Aerul condiționat din mașină – pericol pentru sănătate

Zilele trecute am primit un e-mail de la o prietenă despre cât de nesănătos este aerul condiționat în primele minute după ce pornești mașina și cât de ușor putem evita pericolul la care ne expunem, doar deschizând puțin geamul. Explicațiile mi s-au părut plauzibile, așa că am hotărât să “dau mai departe”:

“Nu e de mirare ca mai multi oameni mor de cancer decât se întâmpla înainte. Ne întrebăm de unde vine aceasta cauză? Mulți oameni sunt în mașinile lor, de dimineața până seara, 7 zile pe săptămână.

Vă rugăm să transmiteți acest lucru la cat mai multi oameni posibil. Sa nu fie prea târziu pentru a face unele modificări în comportamentul nostru.

Deschideți ferestrele pentru un timp, apoi intrați în mașină și, după câteva minute, porniți AC. Vă rugăm să nu porniți AC de îndată ce intrați în mașină.

Iată de ce:

Conform cercetărilor, tabloul de bord al mașinii, scaune, AC, conducte, de fapt, toate obiectele sunt din material plastic în vehiculul dumneavoastră și, expuse la căldura de la lumina soarelui, emit benzen, o toxină care cauzează cancer. O substanță cancerigenă de mare impact. Nu dai importanță la mirosul de plastic încins din mașina ta pentru că te grăbești…

Benzenul cauzează cancer la oase, anemie și reduce celulele albe din sânge. Expunerea prelungită poate provoca leucemie și crește riscul unor forme de cancer. Acesta poate provoca, de asemenea, avorturi spontane la femeile gravide. Nivelul acceptat de benzen este de 50 mg pe sq.ft. O mașină parcată într-un spațiu interior, cu ferestrele închise, va conține 400-800 mg de benzen – de 8 ori nivelul acceptabil. Dacă mașina este parcată în aer liber, în soare, la o temperatură de peste 60 de grade F, nivelul de benzen ajunge până la 2000-4000 mg, de 40 de ori peste nivelul acceptabil.

Oamenii care intră în mașină, păstrând ferestrele închise, în cele din urmă vor inhala cantități excesive de toxine benzen. Benzenul este o toxină care afectează rinichii și ficatul. Ce e mai rău, este extrem de dificil sa o elimini din corp.

Deci, prieteni, vă rugăm să deschideți ferestrele și ușile de la mașina voastră – așteptați un timp pentru evacuarea benzenului din interior.

Aveți o obligație morală să împărtășiți și altor persoane aceste informații.

Oare suntem paranoici? Aruncatul cu ouă în parbriz – noua metodă de tâlhărie

De curând am aflat şi eu la ce se mai folosesc ouăle, în afară de gătit. Zilele trecute am primit un mail de la o prietenă. Era genul de e-mailuri care circulă şi se tot dau mai departe. Mail-ul spunea aşa:

“Dacă conduceţi noaptea şi vi se aruncă ouă crude pe parbriz, în nici un caz să nu aţtionaţi ştergătoarele şi să nu stropiţi parbrizul cu lichid de parbriz.

Ouăle amestecate cu apă vor crea un strat opac pe parbriz şi nu veti mai vedea nimic, chiar şi folosind ştergătoarele. Atunci veti fi obligat să vă opriţi şi cu mare probabilitate veţi fi victima unei tâlhării.
Lăsati ouăle să curgă pe parbriz, fără să încercaţi să-l curaţaţi cu ştergătoarele şi lichid de parbriz. Continuaţi sa mergeti cu maşina cât mai departe posibil de locul incidentului.

Opriţi-vă numai atunci când aţi ajuns într-un loc sigur.

Aruncarea cu ouă in parbrizul maşinilor care circulă noaptea este ultima găselnita folosită de tilhari.”

Sincer, după ce l-am citit, mi-a venit să râd. Dar, la câte auzi că se întâmplă, te poţi aştepta la orice de la cei care au mintea odihnită, buzunarele goale şi lene cât încape.

Mai auzisem într-o vreme că sunt unii care umblă prin parcările de tiruri de pe autostrăzi. Cică untirist a tras pe dreapte, să doarmă, iar când s-a trezit simţea că îl doare ceva. Când s-a uitat mai bine, avea o tăietură şi-o cusătură imensă, iar când a mers la medic, i s-a spus că-i lipseşte un rinichi. Cât e de adevărat – nu ştiu.

Spunea cineva că nu mai e mult până, la noi în ţară, dacă se continuă tot aşa, ţi se va da în cap la colţul străzii, în miezul zilei, pentru o pâine. Să sperăm că nu se va ajunge chiar acolo…

Oare când vom avea şi noi taxiuri?

“Păi,  noi avem taxiuri!”, o să-mi spuneţi. Ei bine, după mine, ce avem noi acum sunt, din păcate, nişte maşini jegoase cu şoferi nesimţiţi, care costă foarte scump.

Normal că mai sunt şi mici excepţii, am cunoscut şi taximetrişti politicoşi, în a căror maşină mirosea frumos, dar atât de puţini, încât pot să-i număr pe degete.

Haideţi să vă spun eu cum ar trebui să fie o companie de taxi de care aş putea fi mulţumită. Nu cer prea mult, credeţi-mă:

  • maşina să fie curată pe interior
  • şoferul să fie spălat şi să nu miroase a transpiraţie
  • să fie politicos şi să vorbească frumos
  • să aibă aer condiţionat
  • să aibă centuri de siguranţă şi, eventual, dacă e nevoie, scaun de copil
  • să nu te plimbe tot oraşul, dacă tu nu eşti de acolo, când tu trebuia să mergi doar 3 km

Ar mai fi şi altele, dar, deocamdată, atât ar fi de-ajuns.

Eu circulam destul de des cu taxiul, până am dat de unul care l-a făcut pe soţul meu să ia o maşină şi să mi-o dea în primire. V-am povestit aici despre asta. De atunci, mai mergem cu texiul doar în anumite situaţii, cum a fost când am mers în Bucureşti cu trenul. Aici mi s-a dovedit că, dacă eu credeam că mai rău nu se poate, m-am înşelat.

Ieşisem de la un concert la care au fost mii de persoane şi, la ora 12 noaptea, fiind la vreo 6 km de hotel, am hotărât să luăm, bineînţeles, un taxi. În staţie stătea un taximetrist care părea că te invită să mergi cu el. L-am întrebat dacă e liber.

 – Da. Până unde mergeţi?

Îi spunem numele hotelului şi strada.

 – A, numai până acolo? Nu vă duc!

Puţin şocaţi, aşteptăm să mai vină şi alte taxiuri în staţie. Între timp, vine un grup de tineri la şoferul de mai sus şi se întâmplă aceeaşi chestie.

 – Pentru 50 de lei vă duc. Le spune flegmatic domnul taximetrist. (cursa respectivă costa cam 11 lei).

Soţul meu se enervează şi sună la compania de care aparţinea respectivul, să le spună cu ce se ocupă şi cum refuză clienţii. Dar… vorbeşte dacă ai cu cine – nu răspundea nimeni.

Am luat-o pe jos înspre destinaţie, iar de pe drum am sunat la vreo 4 companii de taxi – la nici una nu a răspuns nimeni. Probabil toate erau ocupate. Mai mergem ce mergem şi vedem un taxi gol oprit. SOţul merge şi îl întreabă dacă e liber. Acelaşi răspuns: “Da. Până unde mergeţi?” Al meu îi spune destinaţia, iar taximetristul, batjocoritor:

– Până acolo nu vă duc.

 – Îţi dau 20 de lei. zice soţul. (repet, cursa ar fi costat cam 11 lei).

 – Nu vă duc pentru atât!

 – 30!

 – Bine, urcaţi!

Am urcat, ce să facem, că după o zi de stat în picioare, în soare, la concert, numai de o oră jumate de mers pe jos n-aveam nevoie.

 – Vai, se plânge taximetristul! Ce zi proastă am avut azi! Pe lângă că mi s-a stricat GPS – ul azi – dimineaţă, mi s-a mai ars şi lampa acu ceva vreme.

     Mi-am muşcat limba, că-mi venea să-l întreb de ce se miră? Nu ştie că fiecare primeşte exact ce merită, iar Dumnezeu nu bate cu bâta, vorba aia.

Cât de nesimţit să fii şi ce tupeu jegos poţi avea să profiţi de oameni în anumite situaţii, doar ca să-ţi pice ţie bani nemunciţi? Credeţi că un om care face rahaturi de-astea are parte de lucruri bune în viaţă? Poate dacă respectivii taximetrişti nu stăteau jumătate de oră să le pice vreun fraier, şi ar fi luat în timpul ăla vreo 3, 4 comenzi, ar fi făcut mai mulţi bani şi ar fi putut să se şi bucure de ei.

Să nu mai vorbesc de jegul de 3 degete din taxiurile îmbâcsite şi de mirosul de transpiraţie care-ţi strâmbă nasul. Iar între timp, trebuie să-ţi spui şi rugăciunile, că nu se ştie dacă ajungi teafăr la destinaţie, la cât de buni şoferi sunt unii.

Dar asta e. Până când pretenţiile românilor nu cresc, atunci când scot banul din buzunar, nici condiţiile nu vor fi mai bune.

sursa foto

O pătzanie neplăcută: mi-am buşit maşina

V-am mai povestit eu despre parcările de la blocuri. Pe atunci eram disperată că n-aveam unde să-mi parchez maşina. Din fericire, s-a eliberat un loc: o tipă care şi-a marcat locul de parcare ca fiind al ei, punând stâlpişori şi lanţuri, şi-a mutat cuibul şi a părăsit blocul, dar şi parcarea. Şi-a luat cu ea lanţurile şi lacătul, dar stâlpişorii i-a lăsat moştenire.

Bucurie mare pe mine că am şi eu un loc unde să mi se odihnească maşina care, dacă până acum era ca o povară pentru mine, deja mi-a devenit tot mai dragă. Şi cum să nu-mi fie dragă, sărăcuţa, când mă duce şi m-aduce, şi m-aşteaptă ca un căţel cuminte ce-şi ascultă stăpânul?

Până azi, minune, nu i-am tras nici o zgârietură, dar iată că s-a întâmplat şi inevitabilul… Ca să parchez, trebuia să dau cu spatele şi să intru exact printre stâlpişorii din fier, împlântaţi adânc în pământ de şoferiţa dinaintea mea. Şi stâlpii respectivi sunt cam de 30 de centimetri, numa bine cât să nu-i vezi în oglinda retrovizoare, şi să nu-i simtă nici senzorii de parcare.  Aşa că, azi – dimineaţă, venind de la grădiniţă, unde mi-am lăsat copila, am dat să parchez, numai că am simţit că am lovit uşor stâlpul, şi am dat în faţă să mă redirecţionez. Numai că deja agăţasem partea de deasupra roţii din spate, iar faptul că am dat în faţă a făcut să mi se desprindă toată partea de deasupra roţii. Am oprit maşina şi m-am dat jos. Vă daţi seama că mi-am pus mâinile-n cap când am văzut cum arăta. Dar, cu puţin efort, am reuşit s-o pun la loc (mă simţeam ca Becali, când şi-a reparat el Maybach – ul cu ranga), numai că s-au rupt câteva cleme şi s-au desprins câteva şuruburi, aşa că trebuie să merg cu ea în service.

Aşa că vreau să dau un sfat şoferiţelor: atenţie mare la parcări (mai ales dacă au stâlpişori).

Am înjurat eu şi stâlpii, şi pe cel care i-a pus (mi se pare o nesimţire ieşită din comun să baţi stâlpi într-o parcare de la bloc, care nici măcar nu-ţi aparţine); dar m-am înjurat şi pe mine, că eu deja mă credeam profesionistă într-ale parcării.

 sursa foto

La bloc sau la casă? La ţară sau la oraş?

Ştiţi cum e vorba aia, că întotdeauna îţi doreşti ce nu ai… Ei bine, eu, crescând mai mult pe la ţară (doar vreun an am stat la bloc, în Timişoara), de mic copil doream să mă mut la bloc. Şi, după ce am terminat liceul, mi s-a îndeplinit dorinţa. Am stat 2 ani la bloc, în Arad, apoi m-am mutat în Baia Mare, tot la bloc. Toate bune şi frumoase până au apărut copiii şi au mai crescut.

Pe mine nu mă deranja nici că auzeam cum trag vecinii apa la WC, nici că auzeam săptămânal scandalurile Dirijorului. Nu mă deranjau nici vecinii care nu salutau, nu-i cunoşteam şi se mai şi uitau urât. Eu îmi vedeam de ale mele. Însă, după ce au mai crescut ăştia mici, deja a apărut dorinţa de a-i vedea zburdând pe-afară. Şi unde Dumnezeu să-i laşi liberi, aşa de micuţi? Că oriunde există pericolul ba de a fugi în faţa maşinilor, ba de a da vreun cretin cu bicicleta peste ei, ba de a-i pierde. În plus, şi eu, de multe ori simt că n-am aer şi că stăm ca şobolanii, închişi mereu.

Pe lângă asta, după ce am avut şi eu maşină, a început marea problemă a parcărilor de la bloc. Sunt zeci de maşini şi doar câteva locuri de parcare. Cine şi-a luat primul maşină, are locul lui, pe care îl mai şi îngrădeşte cu lanţuri şi lacăte, de parcă l-a moştenit de la mă-sa. Moşii pensionari, unii cu câte două maşini, îşi pun lomurile şi toate rahaturile în garaje, şi mai ocupă şi alte locuri de parcare, care, cică, sunt ale lor. Iar dacă parchezi o zi acolo, că era locul liber, îţi face pană la roată.

Noi avem un teren, la 10 km de oraş, unde vrem să ne facem casă. Până acum, eu eram total împotrivă. Ce? Să mă mut la ţară şi să fac naveta? Iar??? Dar acum, după ce m-am mai deşteptat şi eu, îmi dau seama că, dacă ai maşină, ajungi în centrul oraşului cam în acelaşi timp, ori din locul unde stăm acum, ori de la terenul unde vrem să ne facem casa.

De ce să crească copiii mei ca nişte plante de seră, când pot să le ofer copilăria pe care am avut-o eu? Să aibă un loc de joacă unde pot să se desfăşoare, să-şi cunoască vecinii (pentru că la ţară încă mai există oameni, nu s-au transformat în roboţi) şi de ce să nu crească într-un mediu mai sănătos? Pentru că, pentru cei ce nu ştiu, aerul din Baia Mare e foarte poluat. De ce să vadă animale domestice doar în poze? De ce să nu alerge desculţi prin iarbă? Şi ar mai fi multe, multe…

Zilele trecute am trecut printr-un sat din Maramureş. Şi când am văzut câtă bucurie era în ochii copiilor care erau pe uliţă şi se dădeau cu lencherul (un fel de sanie cu volan), m-am gândit că şi ai mei ar putea avea o copilărie ca şi ei, în loc să stea închişi în apartamente.

Locurile de parcare de la blocuri / Moşul şi parcarea lui

După cum vă spuneam în alt articol, din anumite motive, soţul meu a hotărât că aş avea nevoie de o maşină.  Zis şi făcut.Acum conduc un Duster, cu care mă străduiesc să mă obişnuiesc.

Dar, aşa cum se întâmplă atunci când stai la bloc, apare problema cu locurile de parcare. Problemă care nu ar exista dacă, în loc de garaje ar fi locuri de parcare sau dacă posesorii de garaje şi-ar ţine maşinile în garaj, în locur obiectelor pe care le tot strâng, că dacă le vor trebii într-o zi?

Un astfel de personaj e şi un vecin de bloc care are două garaje şi două maşini, dar pe una dintre ele nu o ţine în garaj, de frică să nu-i ocupe cineva locul de parcare, care, de fapt nu e al lui.

De multe ori, oamenii, dacă folosesc ceva un timp, au impresia că sunt stăpâni pe acel lucru. Aşa e şi respectivul moş, care crede că şi grădina din faţa blocului e a lui (îşi pune acolo tot felul de plante, pe care le păzeşte de sus), şi multe altele. Faza e că am auzit că el era tare pi-dos pe vremea lui Ceaşcă. Era turnător profesionist, şi toată lumea se temea de el. Iar dânsul crede că şi acum e la fel.

Şi moşul ăsta, ce credeţi că face când cineva vede locul liber şi îşi parchează maşina acolo? Pândeşte fain-frumos pe geam (că altceva nu face toată ziua) şi coboară la maşina omului, îi pune bolovani sub roţile din spate, îi ridică ştergătoarele sau îi desumflă o roată.

Asta se întâmpla şi acum 4 ani, când eu conduceam un logan. Dimineaţa, câteodată uitam de bolovani şi dădeam cu spatele. Vă daţi seama ce nasol era şi cât îl înjuram.

Şi acum trei zile, locul fiind liber, normal că am parcat acolo. A doua zi, o iau pe fiică-mea şi mergem la cinema, la Motanul Încălţat, că i-am promis de o lună că o duc.

Şi, când merg la maşină, văd ştergătoarele ridicate şi întoarse peste cap. O bag pe Ale în maşină şi,uitându-mă înspre geamul moşului (unde ştiam că stă acuns după perdea),  înjurând şi coborând toţi sfinţii (de şi eu m-am speriat de mine), întorc ştergătoarele, apoi urc în maşină.

Dau să pornesc, când îl văd pe moş coborând. Cobor geamul şi îl întreb:

 – Dumneavoastră îmi tot întoarceţi ştergătoarele?

 – Da! zice moşul.

 – De ce?

 – Că te parchezi pe locul meu.

 – Da? Aţi plătit pentru el la primărie?

 – Nu. Da ce, tu ai plătit?

 – Eu nu pretind că e locul meu şi nu desumflu roţile maşinilor altor oameni, când văd că sunt parcate acolo. În plus, eu nu am garaje.

 – Şi ce? Tu nu ai văzut că eu tot acolo îmi las maşina de câţiva ani? E locul meu de parcare.

Nu are rost să continui să scriu conversaţia, mai ales că s-a lăsat cu câteva “urături” nu prea plăcute. În fine, i-am zis că e nesimţit că îşi permite să se atingă de lucrurile oamenilor, şi că într-o zi, o poate păţi rău de tot.

Oricum, trebuie făcut ceva neapărat cu parcările de pe lângă blocuri, că treaba devine din ce în ce mai nasoală. Sunt câteva garaje, de pe vremea când erau trei, patru maşini într-un bloc, garaje care ocupă foarte mult spaţiu inutil. Ar trebui demolate, şi în locul lor ar trebui făcute parcări supraetajate. Cam asta ar fi soluţia, după mine, acum, când la fiecare apartament există cel puţin o maşină. Altfel, se ajunge ca oamenii să-şi dea în cap pentru un căcat de loc de parcare. La noi la bloc, sunt o grămadă care efectiv au bătut stâlpi şi au pus lanţuri cu lacăte. Mie nu mi se pare deloc normal. Şi ce dacă tu ţi-ai luat maşină cu doi ani înaintea mea şi tu ai parcat primul pe un loc? Asta nu-l face să fie al tău. Da, dacă tu l-ai făcut, asta e altceva. De exemplu, era un loc plin de noroi, unde nimeni nu parca. Soţul meu a adus nisip, l-a nivelat şi l-a făcut ok. Asta nu i-a oprit pe ceilalţi să-şi pună maşinile acolo, după aia.

Cam atât cu păţania mea. Dacă aveţi voi alte idei de rezolvare a problemei parcărilor, le puteţi scrie.

sursa foto

Maneaua ucide mințile lucide

Există trei categorii de oameni: oameni care trăiesc prin manele, care le suportă și oameni care și-ar dori să dispară și manelele și maneliștii. Noi facem parte din a doua categorie.

Nu sunt într-atât de deranjante ritmurile țigănești, cât sunt aberațiile alea care cică se numesc versuri, dar cel mai și cel mai tare deranjează dezacordurile și greșelile gramaticale întâlnite la fiecare 3, 4 cuvinte. Nu înțelegem un singur lucru: până iese pe piață o manea trece prin mai multe mâini, sau mai bine spus pe la mai multe urechi. Cum este posibil să nu se găsească măcar o persoană care să corecteze greșelile respective? Dacă tot au atâția bani, ar trebui să-și permită și să plătească un om care să la corecteze textul.

Nu spunem că nu ne plac unele dintre ele. Sunt câteva (foarte puține, ce-i drept) care sunt chiar faine, și merg ascultate la câte un chef. Dar nu zilnic, pentru că efectiv te poți tâmpi de cap, la ce mesaje transmit unele.

Chiar credem că din cauza unor manele ascultate repetitiv ajungi să îți dorești să devii exact ca în versurile alea: șmecher și hoț, iar visul tău să fie să ai merțan sub cur și zece femei pe lângă tine, și-n rest… să moară toți dușmanii:

„Da, da, da sunt mare barosan/ shmecher versat/ Smecher no 1./ Da, da, da sunt shmecher bogat/ Am multă putere,/ Ca un împărat… /Nu mă las la mâna lor,/ La mâna dushmanilor/ De mai am dushmanii mor/ Of, dushmanïlor…”

Un manelist este exact ca un fumător: te obligă să participi și tu la viciul lui, pentru că și maneaua e un viciu. De fiecare dată când ieșim din casă se nimeresc să treacă pe lângă noi vreo 6, 7 persoane care ascultă manele la maxim. Unii sunt mai șmecheri și le ascultă în mașină, evident cu geamurile deschise, alții, mai puțin șmecheri și le ascultă de pe telefonul mobil 🙂 . Problema o reprezintă cei din urmă, pentru că mașina trece în viteză pe lângă tine și după maxim un minut ai scăpat. Însă ce te faci când unu care ascultă manele pe telefon merge în aceeași direcție cu tine, și mai mult, merge cu aceeași viteză ca tine :)?

Ar trebui să se inventeze ceva, gen dezalcoolizare : dezintoxicarea de manele :).

Taxiurile de la noi

Am tot vrut să abordez subiectul ăsta, şi uite că i-a venit vremea. Eu nu am maşină, şi de obicei sunt doar şofer de nevoie. Cunosc toate drumurile de întoarcere, când soţul meu vrea să se simtă bine şi ia ceva la bord. Şi, prin oraş, când sunt în criză de timp (mai tot timpul) şi trebuie să ajung undeva, sun la o companie de taxi.

De obicei eu sunt fidelă în orice situaţie. Numai dacă sunt foarte dezamăgită de cineva sau ceva plec sau schimb. Şi vreau să vă spun că am cam schimbat toate companiile de taxi la care sunam. Aş schimba-o şi pe ultima, la care sun acum, dar n-am cu cine. Deci vă daţi seama prin câte dezamăgiri am trecut.

Nu ştiu ce anume i se cere în alte ţări unui şofer când merge să se angajeze ca taximetrist, dar la noi cred că nu i se cere nimic. Nici măcar ani de experienţă (mai văd şi câte un puşti de 19 ani). De multe ori, când merg cu câte unul mă întreb dacă are permis, că nu respectă o grămadă de reguli de circulaţie. Dar măcar dacă li s-ar cere să se spele. Că ţi se strâmbă nasul când urci în câte o maşină care duhneşte a transpiraţie.

Am nimerit odată un moş cretin care, din cine ştie ce motive, era nervos. Pe lângă că înjura în trafic şi conducea aiurea, când l-am plătit, i-am dat şi vreo 3 fise de 50 de bani. Ăsta i-a luat şi a dat cu ei, zicând: “Ce naiba să fac eu cu ăştia?” Normal că i-am zis câteva, printre care să stea acasă dacă nu e în stare să mai facă faţă, şi când m-am dat jos am sunat şi i-am spus dispecerei cum s-a comportat angajatul lor cu clienţii. Mi-a zis că, altădată când sun la ei să cer cu oricare, în afară de numărul x şi şi-a cerut scuze. Dar de sunat, eu n-am mai sunat la ei. Dacă nu ştiu să-şi selecteze angajaţii, eu ce să le fac?

Mai merg câteodată cu fiică-mea în oraş şi, când urc în spate, constat că nu are centură de siguranţă. Păi taxiurile ar trebui chiar să aibă şi scăunel pentru copii. Şi se mai miră când îl întreb de ce nu are centură. Pun ceva huse pe scaunele din spate, care acoperă şi centura, şichestia în care se introduce.

Oricum, noi suntem de vină. Cum e cererea, aşa e şi oferta. De multe ori, câte o staţie e plină de taxiuri. Şi oamenii, în loc să intre în taxiurile OK, care au condiţii, climă etc, ei intră în cele mai jegoase şi mai jafuri, şi plătesc la fel. Păi atunci? Cine e de vină?

Acum mă gândesc că, de-acum înainte, şi când o să sun, o să cer o maşină OK, cu centuri de siguranţă şi climă. Poate dacă am face toţi aşa, încet ar dispărea şi taxiurile nashpa, şi taximetriştiicare nu sunt taximetrişti.