O lecţie de responsabilizare a copilului

Din păcate, când vin pe lume, copiii nu vin şi cu instrucţiuni de folosire, ataşate. Aşa că noi, părinţii trebuie să învăţăm cum să-i creştem, pe propria noastră piele.

Eu am învăţat în ultima vreme că cei mici nu trebuie cocoloşiţi prea mult, că altfel devin egoişti şi obraznici. Şi am mai învăţat că trebuie să-i responsabilizăm. Încă de la o vârstă fragedă a copilăriei, copilul trebuie învăţat să simtă că este util. Dacă nu le dăm de mici anumite sarcini, când vor fi mari, vor fi de-a dreptul şocaţi că trebuie să facă şi ei ceva, şi vor refuza s-o facă, aşteptând totul de-a gata.

În ultima vreme, duc un adevărat “război” cu fiică-mea, dar şi cu mine, în acelaşi timp. Cine are copii, ştie ce dezastru pot face într-o cameră, împrăştiind totul. Iar dacă mai sunt şi multe jucării, ajungi să nu mai ai pe unde să calci. Ei bine, de obicei le tot spuneam copiilor să-şi adune jucăriile. Dar eu spuneam, eu auzeam, şi tot eu le adunam, şi în jumătate de oră erau la loc, adică pe jos. Recent, însă, am hotărât ca să fac cumva să şi le-adune ei singuri (băiatul e încă prea mic, dar fiică-mea, care are 5 ani, nu are nici o scuză). Şi am încercat toate metodele: de la rugăminţi la explicaţii, la ceartă şi la pedepse, dar n-a mers nicicum. Ba spunea că-i e foame, deşi mâncase recent, ba că o doare ceva, şi tot felul de scuze. Şi, într-o zi, când, după ce mâncase de dimineaţă, şi refuza să adune jucăriile, am lăsat-o până după-masă. Şi când a cerut mâncare, i-am zis că nu-i dau, până nu îşi face ordine în cameră. Nu i-a venit să creadă. “Nici noi, părinţii tăi, dacă nu muncim, nu avem bani să ne cumpărăm mâncare. Şi cine nu munceşte, nu mănâncă.” i-am zis S-a plâns vreo oră, a încercat toate mijloacele să mă facă să cedez, iar când a venit taică-său acasă, m-a “pârât”. Am avut noroc că şi el i-a spus acelaşi lucru. S-a mai văicărit ea încă jumătate de oră, dar, văzând că nu-i încotro, s-a pus şi a adunat toate jucăriile. Nu vă pot spune în cuvinte cât de satisfăcută a fost de ce-a făcut şi cât de bună i s-a părut mâncarea.

Şi mi-am impus ca de-acum încolo, ea să fie cea care îşi face ordine în cameră. Eu doar voi aspira, voi şterge praful şi geamurile. Asta până va mai creşte puţin. 😉

Ce bine că e luni !

Nu ştiu dacă aţi observat şi voi, dar în fiecare zi de luni circulă pe facebook zeci de poze prin care lumea îşi exprimă nefericirea că a trecut weekend-ul şi că a venit iar groaznica zi de luni, începutul unui şir de zile de muncă. Chiar atât de mult urăsc oamenii munca? Înţeleg că e bine în weekend – ne odihnim şi stăm cu familia, dar dacă ne începem săptămâna cu un gând negativ, pornind de la ideea că, orice-ar fi, ziua de luni e nesuferită, în timp, chiar aşa va deveni. Ne intră în subconştient faptul că urâm ziua de luni, şi fără să vrem, facem ca o zi din şapte să devină una nefericită. Şi nu doar ziua de luni, ci şi cea de duminică ţi-o strici, numai gândindu-te că mâine e luni.

Trebuie să ne bucurăm de fiecare zi primită în dar de la Dumnezeu, fie că e zi de luni sau de sâmbătă, fie că e soare sau ploaie. Cu siguranţă, dacă vom privi ziua de luni ca pe un nou început, ca pe şansa de a profita la maxim de încă o zi din viaţă, de a face ceva bun, constructiv şi frumos, vom fi mai fericiţi.

Dacă gândul că vei merge la muncă te îngrozeşte, înseamnă că nu îţi place ceea ce faci, iar dacă nu munceşti cu drag, mai bine îţi schimbi locul de muncă.

Da, şi eu mă bucur când se apropie weekend-ul, că ştiu că voi petrece timp mai mult cu familia, şi nu sunt foarte fericită când se termină, dar nu fac din asta o tragedie, ci încerc să văd numai partea pozitivă a lucrurilor. Sunt convinsă că aveţi şi voi motive să vă placă şi ziua de luni. E greu, dar cu mici eforturi şi cu antrenament, putem reuşi să ne bucurăm şi de cele mai banale situaţii: de cafeaua de dimineaţă, de drumul până la locul de muncă sau de făcutul cumpărăturilor, şi chiar şi ceea ce nu ne face plăcere (eu detest să fac curăţenie) va deveni mai uşor de suportat.

Ziua de luni e guvernată de Lună, e ziua lunii, zi în care se spune că stările sufleteşti şi sentimentele sunt intensificate. E ziua în care oamenii sunt mai creativi, devin mai sentimentali. E începutul unei călătorii, iar călătoria e săptămâna. Dacă ne începem excursia cu tristeţe în suflet, oare cum o vom continua şi cum ne vom bucura de ea?

Şi dacă am zis că Luni e ziua lunii, o sa continui: Marţi este ziua zeului războiului, Marte, Miercuri, ziua planetei Mercur, ziua care reprezintă gândirea, intelectul şi  înţelepciunea.

Joia, ziua lui Jupiter, e cea în care se spune că se face dreptate, e ziua legii şi ordinii. Vineri e ziua zeiţei frumuseţii, Venus sau Afrodita, iar Sâmbăta, ziua lui Saturn, cel ce stăpânea universul. Duminica e ziua soarelui, “Sunday”, o zi de sărbătoare.

Ascultându-i pe alţii cum se văicăresc că iar e luni, intervine efectul nocebo şi forţa sugestiei, despre care v-am povestit mai demult, şi te afectează şi pe tine, cel ce asculţi. Aşa că, dragii mei, să ne bucurăm şi de ziua asta de luni, şi să încercăm să ne simţim bine, că nu e capăt de lume. 🙂

La lucru, copii!

Bunică-mea, când mă vedea că n-am chef să fac ceva, îmi trântea vorba asta:

“Du-te, Petre şi fă focu!

 – Nu pot, mamă, că îs şchiopu!

Haida, Petre la mâncare!

 – Daţi-mi lingura cea mare!”

Când eram mică, ai mei fiind despărţiţi, am crescut în două locuri: la bunică-mea, cu taică-meu, iar în vacanţe mergeam la maică-mea. Bunică-mea foarte rar îmi dădea de lucru. “Treaba ta îi să-nveţi!” îmi spunea.

Ei bine, când mergeam la maică-mea, mă punea la treabă la greu: să fac curăţenie, să desfac porumb, să dau de mâncare la animale şi multe altele. Eram patru copii acolo şi fiecare avea sarcinile lui. După ce terminam, ne puteam juca.

Mă enerva maică-mea de numa că-mi tot dădea de lucru. “Eu sunt copil şi trebuie să mă joc” ziceam. Dar acum îmi dau seama că, totuşi, era un lucru bun. Copiii trebuie să se înveşe de mici că în viaţă mai trebuie să faci şi ce trebuie făcut, nu doar ce-ţi place ţie. Trebuie să ştii că dacă mănânci, trebuie să-ţi şi produci mâncarea. Că dacă toţi am sta şi doar am consuma, am ajunge să murim de foame.

Astăzi, de dimineaţă m-am pus să dau cu aspiratorul şi să şterg geamurile. Copiii, foarte agitaţi şi plictisiţi, se tot învârteau în jurul meu şi nu mă lăsau să lucrez. Atunci le-am dat câte-un şerveţel umed în mânuţe şi i-am pus să şteargă dulapurile la ei în cameră, pe care tot ei le-au murdărit. Nu vă puteţi închipui cu cât drag au făcut-o şi ce mândri au fost că au făcut şi ei curăţenie.

Aşa că, puneţi-i, din când în când să vă ajute cu orice. Le prinde bine şi lor, dar şi vouă.

Ce-i drept, că la bloc e destul de greu să le dai de lucru. Îi văd pe copiii şi adolescenţii din faţa blocului care, de dimineaţa şi până seara, îşi pierd vremea pe-afară, în gaşcă, discutând despre ce site-uri porno au mai descoperit şi ce jocuri noi pe calculator au mai apărut.  Iar acasă vă daţi seama cum îşi pierdeau vremea: în faţa calculatorului, desigur. Tocmai ăsta e unul dintre motivele pentru care vrem să ne mutăm la casă, la ţară. Nu departe de oraş, dar unde să poată respira aer curat, unde pot să le dau de lucru în grădină, unde vor avea şi alte lucruri de făcut, în afară de calculator.

 

Ce-ţi doreşti cu adevărat?

Nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar nu degeaba s-a născut vorba din popor: “Ai grijă ce-ţi doreşti!”

Îmi spunea o prietenă că ceea ce scrie în Biblie, că Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui, nu se referea la faptul că şi Dumnezeu are ca şi noi, un trup şi că are faţa la fel ca noi, ci că ne-a înzestrat cu putere şi cu daruri pe care nici nu le bănuim. Mai spunea şi că noi toţi suntem nişte mici Dumnezei, şi că, dacă ne dorim cu adevărat, putem muta munţii din loc.

Mie nu odată mi s-a întâmplat să-mi doresc foarte tare să se întâmple ceva (ce nu ţinea de mine) şi s-a întâmplat. Însă numai dacă îţi doreşti din tot sufletul se întâmplă.

De multe ori spunem că ne dorim ceva, dar faptul că o spunem nu e de ajuns. Trebuie să şi simţim.

Însă şi dorinţele au unele limite. Trebuie să ştim că ceea ce ne dorim este realizabil, nu imposibil. De exemplu, nu pot să-mi doresc să devin regina Angliei, pentru că nu se va întâmpla niciodată.

Şi mai este un proverb care mie-mi place: “Prin muncă şi dăruinţă vei ajunge la dorinţă.” Nu poţi să-ţi doreşti să devii medic, şi tu să stai cu mâinile în sân. Dar staţi, că nu v-am dat exemplul bun. La noi şi asta e posibil: îţi doreşti să devii medic, şi tata rezolvă, că are balta peşte. :))

În fine, ce vreau să vă spun este că noi ne putem controla viaţa în funcţie de ce ne dorim de la ea. Aşa că, dragii mei, aveţi grijă ce vă doriţi. 🙂

Lenea

Se spune că toţi oamenii sunt leneşi. Aşa ne e fiera. Însă unii au o voinţă mai mare, iar aceia sunt catalogaţi drept harnici. Şi, haide-i s-o spunem pe cea deraptă: cui îi place să muncească? Că-ţi place să faci un lucru, asta-i altceva.

Aşadar, după părerea mea, leneşii sunt, de fapt, oamenii proşti, fără voinţă şi fără nici un scop în viaţă. Şi până acum am cunoscut câţiva leneşi de genul ăsta. Muncesc numai dacă chiar au cuţitul la os. Sau preferă să stea într-un loc şi să îngheţe de frig, decât să alerge ca să se încălzească.

Bunică-mea îmi spunea când eram mică : “Lenea e cucoană mare care n-are de mâncare.” Şi eu, copil fiind, mă tot gândeam : cum adică cucoană mare? Cucoană înseamnă doamnă, nu? Adică lenea asta e o mare doamnă, dar e cam flămândă, că nu vrea să muncească. Aşa că, dacă nu munceşti, nu ai ce mânca.

Şi mai e un proverb care spune: “Leneşul se pricepe la trei lucruri: sa mânce, să doarmă şi să se supere.” Şi mult adevăr e şi aici.  Dar “leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte” mai spune românul.

Se mai spune că leneşii sunt cei mai eficienţi oameni. Asta numai dacă mai sunt şi inteligenţi. Şi asta pentru că ei găsesc soluţii în rezolvarea problemelor, ca să scape cât mai repede de muncă. Tot respectul! 🙂

Câteva lucruri despre educaţia copilului

La grădiniţa unde merge fiică-mea se fac acum nişte cursuri pentru părinţi, o oră pe săptămână, despre educaţia copilului.

Sunt lucruri pe care le ştie orice părinte, dar pe care nu punem preţ cât ar trebui.

De exemplu, fixarea unor limite sau impunerea unor reguli care trebuie respectate neapărat. Iar cine nu le respectă, va fi pedepsit. În ce constă pedeapsa? Normal că nu e vorba de bătaie, că asta nu ar rezolva nimic. Cică cea mai bună pedeapsă şi care într-adevăr dă rezultate, e izolarea. Îl pui separat, într-un loc neplăcut, timp de cinci minute. În acest timp, copilul trebuie ignorat şi nu trebuie discutat cu el. Şi întotdeauna când face un lucru urât, sau când îi interzici ceva, trebuie să-i explici copilului de ce nu e bine ce face. De exemplu, dacă se joacă cu mingea prin casă, îi explici că nu e bine, că poate să spargă ceva.

Şi încă ceva: copilul trebuie lăcat să se descurce şi singur. Uneori, din prea multă dragoste, îl tot ajutăm: să se îmbrace, să mănânce (eu şi acum, că are 4 ani jumate, îi dau în guriţă), sau îl legănăm să doarmă.  Nu e bine deloc. Nu vom fi lângă copil în permanenţă, şi atunci, lui i se va părea foarte greu şi nu-i va plăcea niciunde, numai acasă, lângă mama.

Copilul trebuie responsabilizat. Trebuie să aibă sarcini zilnice şi trebuie pus să ajute în casă. Şi pentru orice lucru pe care şi-l doreşte, trebuie să muncească, în măsura în care o poate face. Altfel, când va fi mare, va aştepta totul de-a gata, crezând că i se cuvine. Va aştepta să primească, fără a da sau a face nimic în schimb.

Acum, să nu exagerăm… Copiii nu trebuie puşi la munci grele. Să vă dau şi un exemplu de “aşa nu”: fratele meu, care acum are 20 de ani, muncea în fiecare vacanţă de vară (3 luni) la pleţi, începând cu clasa a VIII-a şi până a treminat liceul. Era o muncă grea şi lucra de dimineaţa până seara târziu; ridica greutăţi şi stătea în praf şi rumeguş. Pe lângă şcoală, el mai mergea la fotbal, unde era foarte bun, visul lui fiind să ajungă un mare fotbalist (ca al tuturor băieţilor, dealtfel). Numai că, în clasa a XI-a, la un antrenament a avut probleme cu respiraţia. A mers să-şi facă analizele  şi a descoperit că nu mai poate juca fotbal, deoarece are probleme cu inima. Nu foarte grave, dar îndeajuns încât să i se interzică să mai joace fotbal şi destul cât să-i distrugă visul.

Acum face altceva, e bine şi fericit, dar a trebuit să uite de fotbal…

 

Despre concediul de maternitate

Pe timpul lui Ceaşcă, concediul de maternitate era doar 3 luni.  Pe atunci, fiecare familie făcea cum putea: ba îşi ducea copilul/copiii la ţară, la bunici, şi îl luau în weekend, ba îi duceau la creşă, unde Dumnezeu ştie cum creşteau…

Eu nu vreau şi nu pot să îmi imaginez cum ar fi fost să-mi duc copiii la creşă, când erau atât de micuţi şi fragili, iar eu să merg la serviciu. Pe mine bunică-mea m-a crescut de la opt zile. Abia după ce am avut şi eu copii am realizat cât de greu i-a fost. Părinţii mei locuiau în Timişoara, iar bunică-mea în Arad. Iar eu îi vedeam cam la 2 săptămâni, când veneau să mă vadă. Iar când am împlinit aproape 3 ani şi mă puteau lua la ei, s-au despărţit. Acum mă gândesc că, poate dacă erau acei doi ani de maternitate, lucrurile stăteau altfel. Poate…

Puţine femei au reuşit, pe vremea aia, să fie mame în adevăratul sens al cuvântului. Să meargă şi la serviciu şi să se ocupe ca lumea şi de copii. Mie, bunică-mea mi-a fost ca o mamă.

Acum, noi avem 2 ani de concediu pentru îngrijirea copilului. Al meu a împlinit 2 ani zilele trecute, dar tot mi se pare micuţ şi nu pot să-mi închipui să stea opt ore (cel puţin), zilnic, cu altcineva. Aici mă refer la bonă, că bunicii nu servesc. Sunt prea ocupaţi…

Eu am ajuns la o concluzie: cum să poată acum o femeie, ca bunică, să aibă grijă de un copil mic, sau să-l educe cum ar trebui, din moment ce ea nu a putut (nu că nu a vrut) să aibă grijă atunci de al ei. Eu nu acuz pe nimeni, ci doar caut o scuză UNOR bunici care nu pot fi bunici în adevăratul sens al cuvântului.

La grădiniţe nu-i primeşte decât de la 3 ani. Şi, oricum, cel puţin în primii doi ani, merg o săptămână, şi două stau acasă, pe tratament, că de fiecare dată iau câte-o răceală.

Primii ani din viaţa copilului sunt cei mai importanţi, după părerea mea. Şi contează foarte mult ca mama să fie alături de copil pentru că atunci se formează el ca om. Chiar dacă e mic, atunci se pun bazele caracterului său. Atunci învaţă ce e bine şi ce e rău.

Aşa că, mămici, bucuraţi-vă de concediul de 2 ani de maternitate (chiar dacă ar trebui să fie 3, având în vedere faptul că la noi nu există un sistem de creşe bine-pus la punct).

NOI, MAMELE formăm oamenii de mâine, şi asta e cel mai important, chiar dacă în acest concediu muncim 24 de ore din 24 şi puţini sunt cei care ne apreciază munca.

Românii sunt uniţi… în cuget şi-n simţiri

Din păcate, cam aşa stă treaba pe la noi: “fiecare cu p–da mă-sii” şi “să moară capra vecinului”. Grele încercări trebuie să-i cuprindă pe români ca să se unească mai mult decât în cuget şi-n simţiri.

Multora le place să se plângă: “pensii mici, salarii mici, viaţă de mizerie…” dar stau cu mâinile în sân şi nu fac nimic. Îşi pupă în fund şeful şi-l bârfesc pe la spate. Puţini au curajul să zică pe faţă ce-i doare şi să ia atitudine. Poate aşa am fost crescuţi de mici. Poate că ni s-a transmis din generaţie în generaţie faptul că trebuie să tăcem când ni se face o nedreptate, că… “bine că nu-i mai rău”.

Eu zic: “se poate şi mai bine”. Am văzut asta cu ochii mei. Sigur sunt mulţi români care nici nu au avut ocazia, poate nici posibilitatea şi nici curajul să iasă din ţară. Eu am făcut-o şi am văzut că sunt ţări mai sărace, unde oamenii o duc mult mai bine decât noi. Unde oamenii au timp să se bucure de viaţă, să râdă şi să-şi zâmbească când trec unul pe lângă altul, chiar dacă nu se cunosc.

Nu pot şi nu vreau să cred că poporul ăsta e un popor de manelişti, că nu-i pasă de viaţa lui, că e doar o slugă a Spaniei, a Italiei şi a multor altor ţări, când poate fi şef în ţara lui. Nu pot şi nu vreau să cred că cei proşti şi înguşti la minte sunt majoritari. Putem mai mult de atât. Suntem mai mult de atât.

Poate ne-ar trebui pe cineva să ne împingă puţin de la spate, să ne motiveze şi să ne arate că, cu muncă şi cu puţină minte putem ieşi din rahatul în care ne aflăm, ca popor.

Dar, ca să mai ne înveselim puţin, am să vă zic un banc:

“Românul, rupt de foame, merge la pescuit. Când ridică undiţa, ce-i văd ochii – peştişorul de aur.

 – Române, dacă-mi dai drumul, îţi îndeplinesc o dorinţă.

 – Păi… M-am săturat de cocioaba mea. Aş vrea o vilă cu piscină.

Merge acasă şi nu-i vine să creadă. Hruba lui s.a transformat într-un palat. Dar, când se uită către casa vecinului, ce vede? Două vile cu piscină.

A doua zi, merge exact în acelaşi loc la pescuit, la aceeaşi oră. Iar prinde peştişorul.

 – Vreau cel mai luxos Mercedes. Spune românul nostru.

Merge acasă şi-şi vede limuzina în faţa casei. Şi încă două, în faţa caselor vecinului.

A treia zi, merge din nou la pescuit. Prinde peştişorul de aur şi-i zice:

 – Vreau să-mi scoţi un ochi!”

O lume mai bună pentru noi şi copiii noştri

Noi deja am crescut cum am crescut… Primim educaţie de acasă, dar, de la o anumită vârstă, mama nu te mai poate ţine sub scutul său protector, şi atunci lumea te prinde în mreaja ei. Copiii noştri sunt mici acum, dar cresc… şi cresc atât de repede, că nu-mi vine să cred. Şi deja îmi vin în minte gânduri pe care până acum nu le aveam, doar le auzeam câteodată la alţii: “e ok oare mediul şi societatea în care copiiii mei cresc?” Ei bine, nu e deloc ok, iar noi avem datoria faţă de noi şi de copii să o schimbăm.

Am să vă descriu lumea în care vreau să crească copiii mei. E o lume a valorilor, a respectului şi a bunului simţ. Nu e una în care banul, minciuna şi hoţia sunt regi. Nu e una în care maneaua e la putere şi în care oamenii se ghidează în viaţă după versurile manelelor, care îţi bagă în cap că ai duşmani, că eşti şmecher şi că învârţi banii cu furca.Nu e o lume în care televizorul tâmpeşte şi prosteşte oamenii, cu “ghici unde-i Elodia” şi “curvă pentru Soacra“, vorba lui Rboy. Oamenii trebuie să ştie pe ce lume trăiesc, nu să li se spele creierul cu televizorul, iar alţii să le ia banii munciţi.

Copiii trebuie să ştie că pentru bani trebuie să munceşti, nu să furi sau să tragi ţepe. Şi copiii noştri trebuie să ştie că munca lor e răsplătită pe măsură aici, în ţara în care s-au născut. Nu e normal ca o familie, în care ambii părinţi muncesc, din salariul lor la un loc să nu-şi poată plăti chiria (că majoritatea nu au o casă a lor), cheltuielile şi mâncarea pe o lună. Nu e normal ca un bătrân care a muncit şi a contribuit la stat toată viaţa, să rabde acum frig şi foame, că nu-i ajunge pensia nici de medicamente, în timp ce, în alte ţări, bătrânii merg în fiecare an în concedii şi prin staţiuni. Noi suntem bătrânii de mâine.

De la şcoală am învăţat că avem o ţară plină de bogăţii. Acum avem o ţară în care 5% sunt putred de bogaţi, iar restul, trăim de azi pe mâine. Nu vă întrebaţi de ce?

Vrem o lume şi o ţară mai bună pentru noi şi copiii noştri, şi asta stă în puterea noastră.

De unde atâta superficialitate?

Noi, românii (şi nu numai) ne-am obişnuit în ultimii 15-20 de ani cu superficialitatea, ca şi cu spălatul pe dinţi dimineaţa. Suntem superficiali, de la elevi la pensionari. Şi ce e mai grav e că deja, a fi superficial a ajuns să fie ceva normal.

Eşti tocilar dacă înveţi, eşti fraier dacă nu copiezi la examene, eşti prost dacă pui suflet în munca pe care o faci şi eşti pămpălău dacă nu-ţi înşeli nevasta. Asta a ajuns societatea în care trăim: te îndeamnă să le fuşăreşti pe toate, şi cică, dacă eşti aşa, eşti descurcăreţ.

Eram în aeroport astă-vară, şi tipa de lângă noi se lăuda celei de lângă, în gura mare, ce loc de muncă bun şi-a găsit ea. Toată ziua stă şi doar se face că lucrează, când, de fapt face integrame şi stă pe mesenger. Şi cealaltă spunea, încântată: “ce fain de tine! aşa da loc de muncă, să nu faci nimic…” Păi atunci de ce naiba mai trăieşti? Numai ca să te faci că trăieşti.

Însă, întotdeauna, satisfacţia şi răsplata e pe măsură. Întotdeauna când faci ceva, şi o faci din suflet, există şi rezultate, mai devreme sau mai târziu. Pentru că de multe ori se întâmplă ca rodul muncii tale să apară peste 2, 5 sau 10 ani.

Eu tot stau şi mă gândesc, totuşi, de unde a apărut şi cum s-a răspândit aşa repede superficialitatea asta, de parcă e o boală contagioasă. Şi cred că răspunsul e “timpul”, dar şi lenea. Dacă aveţi voi alte răspunsuri, să-mi spuneţi şi mie.

1 2