Cineva, acolo sus, vă iubeşte!

O prietenă mi-a zis, zilele astea: “Cineva, acolo sus, vă iubeşte!”.

Eu spun că cieva, acolo sus, ne iubeşte pe toţi. Dar ne iubeşte foarte, foarte mult. Că de nu ne-ar iubi atât, ne-ar nimici pe loc, pe toţi, cu mic, cu mare, la cât suntem de răi.

Maramureşul are un cântec care spune:

“Măi pretine, eu şi tu

Şohan n-om vide raiu

Da’ nici nu-i hia să-l videm

După ce oameni suntem.”

“Şohan”, pentru cei ce nu ştiu, înseamnă “niciodată”, iar “hia” înseamnă “musai”.

Moroşenii, în cântecele lor, meditează la viaţă şi la moarte, moarte pe care o privesc ca pe ceva normal şi firesc. Sunt conştienţi că suntem oameni, păcătoşi şi muritori. Ne plac, de obicei, lucrurile interzise, cedăm ispitelor şi avem vicii. Nimeni, ca om, nu poate fi perfect. Însă e bine să tindem spre perfecţiune. E bine să încercăm să fim mai buni pe zi ce trece şi să-i acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte.

În ultimii ani mi-a fost dat să întâlnesc numai oameni unu şi unu. Oameni lângă care poţi fi tu însuţi şi cu care poţi vorbi fără să te simţi stânjenit. Oameni care îşi recunosc slăbiciunile şi nu şi le ascund, ba chiar glumesc pe seama lor.

Atâta vreme cât nu vrei să-i faci rău aproapelui tău, cât îţi vezi de treburile tale şi nu-ţi bagi nasul în viaţa altuia, atâta vreme cât dai tot ce-i mai bun în ceea ce faci tu, eu consider că eşti om bun şi Dumnezeu te iubeşte şi te ajută. Chiar dacă uneori, ajutorul Lui ţi se pare o piedică.

Trebuie să acceptăm bucuroşi şi rele şi bune de la Dumnezeu, că ştie El prea bine ce face. Şi trebuie să ne bucurăm de fiecare zi şi de fiecare clipă pe care o trăim. Să vedem şi să luăm de la viaţă tot ce-i bun şi frumos. Şi sunt atâtea lucruri frumoase pe lângă noi…

 

Maramureș, colț de rai…!

Cine a mai citit pe blog, știe că eu sunt de origine din Banat, și de cinci ani stau în Maramureș. Când eram copil, maramureșenii veneau în Banat la sapă sau la cules de porumb și stăteau câte o lună, întorcându-se acasă cu bani sau porumb în schimb ( în Maramureș se cultivă foarte puțin porumb).
Primele mele impresii despre maramureșeni au fost că sunt niște oameni harnici și credincioși (duminica, îmbrăcați în haine curate, se trezeau și mergeau la biserică, nu dormeau, chiar dacă de luni până sâmbătă munceau de dimineața până seara târziu. Abia așteptam seara, să vină la masă. Erau echipe de câte zece muncitori și de obicei dormeau la casa unde lucrau.
Era o adevărată plăcere să stai cu ei de vorbă. Era ciudat să vezi niște oameni simpli, țărani, să aibă un vocabular atât de bogat, să cunoască atât de multe și să aibă atâta bucurie în suflet și atâta umor… (de la ei știu ce înseamnă CFR – Cacă-te, Frate Române! Cacă-te Fără Rușine! :))
Vorbeau întotdeauna despre Maramureș, de parcă era cel mai frumos loc din lume. Ca și copil, îmi imaginam locul ca pe un colț de rai, și pentru că îmi plăceau mult bananele și portocalele, vă dați seama ce îmi imaginam…
Însă nu m-am gândit niciodată că o să locuiesc aici.
Acum am ajuns să cunosc mai bine atât oamenii, cât și plaiurile maramureșene. Și mi-au depășit toate așteptările.
Chiar astăzi am colindat o mică parte din Maramureș, în concediu fiind, și am văzut maramureșenii, la fel de harnici cum îi știam, care-și munceau pământurile ( bătrânii, că tinerii nu mai merg în Banat la muncă, ci sunt plecați toți în străinătate, strângându-și bănuți).
Și credință le-a rămas aceeași: salutul lor e : ” lăudăm pe Isus!” “În veci Amin!”. În fiecare duminică sau la sărbători își îmbracă cu mândrie costumele tradiționale, și merg la biserică. Am participat în ultimii ani șii la câteva nunți maramureșene și am văzut cu uimire că toți tinerii, inclusiv mirii se îmbracă în costume populare. Iar mândria cu care le poartă nu poate fi descrisă în cuvinte.
Locurile în care Dumnezeu a decis să-i lase să trăiască sunt asemeni lor: parcă rupte din rai… Tot ce pot să spun e că mă bucur că Dumnezeu a decis să mă aducă și pe mine aici…