Rodul iubirii

Avem în noi bine şi rău,

Egale la măsură,

Şi ştie numai Dumnezeu

Câtă iubire şi câtă ură.

Şi de iubire dăruieşti,

O să primeşti doar bine.

Dar ura când o-mparţi şi-o creşti,

Precum un bumerang, se-ntoarce tot la tine.

Şi-atunci când noi o vom primi în vizita finală

Pe doamna care-n muritori stârneşte numai teamă,

Surprinşi vom fi când vom vedea că nu-i cale de-ntors,

Cum nici o frunză, căzută toamna de pe ram, sus înapoi n-a mers.

Şi tot ce ne rămâne-atunci va fi rodul iubirii,

Iar ura-o vom duce cu noi în negura pieirii.

Noul meu duşman de moarte

Până nu demult am fost prieteni. Ne înţelegeam perfect… mă învăţa multe lucruri. Dar, în ultima vreme parcă a luat-o razna de tot, zău aşa. Pur şi simplu mă calcă în picioare.

Îmi zicea cineva că, de pe la 27 de ani, se cam întoarce împotriva ta şi îşi arată colţii. Ei bine, eu încă nu am împlinit vârsta critică, şi deja îşi face de cap.

Dacă nu v-aţi dat seama până acum, vă spun eu cine e: e timpul. Nu ştiu cum trece la voi, dar la mine a luat o viteză îngrozitoare. Mă sperie, de-a dreptul…

Dacă până acum făceam o grămadă de lucruri într-o zi, acum, mă-nvârt de două, trei ori şi trece ziua. Două ore parcă s-au comprimat în jumătate de oră. Dacă tot aşa va trece, azi – mâine mă trezesc că-s bunică.

Am zis duşman de moarte, şi aşa e (la propriu), că, până la urmă, chiar acolo ne duce, la doamna cu coasa, nu? De obicei, oamenii evită subiectul ăsta. Unii chiar se cred nemuritori. Dar eu zic că trebuie să înfruntăm realitatea şi să fim conştienţi că, mai devreme sau mai târziu, ne ducem pe apa sâmbetei. Important e cum trăim, nu cât trăim. Aşa că, chiar dacă trece ca TGV – ul, eu zic să profităm de el la maxim şi să ne bucurăm de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Să încercăm să nu supărăm pe nimeni, să nu alergăm după bani (că, vorba aia, nu ducem nimic cu noi) şi să nu ne călcăm onoarea pentru nimic în lume.

Indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate – Emil Hossu

“Nu poate fi iubit cineva care nu iubeşte pe nimeni” a spus un om care a iubit şi a fost, este şi va fi iubit. Emil Hossu, un actor de 70 de ani (mie una nu-mi vine să cred că avea atâţia, la cum arăta), a murit fericit şi împlinit, în locul pe care-l iubea cel mai mult: scena teatrului, locul căruia i-a dedicat viaţa (la figurat şi la propriu). A murit împăcat că şi-a făcut datoria de om, dar şi de cetăţean. A murit exact aşa cum şi-a dorit: “fulgerat de Dumnezeu”, fără chinuri.

Dar, înainte de a pleca, a lăsat ceva în urma lui, iar asta contează cel mai mult, pentru că prin asta el şi-a asigurat eternitatea. Puţini sunt oamenii care lasă după ei o moştenire, nu materială, ci spirituală, urmaşilor lui.

A fost un om liber, în primul rând, fără teama de a spune ce gândeşte, fără teama de moarte. De ce să-ţi fie teamă de moarte? Moartea e cel mai sigur lucru, şi face parte din viaţă. Mai bine să-ţi fie teamă să trăieşti o viaţă mizerabilă şi fără demnitate.

Oricum, a fost şi va rămâne un model bun de urmat pentru noi toţi. Un exemplu de om care a iubit viaţa, profesia, familia şi prietenii.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

Singurul lucru sigur din viaţa asta e moartea

Pe ce altceva putem fi siguri, în afară de moarte? Vă spun eu: pe nimic! Putem fi siguri că persoana de lângă noi nu ne va întoarce spatele într-o zi? Nu! Putem fi siguri pe ce ne va aduce ziua de mâine? Nu! Ne putem baza pe copiii noştri? Nu! Dar că vom muri toţi într-o bună zi, asta e 100% sigur. Nu a existat nici un om care să nu fi dat ortul popii şi să trăiască veşnic (în afară de Sfântul Ilie, pe care Dumnezeu l-a ridicat la cer când încă nu murise).

Soţul meu are o vorbă: “Eu mă aştept la ce-i mai rău de la fiecare om.” Şi aşa cred că ar trebui să ne aşteptăm cu toţii, pentru că aşa e specia asta, te dezamăgeşte când ţi-e lumea mai dragă. Ăsta-i adevărul!

Sunt lucruri despre care lumea de azi evită să discute. Unul dintre ele e tocmai moartea. Dacii se bucurau şi se petreceau când murea cineva şi plângeau când se năştea un copil. Pentru ei era considerată o pedeapsă viaţa aici, pe pământ, iar moartea era o eliberare. Era ceva natural şi firesc, aşa cum ar trebui să o privim şi noi.

Dar ce ne aşteaptă după moarte? Nimeni nu ştie, pentru că nimeni nu s-a întors să ne povestească. Există iad şi rai, aşa cum ne imaginam când eram mici? Iadul cu flăcări, cazane cu smoală şi draci cu coarne şi furcă, iar raiul cu nori pufoşi şi îngeri care cântă la harpă? Habar n-avem! Dar ne e frică de moarte. De ce? Pentru că e ceva necunoscut. Şi tuturor ne e frică de necunoscut.

Bunică-mea avea o vorbă: “Astă lume-i cum o vezi, iar cealaltă-i cum o crezi.”

Trec anii ca banii

Asta era vorba bunicii mele la orice zi de naştere: “Trec anii ca banii”.

Şi câtă dreptate poate avea! Parcă nu demult am născut primul copil şi deja luna asta face patru ani. Tot auzeam înainte: “Ce repede trece timpul de când am copii!”. Şi să ştiţi că aşa e. Mie nu-mi vine să cred…

Când eram mică (nu tare demult), un an parcă ţinea cât acum patru ani.  Oare cu cât înaintezi în vârstă ţi se pare că trece timpul mai repede?

Ziceam de o femeie de 30 de ani că e babă. Şi, în nebunia mea de copilă adolescentă, ziceam că eu la 30 de ani mă sinucid. Cum să mă fac eu babă, urâtă şi cu riduri pe faţă?

Acum mi se pare viaţa tot mai frumoasă pe zi ce trece. Şi nu aş întoarce deloc timpul înapoi, chiar dacă trece cu viteză. Preţuiesc fiecare zi şi vreau să o trăiesc aşa cum cred eu că e mai ok, pentru că de ziua de azi depind zilele de mâine.

Important e să nu ne agăţăm de nimic material pe lumea asta şi să fim conştienţi că ne naştem şi murim singuri, iar viaţa e foarte scurtă. Şi important e ca atunci când mori (dacă ai fericita şansă să ştii că mori) să fii împăcat cu tine însuţi şi cu cei din jur.

Şi mai trebuie să fim conştienţi că putem da ortu popii în orice clipă. Tudor Chirilă zicea într-un articol: “Traieste ca si cum cel drag ar muri maine. Fie si pentru zece minute.

Sper, în fiecare seară să nu fi supărat pe nimeni în ziua care a trecut şi sper ca Dumnezeu să-mi dea gândurile cele mai bune, să vi le pot transmite şi vouă.

 

 

Viaţa-i dură, dar grea…

Într-o zi, pe când curăţam nişte cartofi, o vecină mai în vârstă a trecut pe la mine, probabil din cauză că nu a găsit pe altcineva să-şi spună supărările. Şi a-nceput a mea să se plângă cât de greu îi e, cât de grea e viaţa asta şi cât trebuie ea să muncească. Eu, fiind bine-dispusă, i-am răspuns: “Lasă, tanti, că trece repede! Una-două trece viaţa asta. Mai puţin şi nu o să mai suferiţi, şi nici nu o să mai munciţi.”

Vă daţi seama ce s-a “ofticat” tanti şi ce s-a mai umflat în pene: “Adică tu îmi spui că eu azi-mâine mor?” “Păi ce, nu-i aşa? Toţi o să crăpăm într-o zi. Asta e realitatea…” Dar degeaba, că a mea tot nu înţelegea. Atunci i-am spus: “Trebuie să ne bucurăm de orice, şi să vedem partea bună în toate.” Eu acum curăţ cartofi. Şi mă bucur că o pot face. Mă bucur că nu sunt bolnavă la pat sau schiloadă, că atunci nu mai puteam să curăţ cartofii ăştia.  Cât despre moarte, trebuie să fim conştienţi că ne putem duce în orice clipă pe lumea cealaltă, că vrem, că nu vrem.”

Moartea face parte din viaţă. E cel mai normal şi mai sigur lucru. Şi, vorba aia, cu o moarte toţi suntem datori.  E la fel de sigur ca şi îmbătrânirea, care, de asemenea îi sperie pe oameni.

Pe mine mă distrează că, înainte de a rămâne însărcinată, pur şi simplu nu vedeam femei grevide sau sopii mici. După ce am născut, parcă au apărut toţi din neant. Vedeam zeci de mame împingând cărucioare  în jumătate de oră de plimbare.

Mă gândesc că aşa e la fiecare vârstă. Când voi fi babă, voi vedea o grămadă de moşi şi babe, şi o să mă întreb: “Oare asta are aparat auditiv? Oare ăsta ce model de proteză are?”

Şi poate o să mă fac şi bisericoasă, cine ştie? Ca babele alea care ştiu că le bate moartea la uşă, şi-atunci dau fuga la biserică, pe ultima sută de metri, cu speranţa că vor merge în rai.

Important e să trecem prin viaţă zâmbind şi transmiţând celor din jur energie pozitivă, care ni se va întoarce, bineînţeles. Dar dacă noi suntem tot timpul supăraţi, transmitem starea noastră şi celorlalţi şi tot asta vom şi primi înapoi, ajungând să fim mereu cu un nor negru deasupra capului.

Sursa pozei

 

Frica de moarte…

Consider ca un om e fericit si implinit doar atunci cand e impacat cu gandul ca ar putea muri in urmatoarea secunda, si nu-i e frica de asta.
Imi aduc aminte ce teama le era oamenilor de anul 2000, crezand ca e sfarsitul lumii. Eu aveam vreo 7 ani cand am auzit prima data ca vom muri toti in 2000, si plangeam de numa’, ca voi muri la numai 15 ani, si chiar credeam asta, daca adultii o spuneau. Si ce stiam eu despre moarte?! Stiam doar ca mergi in rai daca ai fost cuminte, iar daca ai fost rau si ai facut prostii, mergi in iad. Iar eu facusem cateva… La minciuni eram experta, imi puteam da si doctoratul.
Probabil ca de aici se trage frica oamenilor de moarte; stim fiecare ce prostii am facut, si ne cam temem sa nu ajungem pe mana aluia cu coarnele, cu furca si cu flacarile lui. Ma gandesc la bietii copii care au auzit de 2012.
Am ascultat de curand o emisiune la radio, in care ascultatorii erau intrebati ce ar face daca maine ar fi sfarsitul lumii. Unul a zis ca si-ar bate seful, altul ca ar bea intr-una pana atunci, alta ca si-ar cauta actorul favorit si ar face dragoste cu el si tot asa o tineau. Pana atunci credeam ca oamenii se cred nemuritori, si de-aia uita ce inseamna valori, sau, pur si simplu, sa fi om bun. Dar daca nici frica de moarte nu-i face pe unii sa constientizeze anumite lucruri, atunci suntem cam pierduti…
Voi ce ati face daca maine ar fi sfarsitul lumii?
Acum, pe bune, totusi, oare de ce ne e frica de moarte? O fi poate frica de necunoscut, sau regretul pentru ce lasam in urma, cine
stie…? O auzeam pe bunica-mea, si mai nou pe maica-mea, ca nu ar mai vrea sa fie tinere inca o data, sa mai treaca prin atatea
greutati ale vietii, si ca nu le-ar parea rau daca ar muri. Dar mai
stiu si babe si mosi care se trezesc pe la 70 de ani ca-si trimite moartea vestitorii ( imi spunea bunica-mea ca slabirea vederii, a auzului etc sunt vestitorii mortii), se apuca de mers pe la biserici si de pupat icoane… Dar… niciodata nu e prea tarziu, nu?
Stiti bancul ala cand unei babutze de vreo 80 de ani ii e frica de moarte si merge la gradinita? O gaseste Moartea intr-un final si o intreaba: “Da’ ce faci tu aici?” Si-i raspunde babuta, asa, mai cu glas de fetitza: ” Paaapiii!” La care Moartea: ” Noah papi, papi, ca dup-aia facem tai – tai”.
Spuneam ca ii apreciez pe aia carora nu le e frica de moarte. Mie inca imi e. Sotului meu nu. Si mi-e un pic ciuda. 🙂
Oricum, de ce ti- e frica nu scapi, nu?