Marea schimbare: mutarea copiilor în camera lor

camera copiiPoate fi ceva banal pentru unii, dar pentru mine, și cred că pentru orice mamă, a-i muta pe copii în camera lor e o mișcare destul de grea. Am mai încercat o dată, în urmă cu doi ani, iar cel mic a făcut a doua zi laringită și era să se sufoce în somn, dacă nu-l auzea taică-său. Așa că am i-am mutat din nou cu noi, și amânat cât am putut eu momentul în care îi voi muta la ei în cameră, pentru că dormeau în pătuțurile lor, lângă patul nostru, și îi știam în siguranță.

În primul rând, având paturi supra-etajate, îmi imaginam tot felul de scene, în care cel care doarme sus, cade din pat. Așa că soțul meu mi-a făcut pe plac, și am tăiat din pat, aducându-l pe cel de sus la un nivel mai jos. Înainte, copiii puteau sta în picioare pe patul de jos, și ajungeau cu capul exact la patul de sus. Normal că, după ce am tăiat din el, au dat de câteva ori cu capul, încercând să se ridice, dar nu s-au supărat, pentru că au crezut că au crescut ei mai mari. :)) Și cu ocazia asta le-am spus că, acum, că au crescut, trebuie să se mute.

Ei nu au protestat deloc, ba chiar le-a plăcut ideea, mai ales că le-am luat și o lampă care proiectează steluțe pe tavan. Cea care a suferit am fost eu, mai ales că așa au hotărât ei, ca în prima zi, cel mic să doarmă sus, iar fiică-mea, jos. Vă dați seama că am pus pe jos perne, în caz că va cădea din pat, însă nu a fost cazul, m-am speriat degeaba. Și, pentru că suntem la capitolul ăsta, mi-am adus aminte de un banc:

“Două mămici blonde vorbeau:

 – Dragă, dar de ce ți-ai pus copilul să doarmă pe dulap?

 – Pentru că noaptea trecută a căzut din pat, și nu l-am auzit.” :))

Așa că spaima a fost degeaba. De atunci, în fiecare noapte fac cu schimbul la dormit sus: așa s-au înțeles. Și nimeni nu a pățit nimic. Așa că, dragi mămici, vă sfătuiesc să aveți curajul să faceți pasul ăsta cât de devreme, nu ca mine. 🙂

P.S.: Mă gândesc cât voi suferi când vor merge la facultate și se vor muta de-acasă.

Fiecare avem în noi un Procust. Îi dăm, sau nu, putere?

Citeam ieri în cartea lui Octavian Paler, “Calomnii mitologice” niște idei care mie mi-au plăcut și-aș vrea să le împărtășesc cu voi.

Procust, cunoscutul personaj din mitologia greacă, era un hangiu – tâlhar, fierar din Atica, cu puteri supraomenești. Acesta ademenea oamenii care treceau pe drumul care ducea către Atena, și îi chema să se odihnească la el la han. Însă, când ajungeau acolo, erau supuși unor chinuri infernale. Procust (sau Procruster – “the stretcher” sau “cel care întinde”) avea două paturi: unul mic și unul mare. Iar trecătorul, ori era pus pe cel mic, și scurtat pe măsura patului, ori pe cel mare, și îl întindea cât de lung era patul. Orice variantă ar fi ales, trecătorul murea. În final, Procust a fost ucis de Tezeu, exact în modul în care schingiuia el oamenii.

Ei bine, Procust încă există. În viața de zi cu zi ni se impun, sau ne impunem noi anumite măsuri, sau limite, pe care ne propunem să nu le depășim. Sunt anumite tipare, în care ne propunem să ne încadrăm. Acesta e Procust, care, într-un final, duce la moartea sufletului.

Nu îndrăznim uneori nici să visăm să depășim anumite bariere. Respectăm cu strictețe anumite etichete, ne e teamă de necunoscut, de schimbare, de exces. Și credem că a fi cumpătați în toate e un semn de înțelepciune. A fi diferit de ceilalți e o rușine, mai nou. E rușinos să arăți că ai emoții, că iubești peste măsură, că faci ceva cu pasiune. Și-atunci intervine “Procust-ul” din noi, care ne taie orice elan, pentru că trebuie să fim “moderați”.

De-a lungul istoriei, Procust a ocupat funcții înalte. În secolul al XVI – lea, Inchiziția i-a cerut ajutorul: toți care nu respectau dogmele erau considerați eretici și trimiși în camere de tortură. Pe vremea marilor dictatori, dacă ieșeai din tipar, erai suspect, și aruncat în lagăre.

Dacă ar fi fost să se ia după “măsură”, nimeni n-ar mai fi făcut nimic deosebit în viață. Însă toți cei care au făcut ceva și au rămas nemuritori în sufletele noastre, nu au ținut cont de Procust, au făcut, cu siguranță, ceva “în exces”, chiar dacă au suferit din cauza asta. Toți marii pictori, sculptori, marii poeți, scriitori sau eroi ai istoriei au depășit anumite limite sau reguli, au îndrăznit.

Și închei cu un citat din Paler, care mie mi-a plăcut foarte mult: “…excesele sunt singura cale spre a îndeplini un destin. Excesele, adică <<nebunia>> de a dori fără măsură, de a trăi fără măsură, și de a iubi fără măsură. Desigur, nu orice exces e stimabil. Există excese care înalță și excese care degradează. Nu poți pune alături fervoarea celor care nu s-au cruțat pe ei înșiși și paranoia celor care nu i-au cruțat pe ceilalți.” (adică, dacă vrei să faci excese, fă-le, dar pe propria piele, fără să-i implici pe cei din jur).