Rețetă: pulpe de rață cu varză

Am găsit într-un supermarket pulpe de rață, și nu am rezistat să nu cumpăr, știind cât de gustoase pot fi.

Carnea de rață e de departe preferata mea dintre toate păsările (gustate până acum). Iar untura de rață e foarte sănătoasă.

Am îndrăznit, așadar, să mă aventurez în a găti pulpele de rață, combinându-le cu varza (din păcate nu am avut varză roșie).

Nu am știut exact cât timp le trebuie să se pătrundă, și am aflat că îți ia cam o oră și jumătate, aproape două. Probabil și în funcție de cât de “bătrână” a fost rața.

Așadar, pentru 2 persoane aveți nevoie de:

  • 2 pulpe de rață
  • o căpățână de varză (nu prea mare)
  • o ceapă medie
  • 3, 4 frunze de dafin
  • cimbru
  • o lingură de pastă de roșii
  • sare, piper și boia
  • untură de rață (opțional)

Pulpele de rață se freacă cu sare, crestându-le cu cuțitul pe partea cu pielea, din loc în loc. Apoi se pun la călit în puțin ulei de măsline într-o cratiță, cam 5, 10 minute, după care se pun 2, 3 pahare de apă cu frunze de dafin, cimbru și puțină vegeta, lăsând să fiarbă cam timp de o oră, acoperite cu capacul, până scade apa de tot.

Între timp se taie varza mărunt, se freacă cu sare și se pune la călit într-o tigaie unde, în prealabil, a fost călită ceapa tăiată solzișori. Se călește, după care se pune cam un pahar din apa în care fierbe rața. Se mai adaugă apoi cam o lingură de pastă de roșii, piper după gust și o linguriță de boia.

Într-un vas termorezistent sau într-o tavă se  așează varza, iar pe varză se pun pulpele de rață și puțin cimbru. Apoi puneți peste pulpe puțină untură de rață (puteți și să luați din cratița unde au fiert).

Se bagă apoi la cuptorul preîncălzit la 200 de grade,  cam timp de 30, 40 de minute, până devin rumene și crocante deasupra, și fragede în interior.

Poftă bună!

 

 

Cu sau fără… credite?

Zilele astea mă contraziceam cu cineva în privinţa creditelor la bănci, aşa că am hotărât să dezbat acest subiect în câteva rânduri.

Eram în facultate şi începusem să lucrez, ca să o pot plăti. În plus, mai stăteam şi în chirie. În garsoniera pe care o închiriasem nu era televizor, aşa că mi-am cumpărat unul în rate. Rata nu era mare, aşa că o puteam plăti, mai ales că dintotdeauna mi-am dorit televizor, pentru că ai mei nu aveau când eram mică.

Am reuşit s-o plătesc până la urmă, dar am văzut că nu era uşor să ai o rată lunară, fie ea cât de mică. Uneori chiar mă stresam că nu o puteam plăti, când apăreau cheltuieli neprevăzute. Şi parcă îmi stătea pe cap şi nu se mai termina odată.

Tot în acea perioadă mă bătea gândul să-mi iau o garsonieră, cu credit pe 30, 40 de ani. Mă gândeam că oricum, eu în fiecare lună plătesc chiria 100 de euro. Mai pun puţin în fiecare lună, dar ştiu că e a mea.

Nu am mai apucat să fac asta, că m-am căsătorit şi m-am mutat la soţul meu. Au trecut vreo 7 ani de atunci, şi abia acum îmi dau seama că aş fi făcut o mare greşeală dacă mă băgam în datorii la bănci, pe zeci de ani.

Am ajuns la concluzia asta după ce am ascultat vreo 20 de persoane în situaţia respectivă. Majoritatea spuneau că regretă. Spuneau că, la început, când eşti tânăr şi plin de entuziasm, când ai un loc de muncă bine – plătit, e uşor să o iei pe calea asta. Însă numai după vreo cinci ani de când ţă-ai luat creditul realizezi că mai bine stăteai în banca ta şi te mulţumeai cu cât ai.

Mulţi dintre cei de la care am auzit asta au trebuit să se despartă de cei dragi şi să meargă să muncească în străinătate, pentru că “dacă nu plăteşti, spuneau ei, banca nu te iartă. Îţi ia casa şi te lasă în drum. Ba mai mult, după ce-ţi vinde locuinţa, te pune să mai plăteşti şi diferenţa, pentru că întotdeauna o vinde la preţ mai mic. Acum rata s-a mai mărit, iar banii ne erau calculaţi la fix. Dacă am fi stat în chirie, acum ne-am fi mutat în alt loc, cu confort mai puţin, dar cu chiria mai mică. Dar nu eram nevoit să merg din ţară. Şi, pe deasupra, imobiliarele tot scad. Şi e normal să scadă, că sunt tot mai multe construcţii, iar populaţia e în scădere. În mod normal, ar trebui să-ţi poţi lua o locuinţă după cinci ani de muncă, dar la noi încă nu e aşa, dar va fi. Acum, după ce 30 de ani plătesc rate şi îmi trag de la gură, nu merg în concedii şi altele, ajung să am apartamentul când voi avea 55 de ani. Asta dacă o să pot plăti creditul. Pentru că acum apartamentul nu e al meu, ci e al băncii. Şi, la 55 de ani (dacă îi apuc), de ce să mă mai bucur eu?”

Nu e bine să stai în chirie. Şi eu am stat doi ani şi nu e uşor. Dar nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viaţa. Poate un job în altă localitate. Poate, cum am auzit de alt caz, tinerii căsătoriţi vor să se despartă, dar nu o fac, pentru că şi-au luat apatrament în rate împreună etc.

Eu nu vreau să jignesc pe nimeni, ci doar vă spun că am ajuns la concluzia că e bine să te întinzi cât ţi-e plapuma şi să nu tânjeşti la lucruri pe care nu poţi să ţi le permiţi. Dar suntem oameni şi facem de multe ori greşeli. Important este să învăţăm din ele, sau măcar să ni le recunoaştem.

Sper să nu vă supăraţi pe mine. Eu doar v-am expus punctul meu de vedere.

Zilele delicate

Cred că ştiţi cu toţii la ce mă refer când spun “zile delicate”. Aşa denumesc cei care fac reclame zilele în care femeile sunt pe ciclu, pe roşu, pe stop, menstruaţie sau cum li se mai spune. Şi m-am hotărât să vă scriu câteva cuvinte despre asta, chiar dacă unii consideră că e un subiect greţos sau mai ştiu eu cum.

Încep cu un banc:

“Adam şi Eva în Grădina Raiului, după momentul în care Eva l-a convins pe Adam să muşte din fructul oprit.

Vine Dumnezeu furios şi-i spune Evei:

– Eva, pentru păcatul mare pe care l-ai săvârşit vei plăti cu sângele!

La care Eva:
– Auzi, Doamne, dar pot să plătesc în rate lunare?”

 

Nu ştiu cum se simt altele, dar eu cam aşa mă simt, ca şi cum a venit ziua în care tre să-mi plătesc rata. Cea mai nashpa e prima zi, că restul nu sunt chiar aşa rele.

Tare aş vrea o dată în viaţă să se simtă şi bărbaţii aşa. Nu din răutate, ci doar ca să ne înţeleagă.

– Ce ai, tu, de eşti nervoasă?

– Sunt pe roşu… 🙁

– Păi dă-te jos de pe el :))))

Şi tot soiul de glume d-astea, când ţie îţi vine să mergi în capătul lumii şi să stai acolo toată ziua.

Hai să vă descriu eu cum ar arăta prima zi, ca să fie o zi suportabilă: să stai în pat, la căldură, cu o ciocolată caldă în botniţă, uitându-te la filme romantice sau comedii. Nimeni să nu te deranjeze cu nimic, să nu-ţi ceară nimic, poate doar să-ţi dea un pupic pe frunte, în semn de consolare. Să nu te-trebe nimeni ce ai, doar să-ţi aducă masa la pat şi să nu-ţi urle copiii… Cam atât… dar poate-n altă viaţă…

Oricum,  toată lumea are de suferit, mai ales partenerul, care şi el are stop vreo câteva zile, şi chiar şi copiii, că o zi mama lor e indispusă…

Cred că cel mai bine e descrisă ziua respectivă în piesa “Nu am chef azi”, chiar dacă fără intenţie:

Nu am chef azi, nu am chef azi,
N-am chef de nimic.
Nu am chef azi, nu am chef azi
De vodca sau de gin,
Tequila, rom sau vin
Tigari, nu mai vorbesc
Iar pe tine, pe tine,
Pe tine te urasc.

Vama – Nu am chef azi