Când stai pe lângă gunoaie, începi să miroși și tu urât

Mergând azi pe stradă, am auzit fără să vreau o mică parte din conversația a doi adolescenți. Și unul dintre el îi zicea celuilalt: “Trebuie să ai grijă ce prieteni îți faci! În ziua de azi sunt multe gunoaie de oameni. Și când stai pe lângă gunoaie, începi și tu să miroși urât.”

Mi-a plăcut, recunosc, ce-am auzit. Deși era doar un puști, îmbrăcat puțin ciudat, părea să gândească destul de matur. Și cât adevăr se ascund în spatele vorbelor lui…!

Oricât de impecabil ar fi caracterul tău, e inevitabil să nu fii influențat de omul care stă lângă tine. Nu degeaba se spune că dacă e un măr stricat sau putred într-un coș cu mere sănătoase și frumoase, le va strica pe toate.

De aceea trebuie să avem mare, mare grijă ce prieteni ne facem și pe lângă cine stăm.

Un om, chiar de e optimist din fire, dacă e în compania unui pesimist sau negativist, care toată ziua nu face altceva decât să-și plângă soarta, va fi afectat. Pesimistul se încarcă cu energia pozitivă a celuilalt, iar pozitivul se va simți rău, și nu va ști din ce cauză.

Dacă simți că prezența sau conversația cu o anumită persoană nu te face să te simți bine și liniștit sufletește în mod constant, mai bine evită acea persoană, că ai numai de câștigat.

Un alt exemplu ar fi cu fumatul. Se știe că și dacă nu ești fumător, poți face cancer la plămâni dacă inhalezi fumul altora. Așa s-a întâmplat cu o vecină în vârstă. N-a pus țigară în gură în viața ei, dar a murit în urmă cu vreo 3 ani, din cauză că soțul ei fuma mereu lângă ea. Doctorul a întrebat dacă a fumat de tânără, deoarece plămânii îi arătau ca la un fumător înrăit. Soțul ei încă trăiește, și s-a lăsat de fumat după ce ea a murit. Acum arată mai bine ca niciodată.

Așa că, dragii mei, chiar trebuie să fim foarte atenți pe lângă cine stăm…

 

Vom ajunge să socializăm doar la telefon şi pe facebook?

În urmă cu ceva vreme, auzeam că în alte ţări, mai “civilizate”, cum e Germania, Canada etc., ca să te vezi cu prietenii, trebuie să stabileşti întâlnirea cel puţin înainte cu o săptămână. Mi se părea absurd şi anormal. Dar, din păcate, acum am ajuns să mi se pară logic.

Ţin minte, în copilărie, pe când nu existau telefoane, rudele, prietenii, vecinii, se vizitau la orice oră din zi şi din noapte. Acum, Doamne fereşte să apari la uşa cuiva fără să anunţi din timp.

Oare de ce s-a ajuns aici?

Vorbeam cu cineva zilele trecute şi constatam că oamenii încep să-şi construiască identităţi false, prin intermediul reţelelor de socializare. Totul trebuie să pară perfect. Fericire la maxim. Poze în care toată lumea zâmbeşte, concedii, băuturi scumpe etc. Şi tu, care stai în spatele calculatorului, poate singur, şi într-o perioadă mai tristă, îţi vezi toţi prietenii în culmea fericirii, şi ajungi să te gândeşti că tu eşti singurul care eşti lovit de soartă, şi poţi da chiar în depresie.

Nu judec pe nimeni, că şi eu mă încadrez printre cei ce iubesc facebook-ul, dar cam asta se întâmplă. Preferăm să socializăm pe facebook, decât să ne întâlnim şi să stăm la o poveste. Afli de pe facebook că ţi s-a logodit un prieten, sau când e ziua lui de naştere. Nu zic, reţelele de socializare au şi multe părţi bune. Am reîntâlnit oameni pe care, altfel, probabil nu-i mai vedeam în viaţa mea. E ciudat… parcă apropie oamenii care sunt la depărtare şi îi distanţează pe cei care sunt aproape.

De telefoanele mobile nu mai zic. Odată trebuia să mă întâlnesc cu cineva. Eram acasă şi am stabilit să ne vedem peste zece minute, în faţa unui supermarket, în parcare. Eram deja în maşină când mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul acasă. “Ce mai contează, mi-am zis. Se poate şi fără telefon. Cum era mai demult, când lumea îşi dădea întâlniri şi nu exista mobil?” Şi nu m-am întors să-l iau. Am ajuns la locul stabilit, dar… n-am găsit pe nimeni. “Mai stau 10 minute. O să apară ei.” Şi-am stat, şi mi s-au lungit ochii uitându-mă după ei. M-am plimbat prin toată parcarea, că m-am gândit că poate au rămas în maşină… Nimic. Aşa că m-am întors acasă după telefon. Ei intraseră în supremarket, şi se aşteptau să-i sun când ajung, şi să-mi spună unde sunt.

Da… parcă lumea a ajuns să fie mai neserioasă şi să nu mai fie punctuală, de când cu telefoanele mobile.

Să nu mai spun, dacă mergi la cineva în vizită, pe neaşteptate. “Vaaai, e dezordine, vaaai, nu sunt aranjat, vaaai, nu am cu ce să te servesc.” De parcă astea contează. Mai demult, când venea cineva la tine, scoteai pe masă ce-aveai, chiar dacă era o bucată de pâine, ceapă şi slănină. Şi ce dacă e dezordine? “Vaai, dar dacă mă bârfeşte?” Dacă e genul ăsta de om, înseamnă că nu are ce căuta pe lângă tine. Ne-am obişnuit să ne ascundem după un paravan al perfecţiunii, şi să părem ceea ce nu suntem.

Ar mai fi multe de spus pe tema asta. Cum am mai zis, nu judec pe nimeni, astea sunt vremurile şi trebuie să ne adaptăm, şi chiar să ne bucurăm de ele, aşa cum sunt. 🙂

Raiul pe pământ

Fiind vreme frumoasă, sâmbătă am hotărât, cu un grup de prieteni, să ieşim la iarbă verde. De ce să nu profităm de soare şi de briza călduţă a vântului de primăvară? De ce să stăm între betoane şi să ne holbăm la TV, ca să vedem cum îşi trăiesc alţii viaţa?

Aşa că, cu mic cu mare, am ieşit din apartamente, ca şi gâzele din pământ, şi am mers departe de agitaţia din oraş, să ne relaxăm în natură. Şi bine am făcut, că a fost o zi minunată de-a dreptul.

Ştiţi cum îmi imaginez eu raiul? Un loc cu flori, copaci şi verdeaţă, unde aui păsările cum cântă şi simţi căldura soarelui încălindu-ţi trupul. Acolo eşti înconjurat de familie şi prieteni, de iubire şi de zâmbete. Ei bine, sâmbătă, eu am trăit o i ca-n raiul pe care mi-l imaginam. Şi mi-am dat seama că viaţa noastră este aşa cum ne-o facem, că putem să trăim ca-n rai şi pe pământ. Trebuie doar să ne deschidem ochii.

În ziua de azi, fiecare îşi vede de-ale lui, uită de prieteni, uită să se bucure de viaţă. Unii parcă îşi interzic ei înşişi să fie veseli. Parcă se condamnă la nefericire. Lumea e atât de stresată şi a ajuns să creadă că aşa e normal să fie viaţa: plină de sres, de nervi, de agitaţie şi de singurătate. Preferă să stea în casă, în loc să iasă cu prietenii, că de ce să cheltuie bani? Când, de fapt, tot atât cheltui şi dacă stai în casă. Preferă să socializeze pe facebook, decât să se întâlnească. E bun şi facebook-ul, nu zic nu, dar haideţi să mai ieşim din carapace din când în când.

Altfel are mâncarea gust când o mănânci cu prietenii.

Tu cum îţi alegi prietenii?

Zilele astea, un prieten a vrut să facă o selecţie printre prietenii pe care-i are în listă pe facebook. Şi cum a făcut? Timp de vreo 2 săptămâni, a postat bancuri, poze şi multe altele. Unii au reacţionat, alţii doar au citit.

“Simţul umorului este apanajul inteligenţei. În ultima vreme am postat bancuri şi alte cele doar pentru a-mi fi mai uşor să fac o selecţie în listă. Mi-am hotarat limita capacităţii de a fi prieten la 100 de persoane.
Ce sa fac? Aşa sunt eu, mai limitat. Cei ce bănuiesc urmarea logică a textului de mai sus, vor proceda cum trebuie, sau nu vor vrea sa procedeze 🙂
Cu cele mai bune gânduri.”

Sincer, la început mi s-a părut o copilărie, chiar dacă tipul are peste 40 de ani. Dar apoi, am stat şi am rumegat… Şi am ajuns la concluzia că e o mişcare de-a dreptul înţeleaptă. De ce? Pentru că acum, în epoca vitezei şi a tehnologiei, timpul fiecăruia e foarte important. Şi contează mult cu cine ţi-l petreci.

Oamenii au ajuns să fie superficiali în tot ceea ce fac: superficiali la servici, superficiali în familie, şi superficiali în a-şi face prieteni. Iar prietenii pe care-i avem aproape ne influenţează viaţa, într-un mod sau altul. De ce să nu acordăm importanţă majoră atunci când îi alegem?

Criteriul după care prietenul de mai sus face selecţia e simţul umorului şi capacitatea de a comunica, de a socializa. Şi jur că are dreptate. Trebuie, probabil, să ajungi la un anumit nivel de înţelepciune să vezi asta. Un om “mutos” (cum numim noi în Maramu oamenii tăcuţi, mereu încruntaţi şi fără simţul umorului), nu poate fi decât rău la suflet şi, mai mult decât atât, cu un număr mic de neuroni.

Prietenii pe care ni-i alegem sunt ca o oglindă a noastră, iar cei din jur ne caracterizează şi după ei (“spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”). Oamenii pasivi, care rămân indiferenţi, fie că e vorba de a râde, a plânge alături de cineva sau a ajuta, au o cantitate foarte mică de umanitate în ei. Aşadar, nu ştiu dacă merită prietenia unui om bun. Iar dacă se fac prieteni cu tine, o fac cu un scop; sigur urmăresc ceva sau sunt pe interes.

Închei tot cu o frază spusă de prietenul nostru despre ceea ce defineşte un prieten fals: “omul care are multe de spus şi nimic de ascultat, deci fără disponibilitate spre dialog, fără acea curiozitate spre ce ar putea spune altcineva”.

Ţurca – un sport care-ţi intră în sânge şi te face dependent

Ieri am avut parte de o zi minunată, în compania unor oameni pe care mă bucur că i-am cunoscut.

Vă spuneam mai demult despre jocul de ţurcă. Ei bine, ieri am avut ocazia să văd şi eu un meci de ţurcă, chiar finala Campionatului Sighetean de Ţurcă 2011 şi am stat cu sufletul la gură tot meciul. Nu am simţit nici măcar ploaia, eu, care fug de rup pământul de ploaie şi umezeală.

Cum vă mai spuneam, eu habar n-am avut de sportul ăsta, până anul trecut. E mai greu până-l înţelegi, dar, după ce ai jucat odată, îţi intră în sânge şi te face dependent. 🙂

Mă mir că până acum câţiva ani nu s-a băgat nimeni să-l promoveze, pentru că e un sport cu care, noi, românii putem ajunge departe şi cu care ar trebui să ne mândrim, pentru că se zice că era sportul preferat al strămoşilor noştri, dacii, precum şi al lui Pintea cu haiducii lui.

Am fost puţin dezamăgită când am văzut că are doar câţiva susţinători, şi că atât de puţini ştiu despre ţurcă. Pentru că e un joc pe care-l poate juca oricine, indiferent de vârstă,  sex sau kilograme.

Dar haideţi să vă descriu eu cum văd ţurca: e ca un copil căruia i-au murit părinţii şi a ajuns în stradă. Murdar, tremurând de frig şi lihnit de foame. Aşa l-au găsit băieţii din sighet. Ei l-au spălat, i-au dat să mănânce şi i-au făcut haine noi. Însă nu-l pot creşte singuri. Au nevoie de ajutorul nostru. Copilul ăsta e un geniu! E păcat să se piardă, pentru că poate ajunge mare. Poate să ajungă cineva. Iar noi ne putem mândri apoi că am contribuit la creşterea lui.

Ieri am întâlnit o adevărată familie la Sighet. După meci am cunoscut jucătorii celor două echipe care au jucat: Juniorii (preferaţii mei: LuLu (C), Lor!, Rolf, Liviu, Emil ) şi Galacticii (cei care au câştigat meciul). L-am cunoscut şi pe tăticul lor – Gicu (un om deosebit), care, alături de Adrian Bârlea, preşedintele Asociaţiei Sportive Clubul Român de Ţurcă luptă pentru promovarea acestui sport.

Eu zic că merită să încercaţi să-l jucaţi. Într-o zi, când v-aţi săturat de stat în casă la tv sau pe net, chemaţi-vă prietenii şi ieşiţi la iarbă verde. Noi aşa am făcut într-o duminică. Am luat regulamentul de pe site-ul lor, şi cu hârtiile în mână, am început să jucăm. Prima oară a fost mai greu, dar, după ce am înţeles, abia ne-am mai putut opri din joc.

 Regulamentul și multe altele le găsiți aici: http://tzurca.wordpress.com/