Orarul unei mame

Nu ştiu cum se face, dar în ultima vreme mă simt surmenată… şi simt nevoia să spun asta. Toţi au impresia că, odată ce ai devenit mamă, trebuie să le ştii pe toate, să le faci pe toate, să nu fii niciodată obosită şi să nu te plângi. Adică să fii super – eroină.

Aşa că, pentru neştiutori, am să scriu programul meu pe o zi, în general. O zi nici prea aglomerată, nici uşoară. O zi normală.

  • ora 7:00, 7:30 – trezirea
  • de la 7:00 la 9:00 – pregătesc ceva pt. micul dejun, o pergătesc pe fiică-mea să meargă la grădiniţă şi pe soţ la serviciu
  • pe la 9:00 se trezeşte şi cel mic. Îi fac şi îi dau de mâncare şi îl schimb
  • de la 10:00 la 11:30 adun din casă şi fac ordine
  • de la 11:30 la 13:00 gătesc, apoi îi dau să mânce copilului. Îmi aduc aminte că nici eu n-am mâncat nimic
  • 13:00 – 13:30 curăţ bucătăria (vase, masă, podea)
  • 13:30 îl culc pe copil
  • 14:00 – 15:00 scriu pe blog
  • 15:00 – 16:00 se trezeşte, îl schimb, îi dau să mânce şi mai fac puţină curăţenie (de obicei în baie, pe care o dezinfectez zilnic)
  • 16:00 – 17:00 – merg să mai cumpăr ce mai trebuie prin casă şi o scot pe fiică-mea de la grădiniţă
  • 17:00 – 18:00 – o schimb pe Alexandra, îi dau să mănânce şi povestim ce-a mai făcut la grădi
  • 18:00 – 19:00 – vine soţul meu de la lucru; îi pun să mănânce, şi iar adun de prin bucătărie şi de prin casă, că sigur sunt toate împrăştiate (de copii)
  • 19:00 – 21:00 – stăm cu copiii, ne mai jucăm cu ei, le mai dau să mânce o tură, îi schimb, îi spăl pe dinţi, îi pregătesc de culcare şi hainele pentru a doua zi
  • noaptea mă trezesc de cel puţin 3 ori la copii: ba pe fată o scapă pişu, ba cel mic plânge (din diferite motive). Şi după ce mă trezesc, jumătate de oră mă chinui să adorm la loc.

Ce v-am scris aici e doar în mare parte programul meu. Fără a pune la socoteală spălatul şi împăturatul hainelor, urletele de peste zi ale copiilor şi multe alte chestii. Şi fac asta de peste 4 ani…  Iar când îi aud pe unii: “Ce bine ţi-e că stai acasă… Nici n-ai ce face toată ziua.” Dar culmea e că ăia care vorbesc, ori n-au copii, ori au, dar habar n-au cum e să stai acasă cu el, că ei sunt plecaţi de dimineaţa până seara (sau noaptea). Aşa că ar fi mai bine să tacă naibii din gură.

Ieşitul în oraş e un lux, o relaxare şi o resetare. Se întâmplă cam o dată la 2 săptămâni, dar tot e bine. Dar şi când ies în oraş, sunt tot cu gândul la copii şi sun acasă din oră-n oră. Acum sunt obosită, dar deseară mă resetez. 🙂

sursa imagine

 

 

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a III – a)

Vă povesteam în episodul trecut că, după ce-a ieşit afară, minunea noastră urlătoare ne-a făcut nopţi albe şi zile fripte. Eu, după operaţia de cezariană am făcut ceva complicaţii, şi nu aveam voie nici măcar să o ţin în braţe, timp de o lună. Aşa că, noaptea, soţul meu o aducea la “supt”, iar ziua, când mergea la serviciu, mi-o aşeza pe mijlocul patului, iar eu treceam de-o parte şi de alta, şi aşa o hrăneam. În primele nopţi, după ce am venit acasă cu ea de la maternitate, din cauza oboselii acumulate nu prea o auzeam cum plânge, iar soţul meu se ocupa de toate. După ce m-am pus pe picioare, soţul meu era cel care nu o mai prea auzea, şi nici nu mă mai ajuta ca înainte. Aşa că l-am întrebat de ce. Şi ştiţi ce mi-a zis? Că el a crezut la început că poate sunt o mamă din aia, ca mamele noastre, care nu prea e înzestrată cu simţ matern, dar a văzut că nu e aşa şi s-a liniştit. Deci, dacă a văzut că sunt o “mamă bună”, al meu şi-a luat o piatră de pe inimă, şi m-a lăsat să mă descurc.

Dar şi el, după ce şi-a mai revenit din oboseală, iar auzea urletele micului monstru, care nu tăcea şi nu adormea, decât dacă îi scuturam pătuţul. Şi făceam cu schimbul la scuturat. Şi scuturam, şi scuturam şi iar scuturam. Şi parcă era conectată: cum ne opream, cum începea instant să urle. Şi astfel am rupt două pătuţuri. Şi câteodată, pe la 3 noaptea, îţi venea să o iei şi să o arunci pe geam, nu altceva. Iar al meu, ca să nu facă aşa ceva, mergea în baie şi îşi trăgea o palmă, apoi venea în cameră şi treceam eu la scuturat.

Toată tărăşenia asta a durat până când a venit un prieten la noi, care deja crescuse doi copii, şi ne-a zis că fata noastră ne joacă pe degete. Că ea a văzut că noi dansăm după cum ne cântă ea, şi că înţelege tot. Vă daţi seama că nu l-am crezut, dar, într-o noapte de disperare, ne-am gândit să îi ascultăm sfatul şi să nu mai rupem şi al treilea pătuţ. Aşa că am lăsat-o să urle până când nu a mai putut. Dar a putut mult, oricum. A doua noapte a plâns mai puţin, a treia şi mai puţin, până s-a dezvăţat de scuturat.

Ce să faci? Lipsa de experienţă… Nu degeaba se zice: “Cum îl înveţi, aşa-l ai.”

Când îţi vine să-ţi bagi piciorul

Poate că faptul că e sfârşit de an şi conştientizez asta m-a făcut să fiu scârbită de tot şi de toate. Acum, tot ce aş vrea ar fi să dispar, pur şi simplu şi să nu mai ştiu nimic… Şi să mă lase toţi naibii în pace, dacă tot nu mă înţeleg.

Pur şi simplu m-am săturat. M-am săturat de gălăgie, de oameni răi, de oameni proşti, de nesimţiţi, neserioşi şi de egoişti. Că parcă tot de-ăştia am avut parte să dau în ultima vreme. Sunt prea obosită să mai am răbdare să fac orice. Aş vrea doar să pot dormi. Mult şi bine. Dar nici să dorm nu pot, nici dacă am ocazia.

Probabil puţină lume mă înţelege acum. Dar ştiu că orice mamă care practică “meseria” asta non-stop, ar face-o. Pentru că şi o mamă are nevoie, din când în când de o pauză, fie ea şi de câteva ore, pauză în care să o doară la bască de toată lumea.

Oricum, sper că de mâine, fiind prima zi din an, voi reveni optimistă şi cu forţe proaspete, pentru încă un an şi încă, şi încă…

Până atunci, dragi cititori, vă spun doar “La mulţi ani fericiţi!” cu calm, pace şi linişte.

Crăciunul unei mame

Îmi aduc aminte cât de mult așteptam Crăciunul când eram copil și că îl trăiam la maxim. Crescând la sat, mergeam la colindat și nu simțeam deloc frigul de afară.

Acum, nu știu dacă numai mie mi se întâmplă, dar parcă oboseala de dinaintea sărbătorilor nu mă mai lasă să mă bucur de aproape nimic.

Când eram mică nu-mi dădeam seama câtă muncă e în spatele unei mese de Crăciun. La noi, la români este obiceiul (chiar prost, aș putea spune) să facem zece feluri de mâncare la sărbători, uitând să ne mai bucurăm și de altceva, în afară de mâncare. Da, și mâncarea e importantă, dar nu trebuie ca totul să se învârtă în jurul ei.

Eu una, anul ăsta am învățat din greșelile mele. Mi-am propus să fac o grămadă de feluri de mâncare, plus curățenia, pe care, când ai doi copii mici, trebuie s-o repeți de trei ori pe zi. Iar acum, de Crăciun, sunt ca un zombi.

Așa că, de acum înainte, voi pregăti mâncarea de sărbători cu  două săptămâni înainte. Cum? Simplu!

Aici, în Maramureș, de Crăciun se face un platou cu șnițele, chiftele, cârnați etc, se fac sarmale, tot felul de salate ș.a.m.d. Ce pot eu să fac, ca să-mi ușurez munca e să mi le pregătesc pe toate din timp: carnea pentru șnițele să o bat și să o pun în congelator; la fel și frunzele de varză murată. Că anul ăsta am pățit o fază nasoală: din lipsă de experiență, am luat din piață varză cu care nu puteam înfășura sarmalele, și noroc că am mai găsit varză in Billa, în ziua de ajun. Așa că am aflat că varza murată pentru sarmale trebuie să fie verzuie la suprafață, cu frunza subțire, și să nu fie creață. La fel, foile pentru prăjituri mai pot fi făcute din timp.

Ce vreau eu să transmit, de fapt, mămicilor e să nu se streseze și să nu se obosească prea mult în perioada sărbătorilor, dacă vor să simtă bucuria lor.

Oricum, mamebune.ro vă dorește Sărbători fericite, sănătate și înțelepciune!