Educaţia cu palma

Zilele trecute, fiind în concediu, am avut parte de o privelişte mai puţin plăcută. Pe plajă, o femeie de vreo 30 de ani îşi ţinea copilul de vreun an jumate în braţe. Copilul plângea, nu ştiu din ce cauză, iar femeia ţipa la el ca descreierata să tacă. Nu ştiu, sincer, care ţipa mai tare. Ţipetele ei, însă, au fost fără nici un rezultat. Atunci a început să-l şi lovească peste gură. Dar nu numai simbolic, ci cu putere, de se auzea fiecare lovitură. Copilul ţipa şi mai tare, şi a început şi el s-o lovească în acelaşi mod.

Cu greu m-am putut abţine să merg să-i zic vreo două, dar nu ştiam ce să-i zic, că vorbea altă limbă, rusă, cred. Şi mă gândeam că dacă face aşa ceva în public, faţă de zeci de oameni care o priveau, oare cum îşi “educă” copilul acasă?

Unii păriţi spun că cel mic trebuie să ştie de frică şi că educaţia se face şi cu “bâta”. Eu spun că prin bătaie nu poţi câştiga nicicând respectul copilului tău, nici nu poţi să-i faci educaţie. Copilul, mai ales dacă e atât de mic, plânge ori că-i e somn, ori că-i e foame, ori ceva nu-i place. Trebuie să fii de-a dreptul nebun să-l baţi.

Rezultatele unei educaţii “cu bâta” se văd mai târziu, când cel mic îţi va urma exemplul şi va fi, la rândul lui, violent. Poate chiar cu părintele care i-a arătat că aşa se face: dacă ai putere mai mare şi nu-ţi convine că aproapele tău te deranjează sau îşi greşeşte într-un fel, îi tregi o palmă. Cam ăsta e exemplul dat de un părinte care-şi loveşte odrasla, în loc să-i explice, de 1000 de ori dacă e nevoie, că nu e bine ce face şi de ce nu e bine. Iar dacă nici aşa nu înţelege, cum a fost cazul de mai sus, îl iei frumos şi-l duci în cameră până se linişteşte, încercând să-i rezolvi problema.

Oricum, fiecare e liber să-şi educe şi să-şi crească copiii cum doreşte, însă să nu uite că la fel vor fi şi rezultatele.

Fă-ţi timp şi pentru tine!

Unii cred că, odată ce s-au căsătorit şi au făcut copii, tot timpul şi toată viaţa lor trebuie să le dedice, uitând complet de ei şi de nevoile lor.

Ei bine, e total greşit. Şi nu o spun doar eu, ci şi psihologi sau psihopedagogi. Nu este bine nu numai pentru tine, ci şi pentru copilul tău. A fi părinte nu înseamnă că viaţa ta e a copilului, pentru că tu, în subconştient, îl vei acuza mereu pe copil de asta.

Ca să-ţi trăieşti cu bucurie rolul de părinte, trebuie să fie un echilibru: “trebuie să mă ocup de mine, fără a uita de celălalt (copil sau partener), şi trebuie să mă ocup de celălalt, fără a uita de mine!”.

Acest principiu poate fi comparat cu rolul jucat de fiecare picior al nostru în a ne asigura stabilitatea. Ca să rămân în echilibru, trebuie să distribui greutatea în mod egal, pe ambele picioare. Aşadar, trebuie să acord la fel de multă atenţie, atât mie, cât şi celuilalt.

Dacă îi acordăm copilului prea multă importanţă, uitând de noi, şi copilul învaţă să uite de părintele său, sau, urmând modelul părintelui, să se gândească la ceilalţi uitând de sine.

A-i acorda copilului tot timpul liber şi toată energia mea e greşit, atât pentru copil, cât şi pentru mine.

Părintele ideal e părintele – ghid şi părintele – complice. Dar ca să fi un astfel de părinte, trebuie să fii mereu în echilibru, pentru că, dacă în lumea ta e numai copilul tău, rişti să devii un părinte – dictator, care doreşte să controleze fiecare mişcare a copilului, luându-i posibilitatea de a se dezvolta cum trebuie şi de a deveni independent.

Văzându-mă pe mine în echilibru, tot astfel va fi şi el: va învăţa să acorde atenţie, timp şi importanţă celuilalt, dar fără să uite de el.

În exemplul pe care vi l-am dat mai pot intra unele femei care, după ce s-au căsătorit şi au făcut copii, uită să se mai îngrijească, nu mai dau importanţă alimentaţiei echilibrate, neştiind că, în acest fel, pot ajunge chiar să îşi destrame familia.

Bibliografie: Hélène Renaud, Jean – Pierre Gagné, 8 metode eficiente pentru educarea copiilor, Bucureşti, Editura Polirom, 2011.