Cum ne pot manipula copiii, dacă nu suntem hotărâți

Zilele trecute am avut un șoc. Până acum credeam că cel mic, care are doar 3 ani și jumătate, e sincer atunci când plânge sau când cere ceva. Ei bine, se pare că m-am înșelat.

Noi, adulții, de multe ori îi desconsiderăm pe copii, crezându-i inocenți, fără prea multă capacitate de gândire, și spunem: “ce știu ei, sunt doar niște copii!”

Lucrurile nu stau chiar așa. Un copil poate învăța un adult mai multe lucruri chiar decât poate un adult să-l învețe. Copiii ne pot ajuta să ne autocunoaștem, să ne descoperim anumite laturi, și chiar să le corectăm, dacă nu sunt cum ne dorim.

În fiecare seară, după ce îi puneam la culcare și stingeam lumina, cel mic îmi cerea ba apă, chiar dacă băuse înainte, ba să-i rearanjez pătura, ba voia la toaletă, și tot așa mă ridica din pat încă vreo oră, prelungind ora de culcare. Eu credeam că-i șoptește soră-sa mai mare ce să spună, dar mi-am dat recent seama că nu era așa.

Într-o noapte, ca să adoarmă mai ușor, a mers taică-său și a stat puțin cu el. Atât i-a trebuit. A doua noapte a început să plângă, și să spună că vrea să doarmă cu mami. I-am zis că nu se poate, că adulții dorm în camera lor, și copiii într-a lor. “Dar de ce tati a dormit cu mine aseară?” Neștiind ce să zicem, i-am zis că i-a fost frig, că aseară a fost mai frig și de asta. “Dar acum mi-e mie frig!” a strigat. Și-a început să plângă și să zică că-i e foarte frig. “Nu-i bine ce i-am zis. Am spus eu. Trebuia să zicem că te-a durut piciorul, ceva ce nu poate să aibă legătură cu seara asta.” Și i-am zis copilului că nu de frig a dormit cu el, ci că l-a durut piciorul pe taică-său. Auzind, a început să strige: “Aaaaau! Mă doare piciorul!!! Vino să dormi cu mine!” Și plângea de ți se rupea inima. Abia m-a ținut taică-său, să nu merg la el să-l liniștesc. Și, după ceva timp, când a văzut că n-are nici o șansă, a râs și s-a pus să doarmă.

Mi-am dat seama atunci că cei mici profită de orice mică greșeală pe care o face părintele, întorcând situația în favoarea lor.

Să nu mai zic dacă îi ameninți că faci ceva și nu te ții de cuvânt. Nu te mai cred deloc și îți râd în față. Le spuneam: “Dacă nu sunteți cuminți, vă sting televizorul!” Dar nu le stingeam, ca să nu înceapă să țipe și să plângă, și-atunci normal că nu mă mai ascultau.

E foarte important ca atunci când spui ceva unui copil, să te ții de cuvânt, fie că e vorba de o pedeapsă sau o recompensă.

Faptul că ridici vocea și strigi la un copil nu te ajută cu nimic, ca părinte. Vă spun din proprie experiență. Ba mai mult, îți înrăutățești situația, că îți consumi energia degeaba. E de ajuns să fim mai hotărâți în tot ceea ce facem, și să ne ținem de cuvânt, să ne respectăm promisiunile, chiar dacă nu ne place când plâng sau țipă.

Nu doar că ne impunem în fața lor, dar le și câștigăm respectul.

Pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie tu însuţi să creşti un copil

Asta spune un vechi provreb chinezesc, că pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie să creşti tu însuţi un copil. Şi zău că are dreptate. Nu ai cum să înţelegi sentimentele unui părinte decât dacă eşti şi tu părinte.

Nu poţi şti ce e în sufletul unei mame, decât dacă eşti mamă. Nu poţi să ştii ce înseamnă iubirea necondiţionată, decât după ce ai un copil. “Inima mamei este un adânc abis, la capătul căruia găseşti de fiecare dată iertare” spunea Honore de Balzac. Şi, într-adevăr, orice ar face şi orice ţi-ar face copiii tăi, întotdeauna îi vei ierta.

O femeie, abia după ce are un copil îşi poate aprecia mama. Abia atunci vede prin câte a trecut şi cât de greu e să creşti un pui de om: de la naştere, alăptat, trezit noaptea, schimbat scutece, şi până la a da sfaturi când deja este mare.

Degeaba îţi spune mama ta “ştii tu de câte ori m-am trezit la tine, de câte ori te-am şters la fund, de câte ori n-am dormit nopţile de grija ta?”; nu poţi înţelege şi nu poţi aprecia, până cânt tu nu treci prin asta.

“Familia este piatra de temelie a întregii noastre existenţe” spunea cineva. Nu ştiu dacă după ce murim mai există viaţă, nu ştiu dacă există rai sau iad, însă ştiu că noi continuăm să trăim prin copiii noştri. Ei sunt cei care ne continuă existenţa pe lumea asta, ducându-ne mai departe graiul, tradiţiile şi obiceiurile şi păstrându-ne vii în sufletul lor. Mai putem trăi veşnic şi prin creaţiile noastre, dar cum sunt atât de puţini artişti pe lumea asta, cred că mai degrabă am opta pentru prima variantă. 🙂

Nu degeaba se spune că un părinte se bucură de reuşitele copilului său mai mult de propriile-i victorii. Şi cred că nu există bucurie mai mare decât să vezi că cel pe care l-ai crescut a reuşit în viaţă. Eu una sper să-mi cresc copiii atât de bine, încât să mă depăşească la orice capitol. Şi sper ca toţi părinţii să facă la fel, pentru că numai aşa putem crea o lume mai bună, prin copiii noştri.

Îi spui copilului că nu există Moş Nicolae, Moş Crăciun sau Iepuraşul?

Nu demult am auzit că un copil nu a mai vorbit o vreme cu părinţii după ce a aflat de la colegii de şcoală că nu există Moş Crăciun. A fost foarte supărat pe faptul că părinţii lui l-au minţit şi că s-a făcut de râs în faţa colegilor, susţinând sus şi tare că Moş Crăciun există, stă la Polul Nord şi le aduce jucării doar copiilor cuminţi.

Zilele trecute mă contraziceam cu soţul meu. El a zis că ar fi bine să-i spunem Alexandrei, care deja are 5 ani, că Moş Crăciun sunt părinţii. Normal că eu nu am fost de acord. Mi s-a părut, sincer, o cruzime. Dar, mi-a argumentat el, “să-ţi minţi copilul nu e o cruzime?”. Într-un fel, are dreptate. Cred că e mult mai dureros să afle că nu există Moş Nicolae sau Moş Crăciun când e mai mare, şi de la alţi copii, care vor râde de ea. Însă, pe de altă parte, e atât de frumos când îi vezi că ei cred într-o poveste… şi cred atât de tare, încât îţi vine şi ţie, ca adult, să crezi.

Pe deasupra, măcar înainte cu câteva săptămâni, îi putem şantaja să fie cuminţi, spunându-le că Moşul îi pune pe lista celor răi şi nu le va mai aduce cadouri. 🙂 Aşa, ne e şi nouă, mămicilor, mai uşor, mai ales că înaintea sărbătorilor avem atâtea de făcut, de la curăţenie generală, la prăjituri, cozonaci şi tot arsenalul. 🙂

Oricum, a noastră bănuieşte ceva, că-i tot spune lui taică-său ce-şi doreşte, deşi deja am scris scrisoarea pentru Moşul. Anul trecut, după serbare, ne-a zis că ea a văzut că moşul ăla era fals. :))

Voi ce ziceţi? Să-i spunem copilului adevărul sau nu? Voi cum şi la ce vârstă aţi aflat?

Doamne, dă-mi răbdare! Dar dă-mi-o ACUM!!!

Cred că fiecare mamă ajunge, la un moment dat, în pragul disperării. Şi asta din cauză că răbdarea a ajuns undeva pe fundul sacului. Eu, de cinci ani şi ceva stau acasă cu copiii. Vorba vine “stau”. Că, pe lângă faptul că trebuie să îi speli, să le faci şi să le dai de mâncare, să faci curăţenie non-stop (că parcă sunt nişte maşinării de făcut mizerie), trebuie să le şi dai atenţie, tot timpul.

Îmi place mult să gătesc, dar când unul se învârte pe lângă oala cu mâncare care e pe foc, iar celălalt plânge că nu-l bag în seamă, gătitul îmi scoate peri albi. Cel mic, de când am fost cu el în spital, s-a obişnuit să-i dau atenţie în permanenţă, iar dacă nu, plânge, ţipă şi face crize. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nici pe blog nu prea am avut timp să scriu. Şi, când mă vedea că mă pun la calculator, venea şi apăsa pe toate tastele.

Aşa că astăzi am încercat să rezolv cumva situaţia. M-am gândit că nu copilul e de vină, ci eu. Din cauză că mi-am pierdut răbdarea, mă consumam foarte tare atunci când cel mic începea să-şi facă “numărul”. El mă simţea că eram agitată, şi se agita şi el, şi mai tare. Şi azi am încercat să fiu calmă (că doar nu e sfârşit de lume că plânge copilul) şi i-am explicat de fiecare dată că nu e bine să facă aşa, şi de ce nu e bine. Important e să nu-i dai atenţie prea multă când face “crize”, pentru că, dacă el vede că făcând astfel, poate capta atenţia mamei, va proceda tot timpul la fel.

Dacă nu aş avea altceva de făcut, decât să mă joc cu copiii, ar fi în regulă, dar cel mic, când mă vede că sunt ocupată cu altceva, parcă o ia razna. Şi, după fiecare episod de “spitalizare” făcea la fel, o vreme, până puneam eu piciorul în prag.

Ca să-i schimbi unui copil comportamentul, am ajuns la concluzia că trebuie să începi prin a ţi-l schimba ţie. Se ştie că oricui, dacă-i dai un deget, îţi ia toată mâna. Şi e normal ca un copil să încerce limita părintelui său şi să profite la maxim de slăbiciunile lui. Iar primul pas în a-i schimba comportamentul e să-ţi recunoşti tu, ca părinte, slăbiciunile, şi să încerci să te corectezi şi să te impui în faţa copilului. Însă nu prin violenţă sau nervi, ci printr-o atitudine autoritată şi hotărâtă. Şi să nu cedezi atunci când ai luat o decizie. Dacă îi spui că e timpul pentru somn, şi el încearcă să-l prelungească, prin orice “mijloace”, să nu laşi să se întâmple asta. Pentru că e de-ajuns să o faci o singură dată, să vadă că se poate, şi îşi pune el ora de culcare când vrea.

Aşadar, dragi părinţi (şi mai ales mămici), trebuie să fim tari şi calmi, chiar dacă avem nervii întinşi la maxim, şi să ne impunem în faţa micilor “comandanţi”, că altfel ajungem să o luăm razna. 🙂

 sursa foto

 

Aşchia nu sare departe de trunchi

Noi, românii avem vorba asta: “Aşchia nu sare departe de trunchi”, care e similară cu:  “Ce naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.”

Sunt doar nişte proverbe, foarte simple la prima vedere, dar care ascund mult adevăr şi înţelepciune din popor.

În afară de moştenirea genetică, mai primim de la părinţi şi educaţia. Acestea două stau la baza caracterului nostru şi sunt structura pe care îl clădim. Aici aş adăuga un citat care mie îmi place: “Copiii învaţă să iubească din modul în care sunt trataţi de către părinţii lor şi din modul în care aceştia reacţionează faţă de greşelile lor.” (Dr. J. Gray)

Spuneam într-un articol (şi multă lume m-a contrazis) că până şi infidelitatea vine de la educaţia primită acasă. Dacă un copil vede, de mic, că părinţii lui nu sunt fideli unul altuia, lui aşa i se pare normal, şi când îşi va întemeia o familie, va prelua obiceiurile părinţilor lui. Dacă el a mâncat bătaie când a fost mic, la fel va proceda şi el cu copiii lui, şi chiar e convins că “bătaia e ruptă din rai” sau “unde dă mama creşte“.

Bineînţeles că mai sunt şi excepţii. Mai sunt şi oameni cu un caracter deosebit, dar care au crescut în familii dezbinate, în care palma şi pumnul făceau legea. Ei au învăţat de acasă educaţia cu “aşa nu!”.

Unde vreau, de fapt, să ajung, este că noi, părinţii, trebuie să încercăm să le oferim copiilor noştri modele de urmat, nu prin ceea ce le spunem, ci prin ceea ce facem. Trebiue să fim foarte atenţi la modul în care ne comportăm în preajma lor, pentru că ei copiază absolut tot. Iar copiii noştri sunt cei care alcătuiesc viitorul. Al lor, dar şi al nostru.

A început anul şcolar, şi odată cu el, teama de răceli şi gripă

A început deja şcoala şi grădiniţa, aşadar, copiii au intrat în colectivitate. Toamna deja îşi cam intră în drepturi şi aduce cu ea frigul, ploile, vântul, dar şi temutele viroze (sau răceli) şi gripa.

Cred că cei care au copii mici se tem cel mai mult de bolile mai sus numite, de care, tu, ca părinte, nu ai cum să-i fereşti, odată intraţi în colectivitate. Chiar dacă grădiniţa la care merge copilul e foarte binevoitoare şi are reguli foarte stricte, neprimind copilul dacă e răcit, boala tot poate fi contactată. De ce? Pentru că simptomele se manifestă la 3 zile după ce răceala e instalată, şi se transmite cel mai mult exact în primele 3 zile de la apariţia simptomelor. Aşadar, copilul poate fi foarte bine dimineaţa, iar simptomele să înceapă să se manifeste în timpul zilei. Chiar dacă părintele e sunat să vină după copil, ceilalţi pot lua răceala.

Desigur, cazul de mai sus e un caz fericit, pentru că, în general, la grădiniţe se primesc şi copii răciţi. Noi avem noroc că avem parte de o grădiniţă foarte bună. Dar şi aşa, nu suntem absurzi să credem că cei mici nu vor contacta, în anul ce urmează, viroze sau gripe. E ceva normal. Dar noi, ca părinţi, trebuie să ştim anumite lucruri când vine vorba de aşa ceva.

Eu vă vorbesc din experienţă, că am avut parte, în doi ani, de aproape tot ce înseamnă bronşite, laringite sau simple răceli. În primul an, copilul mi-a stat mai mult acasă decât la grădiniţă, iar în al doilea a fost mai bine, probabil deoarece şi-a format cât de cât un sistem imunitar.

Diferenţa dintre răceală (sau viroză respiratorie) şi gripă constă în faptul că, dacă răceala are aproximativ 200 de tulpini sau viruşi, gripa are doar câteva. Însă simptomele în cazul gripei sunt mult mai puternice, apare şi febra, chiar vomă sau diaree şi pot apărea complicaţii.

Ce este foarte important, atunci când apar anumite simptome, să margem la medic, mai ales în cazul copiilor. Unii medici recomandă instant antibiotice. Eu vă sfătuiesc să nu apelaţi la ele doar în cazuri foarte grave, când apare febra. Antibioticele distrug flora intestinală benefică, care este responsabilă de imunitatea organismului. Flora intestinală, după un tratament cu antibiotic, se reface în aproximativ un an. Un an în care copilul este mai predispus la viruşi.

Aşadar, dacă nu are febră şi nu are semne de laringită (am scris, mai pe larg despre laringită aici), încercaţi să evitaţi antibioticele. Totuşi, dacă e absolut necesar tratamentul cu antibiotice, neapărat trebuie asociat cu medicamente pentru refacerea florei intestinale, cum ar fi Biotics Baby sau Decoflor.

Totuşi, preventiv, se poate întări sistemul imunitar cu siropuri care conţin echinaceea, vitamina C (din citrice) şi cu folosirea usturoiului cât de des la gătit. Usturoiul are efect de întărire a imunităţii, antiinflamator şi antifungic. De asemenea, consumaţi cât de multe fructe şi legume proaspete.

Sfatul meu pentru părinţi e ca, măcar primele 3 zile de la apariţia simptomelor de răceală la copil, să nu-l ducă în colectivitate. Ştiu că nu e uşor, mai ales pentru părinţii care lucrează, dar efortul merită, nu doar pentru ceilalţi copii, care nu vor mai lua răceala, ci şi pentru propriul copil, care, cu siguranţă se va simţi mai bine acasă până îi trec simptomele neplăcute, de nas înfundat, dureri în gât sau poate chiar febră.

Eu vă doresc un an (şcolar) fără evenimente neplăcute, sănătate şi împliniri!

 

Prima zi de grădiniţă – încă un pas spre independenţă

Fiind la o grădiniţă privată, copiii mei, de azi şi-au început activitatea. Emoţiile lor însă nu le-au depăşit pe ale mele. 🙂

Am mai trecut prin aşa ceva în urmă cu doi ani, când fiică-mea a mers pentru prima dată la grădiniţă. Ea, fiind o fire mai independentă, s-a integrat foarte bine şi nu a schiţat nimic când am plecat de lângă ea. Toţi ceilalţi copilaşi plângeau după mămici, doar a mea, foarte veselă, s-a pus la măsuţa de colorat şi n-avea nici o treabă. Eu, în schimb, plângeam odată cu copiii: “ce va face ea atâta timp fără mine?” “cine va umbla după ea să mănânce?” etc. Dar după-masa, când am mers după ea, am aflat că a fost extraordinar de cuminte, a mâncat singură (deşi acasă nu voia), s-a cerut la toaletă şi a dormit (deşi acasă întotdeauna protesta).

Acum i-a venit rândul şi celui mic să se dezlipească puţin de mama şi să facă un pas înspre societate. Şi nu a fost deloc uşor (cel puţin pentru mine). El e băiatul mamei (cred că mamele de băieţi cunosc sentimentul), şi cu greu mi-am stăpânit lacrimile când am plecat de lângă el. Bineînţeles că l-am mai lăsat singur, dar întotdeauna era acasă, în mediul lui şi cu o bonă pe care o ştia de micuţ. Am avut puţin noroc cu soră-sa, care acum e la grupa mare şi cu care va sta primele zile, dar şi după ce va fi mutat în grupa mică, la ora de somn, vor dormi unul lângă celălalt.

Grădiniţa e un pas care trebuie făcut, oricât de greu e la început. Scopul grădiniţei, practic, e încadrarea în societate, dar şi faptul că cel mic trebuie să respecte un anumit program. Acum se pun bazele educaţiei, şi e foarte important pentru cei mici să frecventeze o grădiniţă bună. Tot acum, copilul vede că poate (fie că vrea, fie că nu) să stea şi fără mami. Aşa cum a învăţat că poate merge singur, că poate mânca singur, că se poate îmbrăca singur etc. E încă un pas spre independenţa de care el are nevoie pentru a se putea descurca în viaţă.

Sfatul meu pentru părinţi e, dacă copilul merge la o grădiniţă cu program prelungit, să-l lase din prima zi până după-masa. Că dacă la început îl ia acasă la ora 12, cel mic va şti că şi varianta asta e posibilă, şi va fi mai greu după aceea, dacă doriţi să-l lăsaţi la program prelungit.

Sper că va fi un an cu mai puţine răceli, şi nu va fi, ca anii trecuţi, o săptămână, două la grădi şi zece zile acasă. Şi, apropo de asta, încă un sfat pentru părinţi: înainte de a începe grădiniţa, faceţi-le o cură cu echinaceea, pentru imunitate. Soţul meu a luat de la Plafar ceva sirop şi le place foarte mult. Mai sunt şi alte tipuri de siropuri pentru creşterea imunităţii la copii, pe care le găsiţi în farmacii.

Cât trebuie să le oferim copiilor noştri?

Cred că majoritatea părinţilor au tendinţa de a-i oferi copilului tot ce le-a lipsit lor în copilărie. Şi, în general, ne-au lipsit cam multe. Eu, când eram mică, aveam o singură păpuşă, pe care o tundeam, o spălam, o îmbrăcam şi câte şi mai câte. Şi mai mergeam câteodată la alţi copii şi vedeam că au păpuşi Barbie, lego, maşinuţe şi multe altele. Soţul meu, de asemenea, a avut o copilărie lipsită de jucării, aşa că vă daţi seama cum arată casa noastră: ca un parc de distracţii pentru copii.

După ce am născut primul copil, am cumpărat la jucării, de nu mai ştiu pe unde să le mai pun. De fiecare dată când intram într-un magazin, primul lucru pe care-l făceam era să vedem dacă nu a mai apărut ceva nou.

Asta până când am observat că a noastră nu mai e interesată de nici o jucărie şi că nu prea se joacă cu ele. Nu mai ţinea nici şantajul cu: “Dacă dormi, Moş Crăciun te vede şi te pune pe lista lui şi-ţi aduce jucării.”  Replica ei era: “Am destule jucării. Nu-mi mai trebuie.” Atunci ne-am dat seama că fata avea dreptate, iar noi am cam exagerat.

Acum îi cumpărăm jucării doar de ziua ei, de Paşti, de Moş Nicolae sau de Crăciun (cu condiţia să fie ascultătoare).  Şi la fel şi frăţiorul ei. Şi şantajul cu iepuraşul funcţionează. Doarme după-masă în fiecare zi. 🙂

Şi să vă mai spun un truc cu jucăriile: ascundeţi câteva pungi cu jucării de care s-au plictisit şi scoateţi-le după 6 luni sau un an. Bucuria lor când le vor revedea va fi imensă, şi se vor juca din nou cu ele (o perioadă).

Ştiţi proverbul: “Dacă-i dai omului un deget, îţi ia toată mâna.” Acelaşi lucru e valabil şi pentru copii. E deajuns să vadă o singură dată că primeşte orice doreşte fără să facă nimic pentru asta. Cunosc familii în care copilul nu trebuie nici măcar să ceară, şi i se oferă mai mult decât îşi poate el imagina. Eu zic că cea mai mare greşeală în educaţia unui copil este să-i dai ceva fără să fi muncit pentru acel lucru.

Prin educaţia pe care i-o facem noi în primii săi ani de viaţă, practic îl pregătim pentru ceea ce îl aşteaptă după ce pleacă din “cuibul părintesc”. Iar dacă copilul e învăţat să primească fără a depune vreun efort, aşa va face toată viaţa: va aştepta să primească fără să facă nimic.

Întotdeauna, când copilul cere (o jucărie, o haină nouă etc.) trebuie pus să dea şi el ceva în schimb: să facă curăţenie, să ajute la prepararea mâncării sau alte sarcini, pentru că şi în viaţă trebuie să munceşti ca să obţii ceva.

La noi acasă se ştie că cine nu e harnic nu primeşte nimic.  Da, e frumos să-i vezi cum se bucură când primesc ceva, dar e şi mai frumos şi dacă ei ştiu că merită pe deplin acel lucru. Şi totuşi, se mai întâmplă şi erori, şi mă trezesc că i-am cumpărat iar o cutie cu creioane colorate, deşi i-am zis că nu-i mai cumpăr din cauză că nu a avut grijă de cele vechi. 🙂

Laringita – tot mai frecventă. Cum să scapi fără internare

În ultima vreme tot mai des am auzit părinţi care se plângeau că au fost cu copilul în spital din cauza laringitei. Aşa că am hotărât să scriu un articol pe tema asta, mai ales că am aflat cum se poate evita internarea în spital a copilului care suferă de laringită. Nu de alta, dar se ştie ce condiţii mizere avem noi în spitale, se ştie câtă şpagă trebuie să bagi în buzunare şi se ştie că te poţi întoarce acasă cu încă trei boli.

După cum v-am povestit mai demult, al meu, cel mic, a făcut laringită de două ori, doi ani la rând. Laringita este produsă de inflamaţia, iritarea sau folosirea excesivă a corzilor vocale ce aparţin laringelui. La adulţi nu e atât de gravă, însă la copii e foarte periculoasă, din cauză că pur şi simplu se pot sufoca şi în somn.

Cauzele apariţiei laringitei pot fi: infecţiile tractului respirator superior, în special viroza respiratorie (răceala) sau gripa, folosirea excesivă a corzilor vocale prin vorbitul îndelung şi cu voce tare, prin ţipat sau cântat (această cauză e mai des întâlnită la adulţi),  alergiile sau expunerea la substanţe iritante, cum ar fi fumul (de ţigară) sau substanţele chimice.

Noi, după câte am tras din cauza laringitei, am mers cu copiii la salină, la Praid, prin ianuarie. Şi de atunci până acum, au răcit o singură dată, şi atunci fără febră şi complicaţii şi fără antibiotice. Ceea ce, zic eu, e minune, având în vedere că, în general, iarna, ai mei cam de două ori pe lună erau răciţi. Şi nu doar ai mei, ci şi alţi copii, colegi de grădiniţă cu fiică-mea.

Dar să vă spun cum puteţi scăpa de spitalizare în caz de laringită, că aici voiam să ajung… Dacă mergeţi cu copilul în spital, îl pune automat la aparat cu aerosoli. Aparat din ăsta puteţi să vă cumpăraţi şi voi şi să-l aveţi în casă . Costă în jur de 150 – 300 de lei. Eu l-am comandat de pe net, de aici.

Un prieten care a păţit-o cu fetiţa, ne-a dat nişte sfaturi, în caz că se sufocă: primul lucru pe care trebuie să îl faci, este să scoţi copilul la aer rece deschizând geamul. La rece i se contractă laringele şi nu se mai sufocă. După aia, aerosoli cu ser fiziologic și flixotide nebules 0,5 mg/ 2ml. Medicul ne-a recomandat 2 ml ser fiziologic și 1 ml flixotide. Bineînţeles că dacă starea copilului e foarte gravă, trebuie dus, totuşi, la urgenţă, sau, cum am făcut noi, sunaţi la 112, că sigur veţi ajunge mai repede cu el astfel.

Dacă n-ai copii, taci din gură!

Sunt o grămadă de oameni care-şi dau cu părerea pe net ce şi cum ar trebui să se facă educaţia unui copil. Aceştia, în general, ştiu să critice absolut orice. Dar, ia ghiciţi: nu au copii.

Părerea mea e că până nu ai copilul TĂU, nu ai ce să te bagi în discuţii, să dai sfaturi şi să tragi la răspundere. Am scris TĂU cu majuscule, pentru că nu e totuna să ai grijă din când în când de nepoţel sau să ai un  copil făcut de tine, lângă care stai non – stop şi de a cărui viaţă eşti responsabil.

E valabilă chestia şi dacă tu ai un copil de trei luni, dar tu deja dai sfaturi altor părinţi, cu copii de 5 ani, cum să le facă educaţia. Deja tu te crezi specialist, chiar dacă copilul tău doar mănâncă, doarme, plânge şi îşi face nevoile.

Nu demult mă contraziceam cu o tipă. Eu spuneam că, de micuţ, copilul trebuie învăţat, în primul rând, să vorbească corect limba maternă. El trebuie corectat de fiecare dată atunci când pronunţă incorect un cuvânt sau face dezacorduri. Chiar dacă poate nouă ni se pare inutil, copilul va reţine într-un final forma corectă.

Apoi, trebuie să-i acomodăm de mici şi cu alte limbi străine. Cum? Când le cumpărăm un DVD cu desenele animate preferate, întâi îl punem de mai multe ori în limba română, după care în altă limbă (de exemplu, engleză). Apoi iar în română, apoi în altă limbă (de data asta franceză sau germană). Şi aşa mai departe.

Sunt nişte filmuleţe, numite Baby Einstein, care se adresează copiilor de la 3 luni la 8 ani şi care plac foarte mult copiilor şi sunt foarte educative.

Tipa respectivă susţinea sus şi tare că  nu este recomandat sa va lasati copiii care au sub 2 ani sa se uite la TV sau orice fel de DVD-uri. Mai spunea şi că nu există absolut nici o dovadă ştiinţifică a faptului că Baby Genius (nici măcar nu ştia cum se numesc) sau DVD-urile de acest fel fac vreun bine copiilor sau îi învaţă ceva. Asta în situaţia în care ea nu are copii şi habar nu arecum se creşte unul.

De aceea vă spun, celor care aveţi copii, să nu luaţi în seamă vorbele şi părerile celor fără copii, dacă nu au făcut măcar o şcoală în care să înveţe pedagogie sau alte materii cu privire la educaţia copilului.