Diferenţa dintre valori şi principii

Multă lume confundă valorile cu principiile. Valorile nu sunt principii, iar principiile nu sunt valori.

Valorile ni le formăm singuri, după modul nostru de a privi lumea, aşa cum considerăm noi că ar trebui să fie. Un om poate avea adevărul ca valoare, iar altul – minciuna. Unul poate avea ca valoare banul, pe când celălalt – omenia.

Exemple de valori adevărate sunt: sinceritatea, respectul, curajul, modestia, fidelitatea, toleranţa, altruismul etc. Sunt unele persoane însă care îşi formează alte valori după care se ghidează în viaţă, şi pe care le respectă. Ei au ca valori banul, mitocănia (bădărănie, grosolănie, impolitețe mârlănie, mojicie), minciuna (unii devin de-a dreptul mitomani – au o tendinţă patologică de a minţi, devenind o boală), egoismul, nepăsarea, ignoranţa, indiferenţa şi multe altele, crezând că aşa trebuie să fie ca să le fie lor bine. Nu înţeleg însă că, alegându-şi asemenea valori, sau, mai bine zis, non – valori, îşi fac rău singuri.

În funcţie de valorile personale depinde comportamentul nostru şi, în final, caracterul. Tot în funcţie de valori ne alegem prietenii sau chiar partenerul de viaţă. Dacă tu ai ca valoare adevărul şi corectitudinea, nu îţi va plăcea niciodată compania unui mincinos. Sau dacă ai ca valoare loialitatea, nu poţi fi partener cu unul neloial.

Pe când valorile morale sunt personale, principiile sunt adevăruri generale, fundamentale şi incontestabile. Au existat “de când lumea” şi sunt adânc întipărite în conştiinţa umană. Unii le respectă, iar alţii nu. Exemple de principii ar fi: cinstea, demnitatea, înţelegerea, răbdarea, evoluţia, etc. Principiile şi-au dovedit valoarea de-a lungul timpului. Niciodată, un om care nu a respectat principiile nu a avut succes pe termen lung.

Un hoţ, un mincinos, un laş sau un om neloial poate ajunge, într-adevăr, sus, dar va cădea cu o viteză zdrobitoare. Numai respectând principiile poţi avea succes de durată.

Tu de partea cui eşti?

De mici copii am învăţat, de la părinţi, din basme sau de la şcoală, ce este bine şi ce este rău. Ştim prea bine că minciuna, hoţia, ticăloşia şi multe altele nu pot fi sub nici o formă încadrate sub mantia binelui. Însă, uneori, unele persoane îşi cresc copiii, învăţându-i greşit despre valori  şi virtuţi morale. După ei, eşti fraier dacă poţi să furi şi nu o faci, eşti prost dacă munceşti şi nu tragi chiulu’ (de parcă ţi-ar ridica cineva statuie), eşti tâmpit dacă eşti fidel etc.

În subconştient, ştim cu siguranţă să facem diferenţa dintre bine şi rău, dar de multe ori ne încăpăţânăm, crezând că, dacă susţinem golanii (că sigur au ceva bun şi ei), odată poate va fi bine, ne vor ajuta şi vor fi de partea noastră când ne va fi greu.

Ei bine, niciodată nu va fi aşa. Un nemernic va rămâne nemernic, indiferent cât de bun prieten i-ai fi şi oricât de mult l-ai ajutat. Şi, când nu mai are nevoie de tine, nu numai că îţi întoarce spatele, dar îţi mai dă şi un şut în fund.

Întotdeauna, dacă ţii partea răului, de rău vei avea parte.

Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, adică libertatea de a alege între posibilitățile care ni de oferă. Răul și eroarea devin astfel rezultatele alegerilor noastre greșite.

Noi, românii, ne plângem, în general, că nu ne e bine. Şi, într-adevăr, nu ne e, dacă stăm să ne gândim cum am putea s-o ducem, la ce ţară bogată avem. Un român normal, din salariu, abia-şi poate plăti taxele şi hrana pe o lună. Doamne fereşte de vreo problemă de sănătate…! Dar oare de ce nu e bine? De ce nu avem şi noi salarii de mii de euro, spitale dotate şi  profesori instruiţi? De ce ne pleacă elitele în străinătate? De ce se închid spitale şi şcoli? Oare nu noi am greşit când ne-am ales conducătorii?

Şi, dacă noi am greşit, nu e normal să ne îndreptăm greşeala?

Vă place să fiţi minţiţi?

Un prieten de-al nostru are o vorbă:  “toţi ştim ce ar trebui să facem în orice situaţie, dar foarte puţini dintre noi fac ce ştiu că e bine. Şi atunci când unul face, toţi ceilalţi se minunează, de parcă ar fi ceva ieşit din comun”.

Am rămas uimită aseară, când Cristian Gog a câştigat concursul “Românii au talent”. A fost o audienţă foarte mare şi au votat zeci de mii de oameni. Dintre toţi concurenţii, unul singur era cu semnul întrebării. Unul singur era posibil să fie total lipsit de talent şi să nu aibă ce căuta acolo. Ce dovadă am avut noi, cei de acasă, că tot ce a făcut el nu a fost o minciună? Aparatul respectiv putea foarte bine să nu fie ok, şi, în plus, s-ar fi putut înţelege cu juriul să spună exact ce avea el scris pe foile din servietă. Chiar atât de naivă e lumea?

Că a îndoit linguri? Sute de oameni pot face şmecheria asta şi am văzut la tv o grămadă.

Toţi ceilalţi concurenţi, în afară de el aveau talent: la dans, la a cânta la un insutument (sau chiar mai multe) etc. Care era talentul lui?

Şi atunci ne mai mirăm că ne conduc nişte mincinoşi, hoţi şi corupţi? La fel ca aseară, românii i-au votat. De ce? Pentru că le place să fie minţiţi. Pe faţă!

 

Minciuna

În ultima vreme am observat că oamenilor le plac minciunile şi mincinoşii.

Când eram copil, trebuie să recunosc că eram o mare mincinoasă. Dar acum, stând şi analizând toate întâmplările, îmi dau seama că minţeam din cauză că am observat că oamenii adoră să fie minţiţi.

Preferă minciuna în locul unui adevăr care, de multe ori e crud. Preferă  o minciună dulce în locul unui adevăr dureros.

Fie că e minciună cotidiană, mincuină politică, minciună economică, minciună socială sau ştiinţifică, în ziua de azi e pusă la mare rang.

Haideţi să vă dau şi un exemplu. Citisem zilele trecute pe un blog despre celebrul scriitor Amos Oz, care a scris o carte intitulată “How to Cure a Fanatic”, în care el susţine că un fanatic este un om altruist, care este preocupat să schimbe în bine viața celorlalți, iar fanatismul, deci după el și altruismul, este răul suprem al omenirii. Şi mai spunea că altruiştii au o mare tendinţă de a deveni criminali şi sunt lipsiţi de personalitate. Şi că cei mai buni oameni sunt individualiştii.

Cum naiba să spui aşa ceva? Şi cum naiba să promovezi aşa ceva? Pentru că i se dau tot felul de premii pentru literatură…

Unde merge şi încotro se îndreaptă lumea asta? Cum să spui că altruismul – atitudine binevoitoare și dezinteresată manifestată în folosul altora, este rău??? Ce naiba vor ăştia să facă din noi? Vor să ne ucidem între noi, oare?

Se promovează acum în prostie tot felul de non – valori. Peste tot vedem vedete în curu’ gol şi fără nimic în cap… Singura valoare a lumii de azi e banul.

Oameni buni, treziţi-vă! Că altfel ne transformăm în nişte bestii fără suflet.

Cum am aflat că pe unii îi supără adevărul

Când suntem mici învăţăm de pe unde putem cum trebuie să fim în viaţă şi cum trebuie să ne comportăm. Îi vedeam pe cei din jurul meu că de multe ori ascund adevărul, chiar dacă e pe faţă, cum se spune, şi nu mi se părea deloc normal. Adică de ce să minţi, în loc să fii sincer?

Mie îmi plăcea enorm să văd cum reacţionează ceilalţi în diferite situaţii, de multe ori neobişnuite. Într-o zi, când eram în clasa I, mi-am propus ca în ziua următoare să nu mint, orice ar fi.

La şcoală, la ora de desen, colega de bancă mi-a zis:

 – Off! Ce desen urât am făcut! Aşa-i?

Desenul era chiar urât, dar eu ştiam că ea aşteaptă să zic: “Nu-i aşa urât. E drăguţ!”. Dar mă gândeam: “de ce să nu fiu sinceră cu ea?” aşa că i-am zis:

 – Da! Chiar e urât.

S-a supărat atât de tare, că n-a mai vorbit câteva zile cu mine.

Tot în acea zi, după-masa, am mers cu o prietenă, Manuela, la nişte vecini, să ne jucăm. Ei jucau deja un joc şi au întrebat-o pe prietena mea dacă se bagă. Ea a zis că nu. Atunci, m-au întrebat pe mine. Am zis şi eu “nu”, că nu prea-mi plăcea jocul, şi dacă nu juca nici ea, era plictisitor.  Atunci, unul dintre ei a zis:

 – Dacă Manuela se aruncă într-o fântână, te arunci şi tu după ea?

În mod normal spuneam: “Da, mă arunc!”. Dar atunci am zis să fiu sinceră mai departe şi am zis:  “Nu.” Prietena mea s-a supărat foarte tare şi a mers acasă. Iar eu mi-am zis că astfel de experimente, care includ sinceritatea, nu o să mai fac în viaţa mea.

 Sursa foto

Unii oameni

Am cunoscut până acum mulţi oameni, din toate păturile sociale şi cu toate tipurile de caracter. Şi am ajuns la concluzia că nu contează categoria socială din care un om face parte. Banul sau statutul social nu te face nici mai bun, nici mai rău. Fiecare are un tip de om pe care nu suportă să-l aibă în preajmă, din caua unor defecte pe care nu le poate accepta la cineva. Unii putem să trecem cu vederea anumite defecte ale unui om şi să ni-l facem prieten, iar alţii nu pot accepta acelaşi om, pentru că nu-i suportă defectele respective.

Iată, de exemplu, ce-mi provoacă mie silă la cineva:

  • lenea, cu tot ce presupune. În ultima vreme mi-am dat seama că, de obicei, oamenii leneşi se mai şi laudă cât de harnici sunt ei. Iar când e vorba de muncă, se plâng că-i doare ba una, ba alta, se enervează când lucrează orice şi spun despre toţi că sunt puturoşi şi că pe ei nimeni nu-i ajută.
  • plânsul de milă. Unii îşi plâng de milă într-una: cât de greu le e lor în viaţă, cât au suferit ei din cauza cuiva care “i-a distrus viaţa”, cât de bine i-ar fi fost dacă, etc
  • invidia pe ceilalţi. Dacă el nu e capabil să facă nimic, îi e ciudă că altul face şi e fericit.
  • zgârcenia. Nu suport oamenii zgârciţi. Şi, de obicei sunt zgârciţi tot cei care au. Iar dacă văd că altul îşi cheltuie banii pentru a se simţi bine, spun despre el că e cheltuitor şi că o să ajungă vai de el, că nu are grijă de bani. De parcă ei merg pe lumea cealaltă cu tot ce agonisesc aici. Dar, din moment ce el nu se simte bine, tu de ce să fii fericit? Şi, pe deasupra, toţi  zgârie-brânză mai sunt şi lacomi, şi ar trage şi pielea de pe tine, dacă ar putea. Apropo de lăcomie, îmi poovestea bunică-mea o povestioară cu Nastratin Hogea care, ajuns la bătrâneţe, le-a spus copiilor şi nepoţilor că, cine-l va îngriji mai bine, aceluia-i va da tot ce are în cufărul lui mare. Toţi au sărit atunci, care mai de care. Şi nepoţii care nu-l mai vizitaseră de ani buni veneau acum şi-i aduceau de mâncare pe alese, în fiecare zi. La moartea lui, s-au adunat toţi, certându-se la cuţite pentru cufărul lui Nastratin. Dar când l-au deschis, au aflat că era plin cu bolovani şi că Nastratin şi-a dat toţi banii nevoiaşilor, cu ani buni în urmă şi a trăit bine din lăcomia lor. Şi mai îmi spunea bunică-mea că întotdeauna, cel care râvneşte întruna e sărac, iar cel care nu râvneşte niciodată e bogat.
  • minciuna. Nu aş putea fi niciodată prietenă cu un om mincinos. De ce? Simplu: pentru că nu aş putea avea încredere în el niciodată.
  • neseriozitatea

Dar, totuşi, aş putea trece peste toate aceste defecte, dacă nu ar fi însoţite de răutate.

Voi ce defecte nu suportaţi la oameni?

 Sursa foto