care vom petrece tot restul vieţii sau cu prietenul cel mai bun: ni-i alegem în funcţie de cum suntem când suntem cu ei.

Eu am prieteni care se comportă într-un fel când sunt cu prietenii lor (râd şi se distrează), iar când le apare soţia, sunt cu totul altfel: devin serioşi şi parcă îşi schimbă şi modul de a gândi. Eu nu  cred că e ok să te căsătoreşti cu cineva lângă care nu poţi să te simţi în largul tău şi care îţi interzice să faci anumite lucruri care-ţi plac. Dar, pe de altă parte, poate omului îi place cum e el când e cu persoana respectivă sau aşa îşi doreşte el să fie.

Fiecare om are în el părţi negative şi părţi pozitive. Nu e nimeni în totalitate bun sau rău. Poate predomina latura negativă sau pozitivă, în funcţie de tine: pe care o dezvolţi.  Susţinea un prieten că oamenii se schimbă, dându-mi exemplu pe un alt prieten de-al lui care, în trecut făcea anumite lucruri groaznice (bea mult, se bătea etc), iar acum, de când a intrat în alt anturaj, s-a schimbat. Ei bine, omul nu s-a schimbat. Oamenii nu se schimbă. El doar a schimbat anturajul şi astfel şi-a dezvoltat părţile pozitive. Dar, dacă el ar ieşi din anturajul actual şi ar intra iar în cel vechi, sigur ar fi la fel ca în trecut.

Copii buni sau copii răi

Nu există copii buni sau copii răi, ci doar copii.

Ştiţi vorba aia: “Ai mai văzut tu copil cuminte şi babă frumoasă?”

De obicei, când mergem undeva cu copiii şi, fireşte că ei stau cuminţi, nefiind în mediul lor, toată lumea începe cu: “Vaaai, ce copii cuminţi aveţi! Păi ce vă tot plângeţi, că voi nici nu aveţi treabă cu ei.” Şi după vreo oră îşi dau ai mei drumul… Și-atunci toți o iau la fugă și nu se mai oferă nimeni să se joace cu ei.

Cel mai greu lucru pentru un copil este să stea locului, chiar și pentru 5 minute, asta după ce trece perioada de acomodare, timp în care studiază terenul și participanții la „joc” pentru a reuși să-și dea seama cât de tare poate întinde coarda :). După ce-și dă seama că nu există nici o amenințare, ba mai mult, că el este în centrul atenției, va începe show-ul, că doar nu poate să-i dezamăgească pe bieții oameni care se holbează la el.

Oricum, unui copil nu trebuie să-i dai de ales niciodată. Dacă-l întrebi: cu ce vrei să te-mbrac, cu blugi sau pantaloni scurți, deja începe scandalul, că ar cam vrea cu amândouă, și atunci îl tot îmbraci și-l dezbraci. Ideea e că trebuie să-i arăți că ești stăpân/ă pe situație și că trebuie să se conformeze.

Un proverb african spune: „Un copil este ca vița-de-vie: dacă nu e dirijat, îți crește pe cap.”

Sursa pozei

Bine şi rău / gura lumii

Zilnic suntem cuprinşi de sute de trăiri interioare, sau stări sufleteşti; pozitive sau negative, de bucurie sau tristeţe, pace sau nelinişte, siguranţă sau teamă, ş.a.m.d. Oricum, eu cred că există un echilibru în toate. Nu poţi să spui despre un om că e bun sau rău. toţi avem în noi, de când venim pe lume, un bine şi un rău, în egală măsură, care sunt într-o continuă luptă. Şi noi suntem cei care decidem cine iese învingător şi pe care îl lăsăm să se dezvolte şi să crească… Şi cu cât creşte, cu atât devine mai puternic.
Dar ştim noi cu adevărat ce e bine şi ce e rău? Există o graniţă bine-delimitată?
Mulţi îşi fac viaţa în funcţie de ce spune lumea, crezând că aşa e cel mai bine…
Şi ca să nu vă dezamăgesc, am să vă scriu iar o povestioară de-a bunicii, în legătură cu ce-am spus mai sus:

“Mergea un om împreună cu copilul său la târg, pe care l-a pus călare pe măgar, pentru că drumul era destul de lung. Văzându-i, lumea a început să-l critice pe copil, spunând că ar trebui să-i fie ruşine. El, tânăr merge pe măgar, şi bietul taică-său pe jos…
Auzind acestea, tatăl îl ia pe copil şi-l pune să meargă pe jos, iar el se urcă pe măgar. Nu merg mult, şi lumea iar începe să vorbească: “Uite nesimţitul! El om în toată firea se urcă be bietul măgar, şi săracul copilaş merge pe jos… Vai de picioruşele lui…!”
Omul, supărat, îl ia pe copil şi-l pune şi pe el pe măgar.
– Vaaai bietul animal! striga lumea. Ia uitaţi-vă cum se chinuie bietul animal să-i care pe amândoi în spate.
Înfuriat deja, se dă jos şi el şi copilul, mergând pe lângă măgar.
– Ia uitaţi-vă ce proşti! Ei merg pe jos, cu măgarul lângă ei. Vorbeau oamenii.
Atunci omul, enervat la culme, împreună cu copilul se pun şi iau măgarul în spate.
– Priviţi! Doi nebuni cară un măgar!”

Aşa că nu vă luaţi după gura lumii, dacă vreţi să nu o luaţi razna! 🙂