Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a II-a)

În episodul ăsta vreau să vă povestesc despre perioada când eram gravidă și despre primele zile cu “minunea urlătoare”. Eu una nu era foarte încântată de ideea de a face copii, fiind în al treilea an la facultă și având doar 21 de ani, dar soțul meu își dorea mult. Eu eram cam aiurită pe vremea aia, așa că, deși îmi era rău dimineața, nu m-am prins că eram însărcinată. Și, fiindcă era destul de nasol să-mi fie rău, fiindcă pe-atunci, pe lângă facultă, mai și lucram ca agent pubicitar și trebuia să merg cu mașina, băgam câte-un Red Bull dimineața, și îmi trecea starea de greață. Și asta a ținut vreo săptămână, până mi-a sugerat soțul meu să-mi iau un test de sarcină.

Nu prea-mi venea mie să cred că aș putea fi gravidă, dar, totuși, mi-am luat două teste de sarcină, ca să fie sigură treaba. Când am văzut două linii pe test, m-am uitat încă o dată pe prospect, să văd dacă sigur asta înseamnă că ești gravidă. Iar din momentul ăla, deja a apărut sentimentul ciudat, pe care nu l-am mai simțit până atunci: sentimentul de a proteja, dar și frica de a nu i se întâmpla ceva. Cică în prima lună e cât vârful unui ac de gămălie, iar în a doua, cât un bob de orez.

Și bobul de orez a crescut și a tot crescut. Dar și eu am crescut… cu vreo 30 de kilograme. Iar panica a crescut și ea. Pe măsură ce se apropia “sorocul”, eram tot mai speriată: “Ce naiba știu eu să fac cu un copil așa de mic? Eu, care nu am ținut niciodată un bebeluș în brațe și n-am avut de-a face cu creaturi așa mici? Cum o să-i schimb eu scutecele? Că n-are cine să mă învețe. Și dacă o să-l scap din brațe, la cât sunt eu de neîndemânatică?”

Și a ieșit un “fetițoi” de 4,2 kg, care plângea non-stop. Nu a vrut să iasă pe unde trebuia, și, după ce a mai stat în burtă vreo 11 zile peste termen, a scos-o doctorul pe ieșirea de urgență. Când am văzut-o prima oară, “drogată” fiind, de la anestezie, singura mea grijă era “de ce au învelit-o în pătură roșie și nu vișinie? Că eu vreau să fie rapidistă, nu dinamovistă”.

A doua zi, mi-au adus-o la supt (așa se zice). Și când am pus-o la sân, a râs cu jumătate de gură. Atunci m-am îndrăgostit de ea și a apărut și renumitul “sentiment matern”. Despre cum e când suge copilul, pot să spun doar că e ciudat și…ciudat. Adică, mie nu prea mi-a plăcut.

Pentru că nu mă puteam ridica din pat încă, au ținut-o cu ceilalți bebeluși, adică nu cu mine în salon. Fiind la o clinică privată, aveam un buton pe care, când apăsam, venea o asistentă. Iar eu apăsam de fiecare dată când o auzeam că plânge (că se auzea, eu fiind aproape de salonul cu nou-născuți). Și, probabil din cauza asta, mi-au și adus-o cu mine în salon. Dar a mea tot urla, iar eu tot chemam asistentele, că mi se părea ciudat că tot plânge. Și mă gândeam că poate îi e foame, sau poate îi e înfundat nasul, sau poate trebuie schimbată etc, și abia așteptam să merg cu ea acasă, să am eu grijă de ea, că asistentele astea habar n-au.

Și nu știu de unde și cum, dar eu le știam pe toate, și îmi venea să râd când îmi aminteam ce panicată eram înainte. Apoi au venit și nopțile albe, în care dormeam cam 2 ore, că în rest legănam copilul, în sunetul urletelor lui. Și erau nopți în care, doar ca să nu o mai auzim, o plimbam cu mașina, pe la unu, două noaptea. Iar când opream la semafor, începea din nou. Iar noi arătam ca doi zombi, mai ales soțul meu, care mergea și la lucru.

Va urma…

sursa foto

Diferența dintre Crăciun și Paște

Prima dată când am văzut filmulețele în care românii habar n-au care e diferența dintre Crăciun și Paște, am zis că sigur e regizat, ca să-și mai facă audiență. Dar acum chiar cred că e pe bune. Sunt o grămadă care nu știu că de Crăciun sărbătorim Nașterea Domnului, iar de Paște, Învierea Lui.

Dar culmea e că oamenii ăștia merg la Biserică în fiecare Duminică și pretind că sunt credincioși. Dar cică nu au fost foarte atenți la slujbe. WTF?

Foarte tare e că majoritatea știu ce se mănâncă: la Paște mâncăm miel, iar la Crăciun, porc.

Dar, noah, ce să zic, bine că avem în an două ocazii să ne ghiftuim bine și să nu lucrăm, nu? :))

 

 

Bradul de Crăciun

Cred că tuturor ne plac sărbătorile de iarnă, cu tot ce înseamnă ele. În primul rând, dincolo de bucuria împodobirii bradului și de așteptarea lui Moș Crăciun, nu trebuie să uităm adevărata semnificație a celei mai iubite sărbători: Nașterea lui Isus. Practic, noi îi sărbătorim ziua de naștere. Și, în loc să-i oferim noi cadouri, așteptăm să primim. Și fiică-mea, de ziua lui taică-său, l-a întrebat: “Wow! E ziua ta? Și ce-mi cumperi de ziua ta?” Eu cred că cel mai frumos cadou pentru Isus ar fi să fim mai buni, mai răbdători și mai deschiși la minte și la inimă.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre bucuria de a împodobi bradul de Crăciun. Când eram mică, îmi plăcea la nebunie mirosul de brad combinat cu cel de portocale, pe care maică-mea le punea sub el. Și adoram de-a dreptul să împodobesc bradul, împreună cu frați mei. La noi, în Banat, bomboanelor de pom li se spune saloane, dar aici, în Maramureș au râs de mine când m-au auzit că vreau să pun saloane în brad.

De când m-am căsătorit, în primul an am cumpărat un brad natural, mare și frumos. În al doilea an însă, având-o deja pe fiică-mea, care deja mergea “în 4 labe”, am cumpărat un brăduț în ghiveci, pe care l-am pus pe birou, să nu-l ajungă. Iar eu am prins drag de bietul brăduț care, după 2-3 săptămâni de stat în casă, a început să se usuce. L-am dus apoi pe balcon, în aer liber, dar, deși au trecut 4 ani de atunci, își revine foarte greu.

Văzând eu că și un mic brăduț parcă are viață în el și văzând cât de greu crește, practic, ca un copil, mi-am dat seama de cruzimea pe care o avem noi, oamenii. Pentru ca să simțim mirosul de brad o săptămână, noi îi curmăm viața. Îi tăiem fără milă din căsuța unde au crescut atât de greu și-i aducem să se usuce la noi în casă, în loc să-i lăsăm să ne dea oxigen, de acolo de unde au prins rădăcini. Mie mi se pare egoism și prostie.

Mulți spun: păi oricum sunt gata tăiați când îi cumpărăm. Ce are? Ei bine, are. Pentru că dacă nu se cumpără, anul următor nu se vor mai tăia atâția,pentru că se știe că nu va fi cerere.

Soluția e cât se poate de simplă: brad artificial. Pe lângă faptul că îi cruți viața unui brad din pădure, ieși mult mai ieftin, pentru că îl poți folosi și 10 ani la rând.

Eu îl am de anul trecut. Anul ăsta l-am scos frumos din cutie, l-am desfăcut și l-am împodobit cu fiică-mea. Bucuria a fost la fel de mare.

A! Și, în plus, nu rămân ace după el, de găsești și după 3 luni. Numai avantaje. 🙂

De cine îi e frică cel mai tare unei femei?

” – De cine îi e frică cel mai tare unei femei?

– De barză!”

Ar fi frumos să fie adevărată povestea cu barza, dar trebuie să înfruntăm realitatea.

Probabil că multe viitoare mămici îşi pun problema dacă să nască pe cale naturală sau să recurgă la cezariană. În aceste articole vă vom prezenta câteva dintre avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de naşteri, nu din perspectivă medicală deoarece nu suntem în măsură, ci din punctul de vedere al unor proaspete mămici. Dat fiind că nici una nu “a testat” pe propria-i piele ambele situaţii, şi deci nu poate face o comparaţie, ne-am decis să scriem împreună acest articol.

Iasmina

În cazul sarcinilor cu probleme sau dacă viitoarea mămică are peste 35 de ani, unii medici recomandă din start naşterea prin cezariană. Alteori, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu, medicul a decis să apeleze la cezariană în timpul travaliului. Data la care era preconizată naşterea a fost depăşită cu mai bine de o săptămână, aşa că medicul mi-a declanşat travaliul din cauză că nu mai aveam destul lichid amniotic. Împreună cu medicul am hotărât să încerc să nasc pe cale naturală, dar din cauză că nu m-am dilatat deloc, după 3, 4 ore, acesta a decis să-mi facă cezariană. Evident că după o astfel de operaţie, la a doua sarcină medicii nu mi-au mai dat de ales, ci au pus “verdictul” : cezariană, din prima.

Cristina

Eu am născut pe cale naturală, şi vă pot spune că până atunci nu mi-am imaginat că există durere atât de mare precum cea pe care am simţit-o în timpul travaliului, mai ales în ultimele ore. În momentele alea m-am gândit că nu voi uita niciodată chinurile prin care treceam, dar după ce mi-am ţinut fetiţa în braţe pentru prima oară, durerea din timpul naşterii nu mi se părea mai mare decât cea din prima zi de menstruaţie. Ştiu că a fot groaznic, dar nu-mi mai amintesc cât de rău a fost

Citeşte continuarea pe mamiştie.ro

sursa pozei

De ce fac românii aşa puţini copii?

Peste tot se spune şi se scrie că rata natalităţii scade constant în România, şi toţi se întreabă de ce.

Păi vă spun eu de ce: deoarece şi costurile pentru a creşte un copil cresc constant. Am spus doar pentru a-l creşte, de educaţie nici nu mai vorbesc.

Eu văd cât costă pe lună să întreţii un copil şi mă îngrozesc: oare cum se descurcă alţii, care sunt simplii muncitori şi au salariul de 700 de lei le lună?

Numai ca să aduci pe lume un copil costă enorm, la noi: în fiecare lună ecograf, naşterea, care costă cam cât câştigi în câteva luni (asta dacă vrei să te asiguri că vrei să naşti în condiţii cât de cât umane), plus toate cele necesare unui nou-născut: de la hăinuţe, la pătuţ, cărucior, biberoane etc.

Apoi urmează costurile lunare: scutece, şerveţele umede, lapte praf, hăinuţe (că, să nu uităm că creşte). Urmează apoi  premergătorul, scaunul de masă, tricicleta, alt pătuţ, că în celălalt nu mai încape etc.

Când face 2 anişori, mama trebuie să meargă la lucru. Noi sistem de creşe nu avem, aşa că, dacă nu sunt bunici (ca în cazul meu), trebuie să îţi angajezi bonă, căreia îi dai 70% din salariul tău.

Apoi urmează grădiniţa, care dacă e de stat (cu 25 de copii în grupă şi o educatoare) nici nu o frecventează cum trebuie, ţi se îmbolnăveşte tot anul, şi nici nu rămâne cu nimic. Bona oricum trebuie încă ţinută că copilul trebuie dus şi adus de la grădi, plus că două zile merge, o săptămână stă acasă pe tratament (care costă în jur de 100 lei tura, că nu toate medicamentele sunt compensate). Dacă merge la grădiniţă privată, unde sunt cam 10 copii în grupă, nu se îmbolnăveşte la fel de des şi învaţă mult mai multe, dar costă (cel puţin 700 de lei pe lună).

E un lux să faci un copil în ziua de azi, la noi.  Dacă îl faci şi pe al doilea nu mai zic. Asta dacă vrei să îi creşti şi să îi educi ok.