Doamne, dă-mi răbdare! Dar dă-mi-o ACUM!!!

Cred că fiecare mamă ajunge, la un moment dat, în pragul disperării. Şi asta din cauză că răbdarea a ajuns undeva pe fundul sacului. Eu, de cinci ani şi ceva stau acasă cu copiii. Vorba vine “stau”. Că, pe lângă faptul că trebuie să îi speli, să le faci şi să le dai de mâncare, să faci curăţenie non-stop (că parcă sunt nişte maşinării de făcut mizerie), trebuie să le şi dai atenţie, tot timpul.

Îmi place mult să gătesc, dar când unul se învârte pe lângă oala cu mâncare care e pe foc, iar celălalt plânge că nu-l bag în seamă, gătitul îmi scoate peri albi. Cel mic, de când am fost cu el în spital, s-a obişnuit să-i dau atenţie în permanenţă, iar dacă nu, plânge, ţipă şi face crize. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nici pe blog nu prea am avut timp să scriu. Şi, când mă vedea că mă pun la calculator, venea şi apăsa pe toate tastele.

Aşa că astăzi am încercat să rezolv cumva situaţia. M-am gândit că nu copilul e de vină, ci eu. Din cauză că mi-am pierdut răbdarea, mă consumam foarte tare atunci când cel mic începea să-şi facă “numărul”. El mă simţea că eram agitată, şi se agita şi el, şi mai tare. Şi azi am încercat să fiu calmă (că doar nu e sfârşit de lume că plânge copilul) şi i-am explicat de fiecare dată că nu e bine să facă aşa, şi de ce nu e bine. Important e să nu-i dai atenţie prea multă când face “crize”, pentru că, dacă el vede că făcând astfel, poate capta atenţia mamei, va proceda tot timpul la fel.

Dacă nu aş avea altceva de făcut, decât să mă joc cu copiii, ar fi în regulă, dar cel mic, când mă vede că sunt ocupată cu altceva, parcă o ia razna. Şi, după fiecare episod de “spitalizare” făcea la fel, o vreme, până puneam eu piciorul în prag.

Ca să-i schimbi unui copil comportamentul, am ajuns la concluzia că trebuie să începi prin a ţi-l schimba ţie. Se ştie că oricui, dacă-i dai un deget, îţi ia toată mâna. Şi e normal ca un copil să încerce limita părintelui său şi să profite la maxim de slăbiciunile lui. Iar primul pas în a-i schimba comportamentul e să-ţi recunoşti tu, ca părinte, slăbiciunile, şi să încerci să te corectezi şi să te impui în faţa copilului. Însă nu prin violenţă sau nervi, ci printr-o atitudine autoritată şi hotărâtă. Şi să nu cedezi atunci când ai luat o decizie. Dacă îi spui că e timpul pentru somn, şi el încearcă să-l prelungească, prin orice “mijloace”, să nu laşi să se întâmple asta. Pentru că e de-ajuns să o faci o singură dată, să vadă că se poate, şi îşi pune el ora de culcare când vrea.

Aşadar, dragi părinţi (şi mai ales mămici), trebuie să fim tari şi calmi, chiar dacă avem nervii întinşi la maxim, şi să ne impunem în faţa micilor “comandanţi”, că altfel ajungem să o luăm razna. 🙂

 sursa foto

 

Răbdare…

Când era fetiţa mea mai mică şi voia neapărat ceva repede, îi spuneam: “Ai răbdare!” iar e îmi răspundea: “Uiâtă iăbdaia!” adică “E urâtă răbdarea!”.

Şi chiar că e urâtă! Dar câtă răbdare îţi trebuie pentru a creşte un copil…! Iar pentru doi îţi trebuie dublu…

Mă gândesc acum câtă răbdare poate avea Dumnezeu cu noi în fiecare zi… Zilele trecute am primit un mail de genul celor care se tot dau mai departe. De obicei le tot şterg, dar ăsta mi-a atras atenţia, că se numea “Monologul lui Dumnezeu”.  L-am deschis, l-am citit şi am decis că ăsta chiar merită dat mai departe… Măcar aşa poate ne mai amintim şi noi…  Că, cel puţin eu, recunosc că uneori trec chiar zile fără să mă gândesc la Dumnezeu.

M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă. Asteptam să-mi spui două trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi.

Am observat că erai mult prea preocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu…

Speram să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui : “Buna dimineaţa!”

Dar erai mult prea ocupat.
Prea ocupat pentru a vedea că-ţi sunt alături, că am surprins pentru tine cerul cu culori şi cânt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.

Te-am privit plecând grabit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.

Când te întorceai de la muncă, ţi-am văzut oboseala şi ţi-am trimis o ploaie maruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că, făcându-ţi această
plăcere îţi vei aduce aminte de Mine.

În schimb, supărat, M-ai înjurat.

Doream atat de mult sa-Mi vorbeşti. Oricum ziua era, încă, lungă!

Ai pornit televizorul şi,  în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am aşteptat.

Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine.

Văzandu-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea cerului ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă. Am lăsat veghetori pentru tine o mulţime de stele. Era asa de frumos, păcat ca n-ai observat…

Dar nu contează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa răbdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată… Vreau să ţi-o arat, pentru ca şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău.
Te iubesc atat de mult încât te voi răbda.
Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi rămane decat să te iubesc şi să sper că măcar azi, îmi vei acorda puţin timp din timpul dăruit ţie.

Să ai o zi bună şi minunată!
Al tău , Dumnezeu.”