Doamne, dă-mi răbdare! Dar dă-mi-o ACUM!!!
Îmi place mult să gătesc, dar când unul se învârte pe lângă oala cu mâncare care e pe foc, iar celălalt plânge că nu-l bag în seamă, gătitul îmi scoate peri albi. Cel mic, de când am fost cu el în spital, s-a obişnuit să-i dau atenţie în permanenţă, iar dacă nu, plânge, ţipă şi face crize. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nici pe blog nu prea am avut timp să scriu. Şi, când mă vedea că mă pun la calculator, venea şi apăsa pe toate tastele.
Aşa că astăzi am încercat să rezolv cumva situaţia. M-am gândit că nu copilul e de vină, ci eu. Din cauză că mi-am pierdut răbdarea, mă consumam foarte tare atunci când cel mic începea să-şi facă “numărul”. El mă simţea că eram agitată, şi se agita şi el, şi mai tare. Şi azi am încercat să fiu calmă (că doar nu e sfârşit de lume că plânge copilul) şi i-am explicat de fiecare dată că nu e bine să facă aşa, şi de ce nu e bine. Important e să nu-i dai atenţie prea multă când face “crize”, pentru că, dacă el vede că făcând astfel, poate capta atenţia mamei, va proceda tot timpul la fel.
Dacă nu aş avea altceva de făcut, decât să mă joc cu copiii, ar fi în regulă, dar cel mic, când mă vede că sunt ocupată cu altceva, parcă o ia razna. Şi, după fiecare episod de “spitalizare” făcea la fel, o vreme, până puneam eu piciorul în prag.
Ca să-i schimbi unui copil comportamentul, am ajuns la concluzia că trebuie să începi prin a ţi-l schimba ţie. Se ştie că oricui, dacă-i dai un deget, îţi ia toată mâna. Şi e normal ca un copil să încerce limita părintelui său şi să profite la maxim de slăbiciunile lui. Iar primul pas în a-i schimba comportamentul e să-ţi recunoşti tu, ca părinte, slăbiciunile, şi să încerci să te corectezi şi să te impui în faţa copilului. Însă nu prin violenţă sau nervi, ci printr-o atitudine autoritată şi hotărâtă. Şi să nu cedezi atunci când ai luat o decizie. Dacă îi spui că e timpul pentru somn, şi el încearcă să-l prelungească, prin orice “mijloace”, să nu laşi să se întâmple asta. Pentru că e de-ajuns să o faci o singură dată, să vadă că se poate, şi îşi pune el ora de culcare când vrea.
Aşadar, dragi părinţi (şi mai ales mămici), trebuie să fim tari şi calmi, chiar dacă avem nervii întinşi la maxim, şi să ne impunem în faţa micilor “comandanţi”, că altfel ajungem să o luăm razna. 🙂
