Câteva cuvinte despre prietenie

Poate că poezia spusă de fiică-mea la serbare m-a făcut să tot merg zilele astea cu gândul la prietenie şi la ce înseamnă “a fi prieten” în adevăratul sens al cuvântului.

O să vă scriu şi poezioara, care pe mine m-a impresionat, chiar dacă e atât de simplă şi pentru copii. După mine, ilustrează exact definiţia prietenului:

“Un prieten bun, mereu,

ţi-e alăturea la greu.

Un prieten, ţine minte:

nu te fură, nu te minte

Şi te sprijină ades

fără nici un interes

Dar să fii şi tu la fel.

Nu te folosi de el.”

Circulă mai nou pe facebook şi mail un fel de mesaj despre prietenie, care spune:

“Un simplu amic vine la tine si se poartă ca un invitat,
Un prieten adevărat îţi deschide frigiderul şi se serveşte.
Un simplu amic nu te-a văzut niciodată plângând,
Un prieten adevărat are umerii uzi de lacrimile tale.
Un simplu amic nu cunoaşte prenumele părinţilor tăi,
Un prieten adevărat are numerele lor de telefon.
Un simplu amic aduce o sticlă de vin la petrecerile tale,
Un prieten adevarat vine sa te ajute sa găteşti şi rămâne până mai târziu pentru a te ajuta sî faci curat.
Un simplu amic se supără când suni după ce s-a dus să se culce,
Un prieten adevărat te întreabă pentru ce ţi-a luat atâta timp să-l suni.
Un simplu amic se gândeste că prietenia s-a sfârsit când v-aţi certat,
Un prieten adevarat te sună şi după o bătaie.
Un simplu amic aşteaptă ca tu să fii mereu acolo pentru el,
Un prieten adevărat aşteaptă să fie acolo mereu pentru tine.”

Există adevăr şi aici…

Eu aş completa însă cu:

Un amic te sună întotdeauna când are ceva important de spus,

Un prieten adevărat te sună fără motiv, doar să vadă ce mai faci.

Până de curând, nu prea ştiam cum e să ai o prietenă lângă tine. Eram cu ideea că femeile nu pot fi prietene adevărate, din cauză că sunt invidioase, şi sunt prietene cu tine doar dacă aveţi preocupări comune sau dacă are vreun interes. De când am întâlit-o pe Cristina, am văzut însă că e chiar posibilă şi prietenia adevărată dintre două femei. 🙂

 

Povestioară cu tâlc: Omul şi prietenul său, câinele

Văzând fotografia alăturată pe facebook, mi-am amintit de povestioara cu omul şi câinele, care mor deodată şi ajung în cer. Poate o ştiţi, poate nu. Oricum, merită citită sau recitită…

Cei doi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă imensă, construită din pietre preţioase, ce străluceau sub razele soarelui.

Ajungând lângă poartă, au văzut un om sezând în pragul ei.

– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm? întrebă stăpânul câinelui.

– În Rai, a răspuns portarul.

– Putem primi puţină apă?

– Desigur, a raspuns portarul, intră şi vei primi.

– Singur? Prietenul meu nu poate intra?

– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis să renunte la apă, şi-a chemat câinele şi au plecat mai departe. Tot mergând, drumul poleit se termină şi intrară pe un drum pietruit şi prăfuit. Au ajuns la o poartă simplă de lemn, cu gard de nuiele. Un portar stătea rezemat de poartă şi citea dintr-o carte.

– Putem primi puţină apă? întrebă omul nostru

– Desigur, cu placere. Intraţi! a răspuns portarul.

Cei doi au trecut poarta şi au băut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

– Mulţumim, dar unde ne aflăm?

– În Rai, le-a raspuns portarul.

– Am mai întâlnit un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai… a spus omul nedumerit.

– Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!

– Si nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru?

– Nu, i-a raspuns portarul. Din contră. Ne bucurăm că ne selectează oamenii. Suntem bucurosi că ei îi pastrează pe toţi cei care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să le pasă doar de ei!”

Putem învăţa multe din povestioara de mai sus, pe lângă faptul că a-ţi părăsi prietenul la nevoie e un lucru demn de dispreţ. Mai învăţăm şi că nu aspectul contează şi de multe ori te înşală. Şi în viaţa reală sunt mulţi oameni care au palate şi sunt îmbrăcaţi cu mii de euro, dar au un adevărat iad în suflet. Mai sunt şi oameni simpli, de la ţară chiar, care au un suflet de aur. Iar ceea ce contează cu adevărat e numai bogăţia din suflet. Restul sunt trecătoare. Vorba aia: “În curu’ gol venim pe lume şi tot aşa mergem de-aici.” Nu ducem nimic material cu noi.

Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine

“Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine” este un citat din Gabriel José García Márquez, un romancier, jurnalist și activist politic.

Şi eu chiar cred că sunt foarte adevărate vorbele lui, şi general valabile. Orice om e diferit – se comportă diferit, reacţionează diferit, în funcţie de cel sau cei care-i sunt în preajmă. Tot aşa şi cu persoana cu care vom petrece tot restul vieţii sau cu prietenul cel mai bun: ni-i alegem în funcţie de cum suntem când suntem cu ei.

Eu am prieteni care se comportă într-un fel când sunt cu prietenii lor (râd şi se distrează), iar când le apare soţia, sunt cu totul altfel: devin serioşi şi parcă îşi schimbă şi modul de a gândi. Eu nu  cred că e ok să te căsătoreşti cu cineva lângă care nu poţi să te simţi în largul tău şi care îţi interzice să faci anumite lucruri care-ţi plac. Dar, pe de altă parte, poate omului îi place cum e el când e cu persoana respectivă sau aşa îşi doreşte el să fie.

Fiecare om are în el părţi negative şi părţi pozitive. Nu e nimeni în totalitate bun sau rău. Poate predomina latura negativă sau pozitivă, în funcţie de tine: pe care o dezvolţi.  Susţinea un prieten că oamenii se schimbă, dându-mi exemplu pe un alt prieten de-al lui care, în trecut făcea anumite lucruri groaznice (bea mult, se bătea etc), iar acum, de când a intrat în alt anturaj, s-a schimbat. Ei bine, omul nu s-a schimbat. Oamenii nu se schimbă. El doar a schimbat anturajul şi astfel şi-a dezvoltat părţile pozitive. Dar, dacă el ar ieşi din anturajul actual şi ar intra iar în cel vechi, sigur ar fi la fel ca în trecut.