Pizza de casa cu ton si ceapa

Nu de mult timp am inceput sa fac pizza cu ton. Si a ajuns in top-ul preferintelor copiilor mei. Mie nu-mi place tonul, dar combinatia din pizza e bestiala!

Pentru pizza cu ton aveti nevoie de:

  • aluat de pizza – reteta mai jos
  • sos de rosii
  • conserva de ton in ulei de masline
  • mozarella
  • rosii cherry
  • masline

Pentru aluatul de pizza aveti nevoie de:

  • 800 grame făină
  • 3 linguriţe de drojdie uscată
  • o linguriţă de zahăr
  • 450 ml apă uşor călduţă
  • 2 linguriţe de sare
  • 3 linguri de ulei de măsline – este esențial

Maiaua (compoziţia cu drojdie) se face astfel: se amestecă drojdia cu zahărul şi cu 50 ml de apă călduţă.

Nu fierbinte, nici caldă. Să fie cam cu un grad, două mai caldă decât temperatura corpului. Se amestecă şi se lasă până se “creşte” drojdia, apoi se adaugă într-un castron mai mare, peste făina amestecată cu sare. Se amestecă, apoi se adaugă şi cei 400 de mililitri de apă călduţă rămasă, frământând aluatul. Se adaugă apoi şi uleiul de măsline şi se mai frământă puţin, până reuţiţi să faceţi din aluat ca o minge, iar aluatul se desprinde de pe vas şi de pe mâini. Se acoperă apoi cu un prosop şi se lasă într-un loc mai cald, la dospit, timp de o oră, o oră şi jumătate. Aluatul va creşte, iar din el veţi putea face 4 pizza.

Aluatul crescut se împarte în 4 părţi egale, apoi se ia fiecare parte, pe rând, şi, făcând o formă rotundă, se întinde cu sucitorul până ajunge la dimensiunea tăvii.

Dacă reuşiţi, puteţi să-l întindeţi şi cu mâna.

Eu am cumpărat o tavă rotundă, special pentru pizza. Am uns tava cu puţin ulei de măsline, apoi am tapetat-o cu făină.

Pentru sos aveţi nevoie de:

  • 4 roşii mici sau 2 mai mari
  • 100 ml sos de roşii
  • 2 căţei de usturoi
  • ulei de măsline – de AICI
  • sare
  • piper
  • oregano – o jumătate de linguriţă.

Sosul de roşii se pune peste blatul de pizza pe care l-aţi pus deja pe tavă, apoi se da pe razatoare putina mozarella. Se pune tonul, bucatele, ca in poza, ceapa rosie taiata solzisori, felii de rosii cherry si masline. La final se da pe razatoare inca un strat de mozarella deasupra.

Se pune la cuptorul preincalzit la temperatura maxima, pana se face deasupra o crusta usor maronie, cam 7 minute.

Pofta buna! 🙂

Pizza super rapida

Astazi, mamicile, printre copii si carti (va recomand pagina de facebook BookLand ), am incercat o reteta noua, foarte rapida, de pizza.

Reteta este adaptata dupa ce de pe site-ul flaveur.ro. De ce este pizza super rapida? Pentru ca in 30 de minute e gata, in timp ce o pizza clasica iti ia cam 2 ore sa o prepari.

Pentru o tava de pizza aveti nevoie de:

  • 5 oua
  • 10 linguri de gaina
  • 3 linguri ulei de masline
  • oregano
  • sare
  • ciuperci
  • masline
  • porumb
  • rosii normale sau cherry
  • cascaval sau mozzarela (200 grame)
  • ulei de masline
  • optional – sunca sau salam

Se pun ouale intregi intr-un bol si se amesteca, apoi se pune faina, uleiul, oregano si sarea.

Tava se unge cu ulei si se baga 2 minute la cuptorul incins in prealabil, la 200 grade.

Se scoate, se toarna compozitia, se pun ciupercile, porumbul si maslinele si ce mai doriti voi: salam sau sunca, ardei taiati bucatele etc. Apoi se rade un strat de cascaval sau mozarella si se pun rosiile rondele, dupa care se mai rade un strat de cascaval.

Se baga la cuptor 15 minute, pana se formeaza deasupra o crusta, si gata pizza. 🙂

Pofta buna!

Reteta: Pizza vegetariana sau de post facuta acasa

Pana nu demult, nu aveam o parere prea buna despre pizza vegetariana, dar dupa ce am indraznit sa fac prima data, mi-am dat seama ca poate fi delicioasa, si facuta acasa iese mai buna decat cea de la restaurant.

Reteta clasica de pizza facuta acasa o gasiti aici, iar acum o vom adapta, si o vom face vegetariana sau, dupa preferinte sau perioada a anului, de post.

Eu va garantez ca daca o veti face conform retetei, va iesi mai buna decat pizza normala. 🙂

Aveti nevoie de:

  • pentru aluat/blat:
    • 800 grame făină
    • 1 plic de drojdie uscata
    • o linguriţă de zahăr
    • 450 ml apă uşor călduţă
    • 2 linguriţe de sare
    • 3 linguri de ulei de măsline
  • pentru sos:
    • o caserola de 500 grame de rosii cherry sau 4 rosii mari
    • 100 ml sos de roşii
    • 3 căţei de usturoi
    • ulei de măsline
    • sare
    • piper
    • oregano – o lingura mare
  • deasupra se pune:
    • sosul de rosii
    • cascaval vegan/mozzarela vegana – se gaseste si in Cora, dar nu e gata data pe razatoare, ci felii, e facuta din migdale
    • dovlecei taiati felii subtiri
    • vinete taiate rondele subtiri
    • ciuperci
    • masline
    • salam vegan – se gaseste in unele supermarketuri si magazine naturiste, sunt diverse sortimente – unele doar din soia, altele – cum e cel pe care l-am folosit eu – din grau boabe, soia boabe, orz decojit, fulgi de ovaz, boia si ulei vegetal
    • ardei iute sau ardei normal
    • se mai pot pune tot felul de alte ingrediente, dupa gustul fiecaruia: porumb, fasole boabe, ceapa etc.

Pentru aluat, sa pune intr-un vas mare faina (cele 800 grame), sarea si apoi maiaua (compoziţia cu drojdie), care se face astfel: se amestecă drojdia cu zahărul şi cu 50 ml de apă călduţă.  Se framanta bine, pana cand aluatul nu se mai lipeste nici de vas, nici de mana. Dureaza ca 20 de minute framantatul, dar se merita, va asigur. 😉

Apoi sa acopera cu un prosop si se lasa la dospit cam 1 ora, timp in care facem sosul.

Se pune uleiul la încins, apoi se pun căţeii de usturoi, tocaţi mărunt. Se lasă doar puţin, să nu prindă culoare maronie, apoi se adaugă roşiile tocate mărunt. Se lasă cam 5 minute pe foc, după care se adaugă sosul de roşii, sare, piper şi oregano, se amestecă şi se mai lasă 5 minute.

Aluatul crescut se împarte în 5 părţi egale daca vreti sa fie blatul mai subtire, sau in 4, daca vreti sa fie mai gros, apoi se ia fiecare parte, pe rând, şi, făcând o formă rotundă, se întinde cu sucitorul până ajunge la dimensiunea tăvii.

Eu am cumpărat o tavă rotundă, special pentru pizza, tot din Cora, are niste gaurele pe fund. Am uns tava cu puţin ulei de măsline, apoi am tapetat-o cu făină.

Sosul de roşii se pune peste blatul de pizza pe care l-aţi pus deja pe tavă, apoi se presara un strat subtire de branza, asta ca sa se prinda ingredientele de blat.

Se pun apoi ingredientele dorite, dupa care deasupra se mai pune inca un strat de cascaval sau mozarella vegana.

Se încălzeşte în prealabil cuptorul la temperatura maximă, se introduce tava cu pizza, se lasă cam 10 minute, până se face deasupra o crustă galbena, apoi se scoate, se pune pe o farfurie mare şi rotundă, se taie cu “cuţitul” rotativ special pentru tăiat pizza sau, dupa cum puteti vedea in poza, cu o foarfeca speciala pentru taiat pizza.

Dacă aveți chef de creativitate, puteți încerca și acest model de pizza buchet de flori, cu cozi de ceapă verde, roșii cherry, ardei galben și alte verzituri.

Reţetă: Pizza, făcută acasă

Din când în când, atunci când vrem o pizza bună, cu blat subţire şi cu ingredientele preferate, o gătesc acasă.

Tava rotunda pentru pizza gasiti AICI.

Pentru blat, aveţi nevoie de:

  • 800 grame făină
  • 3 linguriţe de drojdie uscată
  • o linguriţă de zahăr
  • 450 ml apă uşor călduţă
  • 2 linguriţe de sare
  • 3 linguri de ulei de măsline – este esențial. Eu nu am avut când am făcut rețeta atunci, dar e foarte bun cel de la Slolaris – îl găsiți AICI.

Maiaua (compoziţia cu drojdie) se face astfel: se amestecă drojdia cu zahărul şi cu 50 ml de apă călduţă.

Nu fierbinte, nici caldă. Să fie cam cu un grad, două mai caldă decât temperatura corpului. Se amestecă şi se lasă până se “creşte” drojdia, apoi se adaugă într-un castron mai mare, peste făina amestecată cu sare. Se amestecă, apoi se adaugă şi cei 400 de mililitri de apă călduţă rămasă, frământând aluatul. Se adaugă apoi şi uleiul de măsline şi se mai frământă puţin, până reuţiţi să faceţi din aluat ca o minge, iar aluatul se desprinde de pe vas şi de pe mâini. Se acoperă apoi cu un prosop şi se lasă într-un loc mai cald, la dospit, timp de o oră, o oră şi jumătate. Aluatul va creşte, iar din el veţi putea face 4 pizza.

Aluatul crescut se împarte în 4 părţi egale, apoi se ia fiecare parte, pe rând, şi, făcând o formă rotundă, se întinde cu sucitorul până ajunge la dimensiunea tăvii.

Dacă reuşiţi, puteţi să-l întindeţi şi cu mâna.

Eu am cumpărat o tavă rotundă, special pentru pizza. Am uns tava cu puţin ulei de măsline, apoi am tapetat-o cu făină.

Pentru sos aveţi nevoie de:

  • 4 roşii mici sau 2 mai mari
  • 100 ml sos de roşii
  • 2 căţei de usturoi
  • ulei de măsline – de AICI
  • sare
  • piper
  • oregano – o jumătate de linguriţă.

Se pune uleiul la încins, apoi se pun căţeii de usturoi, tocaţi mărunt. Se lasă doar puţin, să nu prindă culoare maronie, apoi se adaugă roşiile tocate mărunt. Se lasă cam 5 minute pe foc, după care se adaugă sosul de roşii, sare, piper şi oregano, se amestecă şi se mai lasă 5 minute.

Sosul de roşii se pune peste blatul de pizza pe care l-aţi pus deja pe tavă, apoi se pun ingredientele dorite. Pont: găsiți tăvi, diverse forme și modele, la reducere AICI.Ingredientele se pun în ordinea următoare: după ce se întinde sosul de roşii, se dă pe răzătoarea mare un strat de mozarella.

Se pun apoi mezelurile, ciuperci, măsline şi ce mai doriţi, după care din nou se pune un strat subţire de mozarella şi / sau caşcaval.

Eu, pentru prima pizza am folosit: şuncă, ciuperci, salam, bacon şi măsline.

A doua pizza am făcut-o “ţărănească”. Am pus un strat de ceapă, tăiată peştişori, apoi am pus cârnăciori, tăiaţi rondele, bacon, măsline şi ciuperci. Am vrut doar să vă dau o idee, dar ce puneţi pe pizza e alegerea voastră. Puteţi face şi pizza diavola, punând salam picant şi ardei iute. Se mai poate face şi pizza numai cu brânză, folosind mozarella, gorgonzolla şi ce tipuri de brânză vă mai plac.

Se încălzeşte în prealabil cuptorul la temperatura maximă, se introduce pizza, se lasă cam 10 minute, până se face deasupra o crustă maronie, apoi se scoate, se pune pe o farfurie mare şi rotundă, se taie cu “cuţitul” rorativ special pentru tăiat pizza, şi…

Sau dacă vă place să fiți creativi, puteți încerca pizza în formă de buchete de flori, cu cozi de ceapă verde, ardei galben, măsline și alte verzituri.

Poftă bună!

Italienismele din domeniul culinar românesc

Primele apropieri lingvistice dintre limba română şi cea italiană au avut loc la începutul secolului XVIII, aceasta fiind şi epoca primelor contacte culturale italo-române.
Şi la ora actuală, româna împrumută cuvinte din limba italiană.
Dintre italienismele relativ recente preluate de alte limbi şi devenite termeni internaţionali, multe aparţin domeniului culinar: pizza, spaghetti, ravioli, broccoli, expresso etc.
În română, unii dintre aceşti termeni sunt intraţi mai de mult, fiind deja cuprinşi în dicţionare, în forme încă neadaptate (pizza) sau chiar adaptate (macaroane, spaghete); alţii au intrat în circulaţie abia în ultimii ani (ravioli, broccoli). În fine, există şi cuvinte italieneşti utilizate ca atare, în cantităţi impresionante, în meniurile restaurantelor, de obicei fără a ieşi din aceste contexte specifice (lasagne, ricotta, mozzarella, tortellini etc.); în cazul lor, pot să pară un semn de adaptare involuntară doar erorile de ortografie (în special cele care privesc consoanele duble).
Cuvântul pizza apare în Micul Dicţionar Academic ca: „foaie de aluat peste care se pune brânză, carne, ciuperci, peşte, tomate şi condimente, copt în cuptor, constituind un fel de mâncare tipică pentru Italia meridională.
Incomplet adaptat din punct de vedere morfologic şi grafic, cuvîntul pizza e folosit curent cu ortografia de origine, păstrându-şi grafia etimologică, cu zz şi cu finala în -a neadaptată analogic; ca şi în cazul lui cola, care nu devine colă, forma pizza e preferată unei asimilări, deloc imposibile în oralitatea familiară, pizză. Nefiind însă vorba de o finală accentuată (ca în halva, sarma), a final poate fi interpretat ca articol hotărât.

Oricum, cuvîntul pizza are deja o familie lexicală în română. Derivatele – pizzerie, pizzar – păstrează în genere ortografia termenului de bază.  „De fapt, dacă pizzerie ar putea fi considerat în mod la fel de justificat formaţie internă şi împrumut (pentru că sufixul românesc corespunde perfect celui italienesc, iar forma pizzerie este foarte apropiată de cea italienească, pizzeria), în cazul lui pizzar nu există dubii: este cu siguranţă o formaţie românească cu sufixul de agent –ar; în italiană, termenul care îl desemnează pe preparatorul produsului e pizzaiolo.”  (Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Italienisme culinare, http://www.romlit.ro/italienisme_culinare)
Mai există şi cuvântul pasta, cel puţin la fel de interesant din punct de vedere lingvistic, pentru că un termen deja existent în română primeşte – sub influenţa produselor culinare italieneşti – un sens şi o utilizare nouă. Termenul italienesc pasta poate fi doar parafrazat prin formule tehnice-comerciale – paste făinoase; produse din paste făinoase; fel de mîncare bazat pe paste făinoase – care desigur nu au cum intra în circulaţia curentă. „Folosit fără determinanţi, mai ales la singular, cuvîntul pastă evoca în română alte realităţi (pixul, periuţa de dinţi, terciuirea); chiar în context culinar, era mai familiară pasta de tomate. În prezent se tinde totuşi să se folosească singularul pastă/a şi mai ales pluralul paste, fără specificări, cu sensul culinar italienesc.”  (Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Italienisme culinare, http://www.romlit.ro/italienisme_culinare)
O problemă interesantă pun pluralele italieneşti, preluate ca atare – spaghetti (chiar dacă DEX înregistrează forma adaptată, spaghete, circulă mult şi cea originară), broccoli, ravioli etc: acestea sînt folosite în genere ca denumiri invariabile, dar şi ca plurale, atît nearticulate cît şi articulate – pronunţarea lor fiind perfect asemănătoare cu cea a unui substantiv românesc masculin, articulat hotărît; echivalarea finalei cu un articol produce totuşi în scris o oarecare inadecvare: articolul nu e material prezent (într-un singur i).
Un alt cuvânt italienesc care a ajuns greu şi târziu în dicţionarele noastre este napolitană, care provine de la oraşul Napoli, din Italia.
Dicţionarele mai noi remediază de obicei situaţia, dar nu le mai pot reconstitui foarte exact etimologia şi istoria circulaţiei timpurii.
În DEX, napolitană apare, cu explicaţia „produs de cofetărie preparat din straturi de foi cu umplutură de cremă” (ediţia 2009). Termenul are de multă vreme şi un sens mai general, sintagma foi de napolitană desemnând tipul de foaie de aluat copt, crocant, cu relief în pătrăţele, folosit pentru biscuiţi, cornete de îngheţată, îngheţată, prăjituri etc.; astfel, napolitană este, în română, echivalentul produsului alimentar denumit în mai multe limbi wafer. Au aceeaşi origine germanică termenii wafer şi waffle în engleză, wafel în olandeză, Waffel în germană, gaufre în franceză; unii dintre aceştia au intrat şi în alte limbi, astfel că în italiană wafer (împrumut din engleză).
Termenul napolitană este foarte de puternic instalat în română.

Mioara Avram ne spune că, dintre împrumuturile italieneşti, sunt românizate cuvintele lazana, rizoto şi spaghete, dar sunt neadaptate canneloni, ravioli, tortellini, toate la plural şi nearticulabile.
„Risotto inseamna in italiana “orez mic” si reprezinta una dintre cele mai populare si gustoase mâncaruri ale ţării lui Galileo Galilei. Desi exista numeroase variante, toate au la baza orezul italian care asigura reusita acestei retete.”
Tot de la Mioara Avram aflăm că o varietate italienească de caşcaval uscat se numeşte corect parmezan, nu parmazan, iar varianta grafică parmesan este etimologică.
O altă specialitete italienească de brânză are numele neadaptat scris mozzarella, şi tot o specialitate italienească, dar de salam, este denumită cu neologismul neadaptat mortadella.
Cuvântul pişcot apare la noi în 1777, şi are la originea îndepărtată italienescul biscotto, care a pătruns la noi prin maghiară (piscόta) sau sârbă (piskot). Italienescul biscotto însemna „copt de două ori”.
Focaccia este o pâine plată , tradiţională în Italia, care seamănă foarte mult cu blatul de pizza. Cunoscut şi ca „Panis focacius“, preparatul a devenit foarte cunoscut în bucătăriile din toată lumea.
Mai nou au apărut în meniurile restaurantelor cu specific italian din România denumiri ca: bruschette, linguini, tagliatelle, rigatoni, penne. (anexa 1).
Influenţa limbii italiene revine în actualitate în mare parte datorită pătrunderii unor termeni cu caracter internaţional din domeniul culinar, bucătăria italiană fiind una dintre cele mai cunoscute din lume.