Omul nu poate fi fericit fără natură

Am vrut să scriu pe tema asta ieri, dar, cum nu m-am putut exprima în proză, am scris o poezie. Astăzi, însă, pot să vă spun și cu alte cuvinte ce am constatat eu în ultima vreme. Și cred că, pe cât pare de banal, pe atât e de important.

În ultimii ani, oamenii au tendința de a se izola. Unii ne alții, dar și de tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, și unde putem fi cu adevărat fericiți: în natură. Ne construim blocuri de betoane în care ne pierdem majoritatea timpului prețios (aici mă includ și pe mine), stând în fața calculatorului și a televizorului, uitându-ne la imagini frumoase cu copaci, flori, cer senin și păsări, în loc să ieșim și să fim în mijlocul lor.

Uităm ce e, cu adevărat, fericirea. Eu sunt fericită, dar parcă ceva îmi lipsea, ceva din copilărie: să alerg pe pământ, nu pe trotuar, să stau pe iarbă verde, să miros o floare…

Pe fiică-mea, când am dus-o prima dată la iarbă verde (când deja conștientiza) avea cam un an. Și am vrut s-o plimb prin iarbă. A început să țipe, și nu voia să pună piciorul sau s-o atingă vreun fir de iarbă. “Șobolani de apartament” a zis soțul meu că suntem. Și mi-am dat seama atunci cât de mult greșim prin faptul că ne creștem copiii departe de natură. Și când îi plimbăm prin parc, îi plimbăm pe alei de betoane, “să nu cumva să ia vreo căpușă”, de parcă acum ar fi mai multe căpușe decât când eram noi mici, și stăteam toată ziua prin iarbă.

Și nu doar pentru copii e rău, ci și pentru noi, pentru că, îndepărtându-ne de natură, ne îndepărtăm de noi și de Dumnezeu.

Ăsta e încă un motiv pentru care aștept să ne mutăm la casă, lângă oraș. Vreau să văd cum crește o plantă (deși am crescut la țară, parcă a fost în altă lume), vreau să mănânc roșii crescute de mine, vreau să simt pământul printre degete, pentru că parcă a trecut o veșnicie de când nu l-am simțit.

Ne transformăm din oameni în roboți, și mă bucur că mi-am dat seama acum, când nu e prea târziu. Am hotărât că nu vreau să treacă o zi fără să pun piciorul pe pământ. Pentru că, da, dragii mei, uneori trec săptămâni întregi fără să ne desprindem de “betoane”. Voi v-ați dat seama de asta?

Povestea unui om leneş

Şi, ca să fiu în ton cu articolul de azi, iată şi “Povestea unui om leneş”, scrisă de Ion Creangă. Poate vă amintiţi de ea, din copilărie. De aici vine şi celebra vorbă: “Muieţi îs posmagii?”:

“Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâ să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute?

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţă dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.

— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

— I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana; că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei, că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva… Bine-a mai zis cine-a zis că:  “Boii ară şi caii mănâncă”. Hai dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

— Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul.  Ia, întreabă, că muieţi îs posmagii?
— Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da’ el nu poate să şi-i moaie?
— Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:

— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
— Oameni buni, faceţi dar cum vă va lumina Dumnezeu!

Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.
Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.”

sursa foto

Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare

Intrând din întâmplare pe blogul unui domn, am văzut acest motto, scris de Albert Einstein (1879 – 1955) şi mi s-a părut interesant şi bun de dezbătut. Pentru că, sincer, nu ştiu cât de valabil mai e în zilele noastre.

“Încearcă să nu fii un om de succes, ci un om de valoare!”  – ce vrea să spună oare?  Succesul înseamnă reuşită, izbândă, un rezultat favorabil… Dar adesea, pentru a ajunge să aibă succes, oamenii folosesc orice mijlloace.  Cum spunea o personalitate a zilelor noastre, “succesurile” sunt la mare căutare. Un om de succes este un om care este cunoscut şi apreciat de ceilalţi oameni pentru rezultatele excepţionale pe care le-a dobândit. Dar cum le-a dobândit? Contează?Un om de succes este şi Iri, şi Becali, şi chiar Guţă.

Dar un om de valoare ce e? Valoarea, atunci când ne referim la oameni, înseamnă importanţă, autoritate, calitatăţi deosebite, demne de stimă. Dar în ziua de azi, în societatea în care trăim, ce e demn de stimă? Pentru că, citind definiţia valorii, am stat puţin pe gânduri: ” Valoarea = însușire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităților sociale și idealurilor generate de acestea.” Aşadar: necesităţilor sociale şi idealurior generate de acestea. Adică, cum la noi, după spusele altei personalităţi, 90% din populaţie “e manelişti”, înseamnă că un om de valoare, pentru ei, poate fi Copilu’ Minune sau Salam. Nu degeaba au ei versurile: “Valoarea mea, valoarea mea/ nu o are nimenea!”

Dar să vedem ce sunt valorile. Valorile, prin definiţie, sunt  ideile şi convingerile la care pe care oamenii le iau drept repere de-a lungul vieţii, adică principiile. Aşadar, şi dacă o luăm astfel, tot nu iasă tare bine… Pentru că acum, oricum ai lua-o, tot la bani te duce cu gândul şi cuvântul “succes” şi “valoare” (din păcate).

Aştept să mă contraziceţi. 🙂

 

 

Tu ştii să deosebeşti un om de valoare de un gunoi?

Fie că e vorba de a-ţi face un prieten, fie că vrei să angajezi pe cineva, sau, pur şi simplu vrei să colaborezi cu o persoană, îţi poţi da seama dacă e de valoare sau nu?

Eu una eram varză la subiectul ăsta. De fiecare dată mă luam după aparenţe şi puneam botu’ la tot felul de “neoameni”, mai ales când era vorba de femei. Femeile ştiu foarte bine să-şi ascundă caracterul mizerabil în spatele unui zâmbet mieros şi a unor vorbe dulci. Dacă eu, ca femeie, le-am crezut de treabă, mă gândesc ce ţepe iau bieţii bărbaţi, care, s-o spunem pe-aia dreaptă, sunt mai sinceri şi mai inocenţi decât unele femei.

Aşa că, din propria experienţă, vă spun câteva deosebiri după care vă puteţi da seama cu ce fel de om aveţi de-a face:

1. Dacă e genul de om care vorbeşte pe alţii de rău, chiar dacă persoanele bârfite n-au nimic cu el/ea. Astfel de persoane au mereu ură pe cineva, doresc să se răzbune, din tot felul de motive penibile.

2. Dacă se laudă mereu cu câte face, ce harnic/ă e, ce mult suflet pune în tot etc. Sigur e vorba de un om leneş, pentru că un om harnic nu dă zilnic raportul să se laude sau să se plângă cu ce a făcut. Îşi face treaba şi atât.

3. Mereu caută să câştige bani nefăcând mai nimic. Le place doar să se facă că muncesc, sunt superficiali în tot ce fac şi le e ciudă dacă văd că altul, prin muncă şi dăruire, realizează ceva.

Nu e vorba de cei din familie, că pe ei îi acceptăm aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. E vorba de persoanele din jurul nostru cu care putem alege dacă vrem să avem de-a face cu ei sau nu. Astfel de “gunoaie” sunt mereu de partea celui de pe urma cărui au de câştigat. Dacă nu mai prezinţi interes, nu doar că îţi va întoarce spatele, dar te va şi împroşca cu noroi, indiferent cât l-ai ajutat.

Tu ce decizi să fii?

Unii cred în Dumnezeu, alţii nu. Dar cine e Dumnezeu? O fi un bătrân cu barbă albă? O fi o divinitate care ne controleză ca pe nişte marionete, doar ca să nu se plictisească?
Eu cred că Dumnezeu e corectitudine, e bunătate, e demnitate, e respect, e iertare, e loialitate…
Fiecare din noi ştim, în adâncul sufletului, cum ar trebui să ne comportăm în orice situaţie dar, de multe ori, nu facem ce ar trebui. Ştim că nu e bine să minţim, orice ar fi, dar o facem, fie că e musai, fie că nu, ca să ieşim noi mai bine.
Ne naştem cu anumite moşteniri genetice: unele mai bune, altele mai puţin bune. Am auzit de multe ori oameni contrazicându-se: ba că genele ereditare e primează şi omul nu poate fi schimbat, ba că, prin educaţie, un copil cu anumite moşteniri genetice, se poate schimba.

Într-adevăr, precum se transmit şi bolile de la părinţi, aşa se transmit şi anumite trăsături de caracter. Însă eu susţin a doua părere: cu voinţă şi educaţie, se poate schimba orice.
Să vă dau un exemplu: un copil l-a moştenit pe taică-său: curvar, beţiv, leneş, mincinos şi linguşitor. Copilul ăsta a fost crescut într-un mediu în care şi-a văzut părinţii înşelându-se reciproc. A crescut printre sticle care se goleau, fum de ţigară, sărăcie şi violenţă. Dar, spre deosebire de alţii, copilul era inteligent. Şi-a dat seama că nu e bine să trăieşti aşa şi că o astfel de viaţă nu-i va aduce niciodată fericirea. Aşa că a învăţat de la părinţi cum să nu fie.
A văzut că, dacă înşeli, vei fi înşelat. Dacă minţi, minciuna te va îngropa; dacă bei peste măsură, poţi ajunge un alcoolist ratat, care nu a realizat nimic în viaţă. A văzut că dacă eşti leneş, mori de foame; dacă eşti pervers, vei fi înconjurat de perverşi.
A decis ca el să nu fie ca părinţii lui şi a luptat cu el pentru asta. Şi va lupta, probabil, toată viaţa, pentru că nu ai cum să-ţi schimbi genele ereditare. Dar el a decis să fie om.

Şi, din proprie experienţă vă spun că educaţia poţi s-o primeşti şi după 18 ani, dacă în copilărie nu ai primit-o. Totul e să vrei şi să alegi corect oamenii cu care îţi petreci timpul şi viaţa şi să înveţi din orice.

sursa foto

În căutarea sufletului…

Vă povesteam în articolul trecut că în spital am dat şi peste o asistentă şi o infirmieră care nu au acceptat bani. Ei bine, intrând în vorbă cu infirmiera, am aflat că, din când în când mai şi scrie câte ceva. Şi mi-a adus să-i citesc un articol, care mi-a plăcut. Sper să vă placă şi vouă. Doamna infirmieră la pediatrie se numeşte Nicoleta Hoban şi vă pot spune că e un om cu suflet.

                                                     ,,Fără inimă, trupul nu poate trăi,
Fără suflet, inima nu poate trăi.” (Nicoleta Hoban)

O plimbare în parc într-o după-amiază frumoasă de toamnă ne trezeşte tuturor sentimentul de nostalgie, de reverie… În clipe de linişte sufletească, mă plimbam prin parc şi contemplam natura, admiram brazii, copacii şi căderea frunzelor ruginii lipsite de viaţă pe pământ.
Totul trece atât de frumos printr-o transformare radicală, renunţând la paleta de culori vii şi adoptând o atitudine rece.
Fiecare anotimp îşi are cursul lui de la care nu se abate. Vara are frumuseţea şi seninătatea ei, însă nici toamna nu pare neîndreptăţită, aducând o frumuseţe nostalgică în vieţile oamenilor. Imaginea naturii care se schimbă pe parcursul întregului an este magnifică.
Dacă stăm bine şi ne gândim, nu doar natura este într-o continuă transformare, ci şi viaţa unui om. De multe ori, în mintea fiecăruia dintre noi apare întrebarea : ,, Ce este viaţa ?”
Dumnezeu, prin mila Sa, ne-a oferit pământul, planeta această albastră pentru ca nouă să nu ne lipsească nimic.
Şi atunci, omul înţelept – creaţia lui Dumnezeu – , cu puterea de a discerne lucrurile, ce face?!? De multe ori nu preţuim ceea ce El ne-a dat pentru ca noi să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară.
Prin urmare, mă întrebam : ,, Omul de ce face rău ?” , ,,De ce strică sau de ce este bun ?” , ,, De ce ajută ?”. Răspunsul meu a fost : ,, Pentru că are suflet şi depinde de cine îl conduce.”

Ce este sufletul ?

Oare face parte din morala sau etica cu care ne-am născut şi am învăţat-o de la părinţii noştrii ? – ,,Nu cred !”. Şi atunci am avut o revelaţie : ,, Ce ar fi să intru în corpul meu şi să pătrund în inima mea ? Vreau să caut sufletul, să-i găsesc însemnătatea şi sunt curioasă dacă-l voi găsi.
Se zice că omul care are suflet este bun şi cel fără de el este rău. Aşa că, invadându-mi corpul, am tras cu ochiul să vad dacă sufletul trece prin cele două artere coronare, ce îmbrăţişează şi aprovizionează cu sânge muşchiul inimii, învelişurile ei şi…nu am vazut nimic…
Am ajuns în interiorul cavităţii pericardice şi m-am uitat atent în cele trei straturi : epicard, miocard şi endocard. Degeaba… Tot nu am găsit sufletul. Trebuie să am răbdare, poate-l voi găsi în una din camerele inimii. Aşa că am început să caut în atrii şi ventricule, coborând şi urcând prin cele două valve (mitrală şi tricuspidă)… nimic!
Atunci am început să plâng, deoarece am străbatut toată inima în încercarea de-a găsi un răspuns la toate întrebările mele, de a găsi sufletul şi nu am reuşit. Plângând aşa, mi-am dat seama ca inima îmi era alături, plângeam împreună. Oare de e aşa necăjită ? Deoarece nu era sufletul cu ea… nu era împlinită, pentru că una fără cealaltă nu pot trăi.
Acum trebuie să mă gândesc cum pot găsi sufletul şi să-l aduc în inima mea pentru a se putea contopi împreună. Fulgerător, mi-a trecut prin minte o idee. Dacă Dumnezeu ne-a dat de toate, inclusiv pe fiul Său, Iisus, ca să moară pe cuce pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică.
De acum de noi depinde dacă-i deschidem inima lui Iisus, care spune: ,, Eu stau la uşa inimii tale şi bat, cine-mi va deschide, voi cina cu el şi el cu Mine.”
Cu siguranţă, Iisus e sufletul. El, odată intrat şi contopit cu inima, rămân împreună nedespărţiţi. Însă tot de noi depinde ce vom face cu sufletul nostru odată intrat în inima noastră şi modul în care îl vom preţui şi valorifica.
Atenţia şi gândurile mele s-au îndreptat asupra modului nostru de a ne îmbrăca cu haine şi încă dintre cele mai dichisite şi frumoase haine, dar nu lăsăm trupul să umble dezbrăcat pe străzi. Datoria noastră este de a ne îmbrăca şi sufletul cu cele mai frumoase ,, haine ” – virtuţi, precum dragostea nefăţarnică, răbdarea, smerenia ( în sensul de a ne cere iertare atunci cand greşim), credinţa, empatia şi iubirea.
Toate astea pentru ca atunci când trupul ne este îmbrăcat şi sufletul este şi el îmbrăcat, astfel putem ajunge oameni cu suflet.

Singurul lucru sigur din viaţa asta e moartea

Pe ce altceva putem fi siguri, în afară de moarte? Vă spun eu: pe nimic! Putem fi siguri că persoana de lângă noi nu ne va întoarce spatele într-o zi? Nu! Putem fi siguri pe ce ne va aduce ziua de mâine? Nu! Ne putem baza pe copiii noştri? Nu! Dar că vom muri toţi într-o bună zi, asta e 100% sigur. Nu a existat nici un om care să nu fi dat ortul popii şi să trăiască veşnic (în afară de Sfântul Ilie, pe care Dumnezeu l-a ridicat la cer când încă nu murise).

Soţul meu are o vorbă: “Eu mă aştept la ce-i mai rău de la fiecare om.” Şi aşa cred că ar trebui să ne aşteptăm cu toţii, pentru că aşa e specia asta, te dezamăgeşte când ţi-e lumea mai dragă. Ăsta-i adevărul!

Sunt lucruri despre care lumea de azi evită să discute. Unul dintre ele e tocmai moartea. Dacii se bucurau şi se petreceau când murea cineva şi plângeau când se năştea un copil. Pentru ei era considerată o pedeapsă viaţa aici, pe pământ, iar moartea era o eliberare. Era ceva natural şi firesc, aşa cum ar trebui să o privim şi noi.

Dar ce ne aşteaptă după moarte? Nimeni nu ştie, pentru că nimeni nu s-a întors să ne povestească. Există iad şi rai, aşa cum ne imaginam când eram mici? Iadul cu flăcări, cazane cu smoală şi draci cu coarne şi furcă, iar raiul cu nori pufoşi şi îngeri care cântă la harpă? Habar n-avem! Dar ne e frică de moarte. De ce? Pentru că e ceva necunoscut. Şi tuturor ne e frică de necunoscut.

Bunică-mea avea o vorbă: “Astă lume-i cum o vezi, iar cealaltă-i cum o crezi.”

Bunuri sufleteşti

Lucian Blaga, în poezia “Trei feţe” spune:

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă:
“Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”.

În mod normal, chiar aşa ar trebui să fie. Însă, din păcate, puţini bătrâni ajung la îţelepciune.

Sunt oameni care trec prin viaţă ca gâsca prin apă, de nimic nu se prinde de ei, dar nici ei nu se prind de nimic. Trăiesc doar ca să facă umbră pământului (degeaba) şi nu lasă în urma lor nimic. Ba mai mult, cât pot ei, îi mai trag şi pe alţii în jos. Că altul de ce să se bage în faţă, dacă el nu e în stare?

Eu zic că cel mai important în viaţă e să nu o fi trăit degeaba. Să nu te intereseze să aduni bunuri materiale, ci sufleteşti. Şi comorile sufleteşti adunate de tine să le dai mai departe celor ce vin după tine, aşa cum şi noi am primit înţelepciunea străbunilor noştri.

 Trebuie să-i învăţăm pe cei mici să ştie să aprecieze doar oamenii adevăraţi şi să-i ajute şi pe ceilalţi să-şi deschidă ochii (dacă au cu cine). Lumea asta depinde de noi, de fiecare în parte. Noi trebuie să ne facem datoria de a ne creşte copiii într-un mod ok şi de a-i învăţa valorile reale. Că lumea asta e plină-ochi de false valori care sclipesc la suprafaţă, dar sunt putrede pe dinăuntru.

Noi trebuie să le fim exemplul de om în adevăratul sens şi să le arătăm cum arată şi ceilalţi, mai puţin oameni. Trebuie să-i învăţăm de mici cum să-şi aleagă prietenii şi persoanele care să-i înconjoare şi trebuie să-i învăţăm cum să-şi aleagă liderii.

Spune ce ai de zis!

Zilele trecute am ajuns la o concluzie în ceea ce priveşte sinceritatea faţă de cei din jurul nostru. Dacă până acum încercam să evit să fac omul să se simtă prost, chiar dacă şi el m-a făcut pe mine, de-acum înainte am de gând să spun verde în faţă ce mă deranjează.

Da, pe moment doare sau se supără, dar după ce îi trece, sigur îşi va schimba atitudinea sau comportamentul (vorbesc aici de oamenii ok, normali şi întregi la minte). Nu ştiu sigur ce m-a făcut să iau decizia de a spune ce mă doare. Poate faptul că am tăcut şi am înghiţit prea mult până acum.

Oricum, şi dacă zici ce ai de zis, trebuie să o faci pe un ton calm şi cu zâmbetul pe buze, fără să te enervezi, că n-are nici un rost.

Avea  bunică-mea o vorbă: “Eu ce-am în maţă (adică maţe) spun în faţă”. Pe mine mă enerva la culme că nu era diplomată deloc şi zicea pe faţă orice, fără să ţină cont de nimic. Dar uite că a venit şi ziua în care-i dau dreptate. Eu zic că nu-i bine deloc să taci, să aduni în tine şi să te consumi aiurea, indiferent că-i vorba de nemulţumirea faţă de serviciile pe care ţi le oferă cineva, sau de nesimţirea de care dă dovadă un apropiat sau un străin. Nu numai că tu te simţi mai bine că i-ai zis, dar şi celălalt află că te-a deranjat ceva şi ce anume te-a deranjat.

Mie nu mi se pare ok ca o cunoştinţă să nu-mi mai vorbească şi eu să nu ştiu de ce. Prefer să-mi spună cu ce l-am supărat. Dacă am fi cu toţii sinceri şi deschişi, fără să ne ascundem după deget, cu siguranţă viaţa ar fi mai uşoară. Eu nu suport oamenii care îţi zâmbesc frumos şi-ţi spun numai de bine, iar pe la spate te bârfesc. Făţărnicia e unul din cele mai urâte defecte ale unui om.

Şi închei cu citatul din poză, care spune: “Fii tu însuţi şi spune ce simţi, pentru că cei care contează cu adevărat nu se vor supăra, iar cei care se supără, ăia chiar nu contează.” – Dr. Seuss

Ce înseamnă a fi om

Astăzi vreau să vă spun câte ceva despre ce cred eu că înseamnă a fi om, în adevăratul sens al cuvântului. Că homo sapiens suntem toţi, definiţi ca fiinţe vii inteligente, dar unii chiar nu se deosebesc de animale decât prin faptul că nu au tot corpul acoperit cu păr, şi eu cred că sunt doar greşeli ale naturii.

Dar nu despre greşeli naturale vreau să vorbesc, ci despre oamenii adevăraţi, cei care acumulează înţelepciunea şi o transmit mai departe. Şi consider că, dacă un om e înţelept, e şi corect, şi bun, şi iubitor, şi harnic ş.a.m.d.

Dar să nu confundăm înţelepciunea cu inteligenţa. Un om deştept sau inteligent nu e neapărat şi înţelept. Exemplele sunt pretutindeni şi cel mai uşor e să ne uităm la cei care ne conduc şi vedem diferenţa. Înţelepciunea înseamnă echilibru, măsură şi, aş spune eu, să-ţi dai seama ce contează cu adevărat în viaţă.

Foarte bine descrie Rudyard Kipling , în poezia “Dacă” ce înseamnă a fi om, şi mulţi se ghidează în viaţă după această poezie plină de înţelepciune:

“Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,


Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!”


Eu cred că ar trebui neapărat ca poezia asta să intre în manuale şi să se studieze în şcoli. Să se dezbată şi să se comenteze fiecare vers, pentru că, trăind şi fiind cum descriu versurile, ajungi nu doar să fii om, ci şi să fii fericit.

1 2