Ce e bunul-simţ

Dante spunea că bunul-simţ este o viziune practică şi realistă asupra lucrurilor. Cred că asta e cea mai corectă definiţie pentru rarul şi preţiosul bun-simţ care multora le lipseşte cu desăvârşire şi nici măcar nu vor să audă de el.

Eu una consider că un om fără bun – simţ nu poate fi un om înţelept şi că înţelepciunea merge mână-n mână cu bunul-simţ. În ultima vreme am avut parte să cunosc tot mai mulţi oameni care nu au pic de bun-simţ şi mi-am dat seama că unor astfel de oameni trebuie să li se deschidă ochii cu biciul sau uneori cu parul. Un om care e total lipsit de bun-simţ face umbră pământului degeaba şi, dacă am spus mai sus că înţelepciunea e legată de bunul-simţ, atunci pot spune că o persoană fără bun-simţ e şi lipsită de inteligenţă, ca să nu spun mai rău.

Acum că am stabilit că nesimţirea merge mână-n mână cu prostia şi cu răutatea (nu am nimic cu proştii, pentru că oricine are un dram de prostie, ci doar cu proştii care sunt ai naibii de răi) , aş vrea să spun câte ceva şi despre capacitatea de a aprecia oamenii la adevărata lor valoare.

Eu recunosc că uneori mai greşesc în ceea ce priveşte aprecierea unui om, lăsându-mă dusă de val şi de aparenţe când vine vorba de a observa ce fel de persoană e cel de lângă mine. Însă trebuie să fim foarte atenţi cui îi acordăm încrederea şi prietenia noastră.  La unii oameni e de ajuns să te uiţi şi să schimbi două vorbe şi îţi dai seama imediat de caracterul lor, însă alţii se ascund atât de bine, încât deseori te laşi înşelat. Poate că eu nu am destulă experienţă în a observa oamenii, dar cunosc persoane care, după 5 minute de conversaţie cu cineva, ştiu ce fel de om e.

Bunică-mea avea o vorbă: “Până nu mânci un sac de sare cu un om, nu poţi să spui că îl cunoşti. Şi chiar şi dup-aia pot apărea surprize.” Şi vă daţi seama cât trebuie să stai cu cineva până ajungi să consumi un sac de sare. 🙂

Oameni şi oameni

Ca să primeşti o picătură, trebuie să fi dat înainte o găleată. Cam aşa stă treaba cu oamenii. Şi dacă ai înţeles lucrul ăsta, şi nu aştepţi să primeşti o cisternă, eşti fericit. Se spune că nefericirea noastră acolo îşi are sursa: în faptul că aşteptăm să tot primim: atenţie, timp, cadouri, bani, o viaţă fără griji şi responsabilităţi sau mai ştiu eu ce…

Un om care nu are aşteptări de la nimeni se bucură mult mai mult atunci când primeşte ceva. Şi, în plus, mai e şi bucuria de a dărui… Cel puţin, eu mă bucur mai mult când fac pe cineva fericit, decât când primesc eu ceva.

Dar, cum spuneam într-un alt articol, să nu te oferi tu să dai, fără să ţi se ceară, că atunci sigur ţi se va reproşa ceva.

Mai sunt şi genul de oameni cărora le dai un deget şi-ţi iau toată mâna, ba chiar şi pe cealaltă, cu o nesimţire şi cu un tupeu jegos, pe care, din păcate, le întâlnim la orice colţ de stradă, la noi, la fel ca şi bârfa. Băi,  eu nu suport oamenii care bârfesc. Adică hai că se mai întâmplă, dar măcar nu inventa tu, sau nu modifica adevărul după bunul plac, doar ca “ştirea” să pară mai interesantă.

Eu, sincer, cred că bârfitorii (ăia de profesie) sunt bolnavi. Da, cred că e o boală, pentru că nu se pot abţine, pur şi simplu, nici dacă ar şti că e în joc viaţa lor. Eu spun: “Pe mine chiar nu mă interesează subiectul, şi nu vreau să aflu nimic!” şi el continuă, frate să-mi toarne cu forţa chestii pe care le înfloreşte tot mai mult, în speranţa că- mi va capta atenţia.

 

Dacă eşti bun, eşti luat de prost

Întotdeauna se întâmplă aşa: dacă eşti o.k. cu cineva şi îţi deschizi sufletul şi ţi-l pui pe tavă, eşti luat de fraier.

Fie că e vorba de colegi, angajaţi, rude sau persoane străine, dacă le dai un deget îţi iau toată mâna. O vorbă înţeleaptă spune să nu ajuţi pe cineva numai dacă se pune în genunchi şi-ţi cere să o faci. Şi câtă dreptate are… Dacă ajuţi pe cineva că aşa ţi se pare ţie, că ar avea nevoie de ajutor, mai târziu o să-ţi reproşeze că, de fapt, el atunci nu a avut nevoie să te bagi tu, şi că era mai bine dacă nu o făceai.

Mie nu o dată mi s-a întâmplat să mă comport frumos cu o persoană, să-i ofer încrederea şi tot ce am mai bun, şi respectiva m-a crezut naivă, proastă sau inocentă şi a profitat până în pânzele albe… Că dacă nu eşti şmecher, cică eşti prost.

Şi unui copil, dacă-i dai prea multă atenţie sau dacă-i cumperi cadouri nemeritate, şi-o ia în cap. Trebuie să facă câte ceva pentru fiecare lucru pe care şi-l doreşte. Pentru că de mici învaţă să fie nesimţiţi, din cauza părinţilor. Vrei o păpuşă Barbie? Adună-ţi jucăriile în fiecare zi şi mai vorbim… Că dacă primesc ceva foarte uşor, aşa aşteaptă şi când devin adulţi: să meargă la servici, să-şi primească banii, dar să frece menta, că doar nu merg la servici să lucreze, nuuu?

Mai aud pe câte unii că îşi învaţă copiii de mici să fie şmecheri, să păcălească pe toată lumea. Nici aşa nu e o.k. Copilul trebuie învăţat doar să aibă grijă la oameni, că nu în toţi poţi să te încrezi. Şi să trasezi anumite limite, pentru că, cu anumite persoane e bine să vorbeşti doar “ce scriu ziarele”, că de nu, a doua zi toată lumea ştie tot despre tine.

Mie nu mi-a spus nimeni toate astea, şi a trebuit să le învăţ pe propria-mi piele. Sau poate mi le-a spus, dar nu m-a învăţat. Pentru că îmi amintesc că-mi tot spunea bunică-mea: “Fii prieten numai cu familia ta!” sau:”Inima ta e o carte. Nimănui să o citească/ Niciodată să n-o dai!” Dar eu mă gândeam: “Daaa, sigur! Nu vrea să am prietene, sau vrea să mă tragă de limbă, cine ştie?”

Asta nu înseamnă să nu fii o.k. cu cine merită, adică cu oamenii simţiţi, chiar dacă mai greu dai de câte unul, pentru că nesimţirea şi tupeul jegos sunt pe toate gardurile la fel ca lupii parşivi îmbrăcaţi în piei de oaie…

Aşa că fiţi foarte atenţi la tot ce spuneţi şi cui spuneţi, şi nu oferiţi prea mult cui nu merită, pentru că timpul şi energia sunt prea preţioase. Cântăriţi la gram orice oferiţi!