Povestioară cu tâlc: Omul şi prietenul său, câinele

Văzând fotografia alăturată pe facebook, mi-am amintit de povestioara cu omul şi câinele, care mor deodată şi ajung în cer. Poate o ştiţi, poate nu. Oricum, merită citită sau recitită…

Cei doi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă imensă, construită din pietre preţioase, ce străluceau sub razele soarelui.

Ajungând lângă poartă, au văzut un om sezând în pragul ei.

– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm? întrebă stăpânul câinelui.

– În Rai, a răspuns portarul.

– Putem primi puţină apă?

– Desigur, a raspuns portarul, intră şi vei primi.

– Singur? Prietenul meu nu poate intra?

– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis să renunte la apă, şi-a chemat câinele şi au plecat mai departe. Tot mergând, drumul poleit se termină şi intrară pe un drum pietruit şi prăfuit. Au ajuns la o poartă simplă de lemn, cu gard de nuiele. Un portar stătea rezemat de poartă şi citea dintr-o carte.

– Putem primi puţină apă? întrebă omul nostru

– Desigur, cu placere. Intraţi! a răspuns portarul.

Cei doi au trecut poarta şi au băut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

– Mulţumim, dar unde ne aflăm?

– În Rai, le-a raspuns portarul.

– Am mai întâlnit un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai… a spus omul nedumerit.

– Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!

– Si nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru?

– Nu, i-a raspuns portarul. Din contră. Ne bucurăm că ne selectează oamenii. Suntem bucurosi că ei îi pastrează pe toţi cei care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să le pasă doar de ei!”

Putem învăţa multe din povestioara de mai sus, pe lângă faptul că a-ţi părăsi prietenul la nevoie e un lucru demn de dispreţ. Mai învăţăm şi că nu aspectul contează şi de multe ori te înşală. Şi în viaţa reală sunt mulţi oameni care au palate şi sunt îmbrăcaţi cu mii de euro, dar au un adevărat iad în suflet. Mai sunt şi oameni simpli, de la ţară chiar, care au un suflet de aur. Iar ceea ce contează cu adevărat e numai bogăţia din suflet. Restul sunt trecătoare. Vorba aia: “În curu’ gol venim pe lume şi tot aşa mergem de-aici.” Nu ducem nimic material cu noi.

Singurul lucru sigur din viaţa asta e moartea

Pe ce altceva putem fi siguri, în afară de moarte? Vă spun eu: pe nimic! Putem fi siguri că persoana de lângă noi nu ne va întoarce spatele într-o zi? Nu! Putem fi siguri pe ce ne va aduce ziua de mâine? Nu! Ne putem baza pe copiii noştri? Nu! Dar că vom muri toţi într-o bună zi, asta e 100% sigur. Nu a existat nici un om care să nu fi dat ortul popii şi să trăiască veşnic (în afară de Sfântul Ilie, pe care Dumnezeu l-a ridicat la cer când încă nu murise).

Soţul meu are o vorbă: “Eu mă aştept la ce-i mai rău de la fiecare om.” Şi aşa cred că ar trebui să ne aşteptăm cu toţii, pentru că aşa e specia asta, te dezamăgeşte când ţi-e lumea mai dragă. Ăsta-i adevărul!

Sunt lucruri despre care lumea de azi evită să discute. Unul dintre ele e tocmai moartea. Dacii se bucurau şi se petreceau când murea cineva şi plângeau când se năştea un copil. Pentru ei era considerată o pedeapsă viaţa aici, pe pământ, iar moartea era o eliberare. Era ceva natural şi firesc, aşa cum ar trebui să o privim şi noi.

Dar ce ne aşteaptă după moarte? Nimeni nu ştie, pentru că nimeni nu s-a întors să ne povestească. Există iad şi rai, aşa cum ne imaginam când eram mici? Iadul cu flăcări, cazane cu smoală şi draci cu coarne şi furcă, iar raiul cu nori pufoşi şi îngeri care cântă la harpă? Habar n-avem! Dar ne e frică de moarte. De ce? Pentru că e ceva necunoscut. Şi tuturor ne e frică de necunoscut.

Bunică-mea avea o vorbă: “Astă lume-i cum o vezi, iar cealaltă-i cum o crezi.”

Maramureș, colț de rai…!

Cine a mai citit pe blog, știe că eu sunt de origine din Banat, și de cinci ani stau în Maramureș. Când eram copil, maramureșenii veneau în Banat la sapă sau la cules de porumb și stăteau câte o lună, întorcându-se acasă cu bani sau porumb în schimb ( în Maramureș se cultivă foarte puțin porumb).
Primele mele impresii despre maramureșeni au fost că sunt niște oameni harnici și credincioși (duminica, îmbrăcați în haine curate, se trezeau și mergeau la biserică, nu dormeau, chiar dacă de luni până sâmbătă munceau de dimineața până seara târziu. Abia așteptam seara, să vină la masă. Erau echipe de câte zece muncitori și de obicei dormeau la casa unde lucrau.
Era o adevărată plăcere să stai cu ei de vorbă. Era ciudat să vezi niște oameni simpli, țărani, să aibă un vocabular atât de bogat, să cunoască atât de multe și să aibă atâta bucurie în suflet și atâta umor… (de la ei știu ce înseamnă CFR – Cacă-te, Frate Române! Cacă-te Fără Rușine! :))
Vorbeau întotdeauna despre Maramureș, de parcă era cel mai frumos loc din lume. Ca și copil, îmi imaginam locul ca pe un colț de rai, și pentru că îmi plăceau mult bananele și portocalele, vă dați seama ce îmi imaginam…
Însă nu m-am gândit niciodată că o să locuiesc aici.
Acum am ajuns să cunosc mai bine atât oamenii, cât și plaiurile maramureșene. Și mi-au depășit toate așteptările.
Chiar astăzi am colindat o mică parte din Maramureș, în concediu fiind, și am văzut maramureșenii, la fel de harnici cum îi știam, care-și munceau pământurile ( bătrânii, că tinerii nu mai merg în Banat la muncă, ci sunt plecați toți în străinătate, strângându-și bănuți).
Și credință le-a rămas aceeași: salutul lor e : ” lăudăm pe Isus!” “În veci Amin!”. În fiecare duminică sau la sărbători își îmbracă cu mândrie costumele tradiționale, și merg la biserică. Am participat în ultimii ani șii la câteva nunți maramureșene și am văzut cu uimire că toți tinerii, inclusiv mirii se îmbracă în costume populare. Iar mândria cu care le poartă nu poate fi descrisă în cuvinte.
Locurile în care Dumnezeu a decis să-i lase să trăiască sunt asemeni lor: parcă rupte din rai… Tot ce pot să spun e că mă bucur că Dumnezeu a decis să mă aducă și pe mine aici…