Ce e bunul-simţ

Dante spunea că bunul-simţ este o viziune practică şi realistă asupra lucrurilor. Cred că asta e cea mai corectă definiţie pentru rarul şi preţiosul bun-simţ care multora le lipseşte cu desăvârşire şi nici măcar nu vor să audă de el.

Eu una consider că un om fără bun – simţ nu poate fi un om înţelept şi că înţelepciunea merge mână-n mână cu bunul-simţ. În ultima vreme am avut parte să cunosc tot mai mulţi oameni care nu au pic de bun-simţ şi mi-am dat seama că unor astfel de oameni trebuie să li se deschidă ochii cu biciul sau uneori cu parul. Un om care e total lipsit de bun-simţ face umbră pământului degeaba şi, dacă am spus mai sus că înţelepciunea e legată de bunul-simţ, atunci pot spune că o persoană fără bun-simţ e şi lipsită de inteligenţă, ca să nu spun mai rău.

Acum că am stabilit că nesimţirea merge mână-n mână cu prostia şi cu răutatea (nu am nimic cu proştii, pentru că oricine are un dram de prostie, ci doar cu proştii care sunt ai naibii de răi) , aş vrea să spun câte ceva şi despre capacitatea de a aprecia oamenii la adevărata lor valoare.

Eu recunosc că uneori mai greşesc în ceea ce priveşte aprecierea unui om, lăsându-mă dusă de val şi de aparenţe când vine vorba de a observa ce fel de persoană e cel de lângă mine. Însă trebuie să fim foarte atenţi cui îi acordăm încrederea şi prietenia noastră.  La unii oameni e de ajuns să te uiţi şi să schimbi două vorbe şi îţi dai seama imediat de caracterul lor, însă alţii se ascund atât de bine, încât deseori te laşi înşelat. Poate că eu nu am destulă experienţă în a observa oamenii, dar cunosc persoane care, după 5 minute de conversaţie cu cineva, ştiu ce fel de om e.

Bunică-mea avea o vorbă: “Până nu mânci un sac de sare cu un om, nu poţi să spui că îl cunoşti. Şi chiar şi dup-aia pot apărea surprize.” Şi vă daţi seama cât trebuie să stai cu cineva până ajungi să consumi un sac de sare. 🙂

De prostia ar durea…

Încep cu o vorbă tare înţeleaptă: “Spiritul de contradicţie este personalitatea prostului”.

Avea bunică-mea o vorbă: “De prostia ar durea, multă lume s-ar văita”.  Eu nu mi-aş dori să doară prostia, ci răutatea care, mai ales combinată cu prostia, face ravagii. Că mai e şi vorba cealaltă: “Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul.”

Ziceam că nu am nimic cu proştii, că bieţii de ei nu sunt de vină că s-au născut aşa. “Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu.” Mă enervează proştii care se cred deştepţi, şi, în loc să stea în banca lor şi să aplece urechea la sfaturile celor cu minte mai multă, vor ei neapărat să iasă în evidenţă şi să-şi etaleze prostia, şi,  vorba aia: “Prostul găseşte întotdeauna unul mai prost, pe care să-l admire”.

Genul ăsta de oameni, parcă sunt legaţi la ochi şi la urechi. Nu învaţă nimic de niciunde, şi degeaba stai tu să le explici cam ce e bine şi rău, că o ţin pe-a lor. Şi, din păcate, vorba celor de la Paraziţii, “sunt mulţi, ai dracu, şi n-au nici o boală”. Şi tot ăştia ne trag şi pe noi în jos, că doar au şi ei drept de vot.

Şi tot genul ăsta de indivizi mai sunt şi al naibii leneşi. Şi iar îmi aduc aminte de ce spunea bunică-mea: “Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea. Cine-i şmecher şi chiuleşte, are tot aşa.” Sau mai spunea: “Aşa zise-o turturea: cine nu lucră, n-a mânca. Şi-aşa zise-un piţigoi: lucraţi voi, că mâncăm noi!”

Poza-i de aici.

Din topul bunicii…

Mi-am amintit încă una din povestioarele pe care mi le spunea bunică-mea şi care mă făcea să râd de fiecare dată. Acum îmi dau seama că are umor englezesc.

Trăia într-un sat un ţigan pârlit şi vai de el. După ce i-a murit tatăl, i-a rămas o mârţoagă de cal şi o căruţă. De plictisit ce era, s-a gândit el să se pună în mijlocul drumului şi să-şi dea şi el duhul, că prea era singur şi amărât. Aşa că se pune şi face pe mortul.
La puţin timp, un boier cu caleaşca lui vrea să treacă prin locul cu pricina, dar, văzându-l pe ţigan, se opreşte şi-i zice:
– Măi ţigane, fugi din drum!
– Nu vorbi cu morţii! Îi zice ţiganul.
Boierul nu mai zice a doua oară. Ia biciul, se dă jos şi-i cârpeşte una ţigănuşului poznaş, de sare ca fript.
– Vaaai boierule! Ce minune ai făcut! Nu-mi dai mie învietoarea asta? Că-ţi dau calul şi căruţa mea.
– Ba cum să nu! Zice boierul, mulţumit de târgul făcut şi râzând de prostia ţiganului.
Bucuros că are o „învietoare”, ţiganul merge mai departe.
Nu merge mult şi dă peste o înmormântere. Unui sătean i-a murit nevasta. Şi o plângea jumătate de sat Văzând asta, ţiganul nostru intră acolo şi zice:
– Nu mai plângeţi, oameni buni! Lăsaţi-ma cu moarta, că o învi eu.
Nemaiavând nimic de pierdut, bărbatul îndurerat acceptă şi îl lasă în încăpere singur cu moarta. După ce iese toată lumea, scoate al nostru „învietoarea” şi–i dă.
Oamenii, văzând că trecuse un ceas şi nu se întâmplă nimic, au mers să se uite pe geam, să vadă ce se-ntâmplă. Şi când văd că ţiganul biciuieşte mortul, îi iau învietoarea şi-i trag o mamă de bătaie, şi- spun:
– Măi prostovane! În loc să zici şi tu: „Daţi-mi şi mie ceva de pomană!”, tu vi şi ne baţi mortul?
Supărat, ţiganul merge mai departe şi vede în curtea unui om că tocmai tăiase porcul. Intra şi zice:
– Daţi-mi şi mie ceva de pomană!
Auzind, stăpânul casei se înfurie şi-i trage un şut în fund spunând:
– Măi! Tu dintr-astea-mi spui? Da ce-i aici, înmormântare? Trebuia să zici: „Unge-ţi-ai casa, unge-ţi-ai masa, unge-ţi-ai nevasta şi copiii pe la gură!”, că sigur te primeam la masă.
Nedumerit şi înfometat, merge mai departe şi vede un om care ce căca (scuzaţi, dar aşa e originalul) după un tufiş. Văzându-l, ţiganul îi spune:
– Unge-ţi-ai casa, unge-ţi-ai masa, unge-ţi-ai nevasta şi copiii pe la gură!
Omul când aude, nici nu-şi termină treaba şi –i mai trage ţiganului un şut în fund, şi-i zice:
– Tu în loc să zici : „Târtă-hi, târtă-ha!”, tu de-astea-mi urezi?
Tot mergând, al nostru dă peste două babe care se pieptănau. Cum le vede, le şi urează:
– Târtă-hi, târtă-ha!
Bineânţeles că şi babele îi trag nişte cârje peste spate :
– Mă! Tu de-astea ne urezi? Trebuia să zici şi tu: „Pieptănaţi-ma şi pe mine!”, că uite cum arăţi.
Supărat din cale-afară, ţiganul se gândeşte să meargă la boierul căruia i-a dat calul şi căruţa, să-i ceară să-l ajute.
În drum, vede doi câini care se băteau. Îşi bagă capul între ei şi le zice:
– Pieptănaţi-mă şi pe mine!
Vă daţi seama cum arăta când a ajuns la casa boierului.
Povestindu-i tot ce-a păţit, boierului i se face milă de el şi-l ia de slugă.

Morala cred că e: „ Ai grijă, să spui întotdeauna ce trebuie şi când trebuie”. 🙂