Ziua de salariu

O zi însorită, prea mult aşteptată… Privind prin geamul biroului ei, gândurile i-au luat-o razna, uitând de mormanul de hârtii care o aşteptau. Vocea şefului ei, care venise să-i aducă salariul, o trezi însă la realitate. O realitate fericită, pentru că aflase că, datorită faptului că în ultimele luni s-a dovedit a fi o angajată – model, a primit o mărire de salariu.

Îşi strânse repede lucrurile, zicându-şi că va veni mai repede a doua zi şi va face ce şi-a propus azi. Se grăbea să ajungă la timp, înainte de ora închiderii, să poată plăti gazul, curentul şi apa. Porni cu paşi mici şi grăbiţi, şi un zâmbet îi apăru dintr-odată în colţul gurii. Ghemotocul din pântecele ei tocmai o lovise, în joacă, iar ea observase forma perfectă a picioruşului de om care parcă nu mai avea răbdare să stea acolo încă două luni de zile.

Bine că şi-a luat facturile cu ea de dimineaţă. Trecu, pe rând, să-şi plătească taxele, lăsând acolo mai bine de jumătate din salariu. Trecând apoi, în drum spre casă, pe lângă cabinetul dentistului, îşi aminti de măseaua care o supăra de ceva vreme şi, dacă tot i se mărirse salariul, se gândi să intre să-şi facă o programare.

Acasă, soţul ei ajunse de vreo jumătate de oră. Intrând pe uşă, se îmbrăţişară, apoi s-au pus la masă. El gătise ceva rapid şi uşor.

– Am fost şi am plătit taxele. Spuse ea, în timp ce se ridica să ia sarea. Mai mult de jumătate de salariu am lăsat acolo. Şi gunoiul încă nu l-am plătit.

– Am trecut şi eu azi pe la bancă, zise soţul. Am achitat rata pe apartament, apoi am făcut plinul de benzină şi, după ce-am trecut şi pe la supermarket să iau lista de cumpărături lăsată de tine pe masă, am rămas fără nici un ban. Un salariu muncit într-o lună s-a dus într-o zi… Nu mi se pare normal.

– Aşadar, nici luna asta nu vom putea lua pătuţul pentru bebe. Ne mai trebuie bani şi de trăit.

– Poate luna viitoare. Dar să nu uităm să punem deoparte bani pentru naştere. Ştii doar ce-a zis vară-ta. Sub 200 de euro n-avem ce căuta la spital. Asta în cazul în care nu va trebui să-ţi facă cezariană.

Tăcură amândoi. O linişte apăsătoare, în care gândurile îşi făceau de cap. Cum se vor descurca cu un copil, dacă abia se descurcă în doi? Au auzit şi ei câţi bani trebuie să scoţi în plus, în fiecare lună, atunci când vine pe lume un copil. Indemnizaţia de maternitate va fi mai mică decât salariul ei de acum. Va veni şi iarna, iar căldura va fi mult mai scumpă. În ultima vreme nu şi-au permis să meargă niciunde, şi tot nu şi-au putut pune niciun ban deoparte pentru naştere. Ce vor face? Împrumuturi nu mai pot lua, după ce şi-au luat apartamentul. Oricum au datorii pe 25 de ani. El se gândea să plece dincolo să lucreze, dar nu-l lăsa inima. Cum să nu-şi vadă copilul la naştere? Cum să nu facă parte din viaţa lui, în primii ani de zile?

Cam aşa e o zi de salariu din viaţa unor români obişnuiţi. Până când?

Despre concediul de maternitate

Pe timpul lui Ceaşcă, concediul de maternitate era doar 3 luni.  Pe atunci, fiecare familie făcea cum putea: ba îşi ducea copilul/copiii la ţară, la bunici, şi îl luau în weekend, ba îi duceau la creşă, unde Dumnezeu ştie cum creşteau…

Eu nu vreau şi nu pot să îmi imaginez cum ar fi fost să-mi duc copiii la creşă, când erau atât de micuţi şi fragili, iar eu să merg la serviciu. Pe mine bunică-mea m-a crescut de la opt zile. Abia după ce am avut şi eu copii am realizat cât de greu i-a fost. Părinţii mei locuiau în Timişoara, iar bunică-mea în Arad. Iar eu îi vedeam cam la 2 săptămâni, când veneau să mă vadă. Iar când am împlinit aproape 3 ani şi mă puteau lua la ei, s-au despărţit. Acum mă gândesc că, poate dacă erau acei doi ani de maternitate, lucrurile stăteau altfel. Poate…

Puţine femei au reuşit, pe vremea aia, să fie mame în adevăratul sens al cuvântului. Să meargă şi la serviciu şi să se ocupe ca lumea şi de copii. Mie, bunică-mea mi-a fost ca o mamă.

Acum, noi avem 2 ani de concediu pentru îngrijirea copilului. Al meu a împlinit 2 ani zilele trecute, dar tot mi se pare micuţ şi nu pot să-mi închipui să stea opt ore (cel puţin), zilnic, cu altcineva. Aici mă refer la bonă, că bunicii nu servesc. Sunt prea ocupaţi…

Eu am ajuns la o concluzie: cum să poată acum o femeie, ca bunică, să aibă grijă de un copil mic, sau să-l educe cum ar trebui, din moment ce ea nu a putut (nu că nu a vrut) să aibă grijă atunci de al ei. Eu nu acuz pe nimeni, ci doar caut o scuză UNOR bunici care nu pot fi bunici în adevăratul sens al cuvântului.

La grădiniţe nu-i primeşte decât de la 3 ani. Şi, oricum, cel puţin în primii doi ani, merg o săptămână, şi două stau acasă, pe tratament, că de fiecare dată iau câte-o răceală.

Primii ani din viaţa copilului sunt cei mai importanţi, după părerea mea. Şi contează foarte mult ca mama să fie alături de copil pentru că atunci se formează el ca om. Chiar dacă e mic, atunci se pun bazele caracterului său. Atunci învaţă ce e bine şi ce e rău.

Aşa că, mămici, bucuraţi-vă de concediul de 2 ani de maternitate (chiar dacă ar trebui să fie 3, având în vedere faptul că la noi nu există un sistem de creşe bine-pus la punct).

NOI, MAMELE formăm oamenii de mâine, şi asta e cel mai important, chiar dacă în acest concediu muncim 24 de ore din 24 şi puţini sunt cei care ne apreciază munca.

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a II-a)

În episodul ăsta vreau să vă povestesc despre perioada când eram gravidă și despre primele zile cu “minunea urlătoare”. Eu una nu era foarte încântată de ideea de a face copii, fiind în al treilea an la facultă și având doar 21 de ani, dar soțul meu își dorea mult. Eu eram cam aiurită pe vremea aia, așa că, deși îmi era rău dimineața, nu m-am prins că eram însărcinată. Și, fiindcă era destul de nasol să-mi fie rău, fiindcă pe-atunci, pe lângă facultă, mai și lucram ca agent pubicitar și trebuia să merg cu mașina, băgam câte-un Red Bull dimineața, și îmi trecea starea de greață. Și asta a ținut vreo săptămână, până mi-a sugerat soțul meu să-mi iau un test de sarcină.

Nu prea-mi venea mie să cred că aș putea fi gravidă, dar, totuși, mi-am luat două teste de sarcină, ca să fie sigură treaba. Când am văzut două linii pe test, m-am uitat încă o dată pe prospect, să văd dacă sigur asta înseamnă că ești gravidă. Iar din momentul ăla, deja a apărut sentimentul ciudat, pe care nu l-am mai simțit până atunci: sentimentul de a proteja, dar și frica de a nu i se întâmpla ceva. Cică în prima lună e cât vârful unui ac de gămălie, iar în a doua, cât un bob de orez.

Și bobul de orez a crescut și a tot crescut. Dar și eu am crescut… cu vreo 30 de kilograme. Iar panica a crescut și ea. Pe măsură ce se apropia “sorocul”, eram tot mai speriată: “Ce naiba știu eu să fac cu un copil așa de mic? Eu, care nu am ținut niciodată un bebeluș în brațe și n-am avut de-a face cu creaturi așa mici? Cum o să-i schimb eu scutecele? Că n-are cine să mă învețe. Și dacă o să-l scap din brațe, la cât sunt eu de neîndemânatică?”

Și a ieșit un “fetițoi” de 4,2 kg, care plângea non-stop. Nu a vrut să iasă pe unde trebuia, și, după ce a mai stat în burtă vreo 11 zile peste termen, a scos-o doctorul pe ieșirea de urgență. Când am văzut-o prima oară, “drogată” fiind, de la anestezie, singura mea grijă era “de ce au învelit-o în pătură roșie și nu vișinie? Că eu vreau să fie rapidistă, nu dinamovistă”.

A doua zi, mi-au adus-o la supt (așa se zice). Și când am pus-o la sân, a râs cu jumătate de gură. Atunci m-am îndrăgostit de ea și a apărut și renumitul “sentiment matern”. Despre cum e când suge copilul, pot să spun doar că e ciudat și…ciudat. Adică, mie nu prea mi-a plăcut.

Pentru că nu mă puteam ridica din pat încă, au ținut-o cu ceilalți bebeluși, adică nu cu mine în salon. Fiind la o clinică privată, aveam un buton pe care, când apăsam, venea o asistentă. Iar eu apăsam de fiecare dată când o auzeam că plânge (că se auzea, eu fiind aproape de salonul cu nou-născuți). Și, probabil din cauza asta, mi-au și adus-o cu mine în salon. Dar a mea tot urla, iar eu tot chemam asistentele, că mi se părea ciudat că tot plânge. Și mă gândeam că poate îi e foame, sau poate îi e înfundat nasul, sau poate trebuie schimbată etc, și abia așteptam să merg cu ea acasă, să am eu grijă de ea, că asistentele astea habar n-au.

Și nu știu de unde și cum, dar eu le știam pe toate, și îmi venea să râd când îmi aminteam ce panicată eram înainte. Apoi au venit și nopțile albe, în care dormeam cam 2 ore, că în rest legănam copilul, în sunetul urletelor lui. Și erau nopți în care, doar ca să nu o mai auzim, o plimbam cu mașina, pe la unu, două noaptea. Iar când opream la semafor, începea din nou. Iar noi arătam ca doi zombi, mai ales soțul meu, care mergea și la lucru.

Va urma…

sursa foto