Mămăligă / tocană (în Maramureș) în straturi, cu brânză și slănină

Unul din felurile de mâncare preferate de soțul meu, maramureșean autentic, e mămăliga cu brânză (de oaie) și cu slănină prăjită. Și nu-l condamn, pentru că e excelentă combinația.

Aveți nevoie de:

  • făină de mălai, apă și sar pentru mămăligă
  • brânză de oaie sau de burduf (aici, în Maramureș, se face cu brânză de oaie “țaparâșă”, ținută în “brebânță”, un vas de lemn, după care, de obicei se întinde ca o gumă când e topită)
  • slănină (cam 2, 3 felii)

Se pune apa cu sare la fiert pentru mămăligă, și până fierbe se taie cubulețe slănina și se pregătește brânza într-o farfurie.

Slănina se pune la prăjit într-o cratiță, până se topește, și se face jumări.

Eu am o tehnică pe care o aplic atunci când fac mămăliga, dar și grișul cu lapte. Chiar înainte de a fierbe apa, nu când începe să clocotească, torn făina de mălai în ploaie, cam cât cred eu că e suficientă și amestec continuu. Apoi începe să fiarbă, și se îngroașă. Dacă mai trebuie, mai pun atunci, tot în ploaie, făină de mălai. Dacă nu, o mai las să fiarbă încă 10 minute. La “tocana cu brânză” e de preferat ca mămăliga să fie “vârtoasă”, adică mai tare, mai aspră. Și soțul meu mi-a spus că atunci când oala se învârte când amesteci în mămăligă, începe să fie vârtoasă. De obicei, cât învârt în ea, trebuie să țin și de oală, cu cealaltă mână.

După ce e gata mămăliga, se pregătește un bol mai mare, și se așează în straturi. Eu, pe fundul vasului pun puțină untură topită de la slănină și câteva bucățele de slănină.

Apoi urmează un strat de mămăligă, unul de brânză, apoi slănina cu puțină untură topită și, eventual puțină sare, dacă mai trebuie. Apoi iar un strat de mămăligă, unul de brânză, și tot așa, ultimul strat fiind de brânză cu slănină.

Poftă bună! 🙂

 

 

Rețetă – plăcintă creață din Maramureș, cu brânză și cu varză

Un cititor fidel al blogului meu mi-a sugerat să postez rețeta celebră în Maramureș – plăcintă creață, așa cum se face la ei în sat, la Hovrila. Mai mult decât atât, m-am întâlnit și cu soția lui – mare gospodină, să-mi spună până la cele mai mici detalii cum se face această minunăție culinară.

Așa că mi-am luat inima în dinți, m-am dotat cu toate cele necesare și m-am pus pe făcut plăcinte. 🙂 Mai am nevoie de ceva experiență pentru a ajunge să-mi iasă la fel de subțire cum i-au ieșit ei. Mie mi-au ieșit mai mult cum se face “peste deal”, dar a fost extraordinar de bună.

Să vă spun și vouă de ce aveți nevoie, în caz că vreți să încercați:

  • 1 kg de făină
  • un cub de drojdie proaspătă – 25 g, și o linguriță de zahăr pentru a face maiaua
  • apă călduță
  • sare
  • brânză – de oaie, sau de oaie amestecată cu vacă, la care puteți adăuga mărar, dacă vă place
  • o varză mică (dacă vă place plăcinta cu varză)
  • un “curpător” cum i se zice pe la Maramureș la tocător – rotund
  • un sucitor din cel mai lung
  • ulei de floarea soarelui
  • o bucată de material cu care înfășurați o furculiță pentru a unge mai bine tigaia, adică lespedea cu ulei
  • o lespede mare și rotundă

Mai întâi faceți maiaua, adică amestecul din drojdie cu o linguriță de zahăr și cu 50 ml apă călduță. Nu fierbinte, nici caldă. Să fie cam cu un grad, două mai caldă decât temperatura corpului. Se amestecă şi se lasă până se “creşte” drojdia, apoi se adaugă într-un castron mai mare, peste făina amestecată cu sare.

Se amestecă, apoi se adaugă şi cei 600 de mililitri de apă călduţă rămasă, frământând aluatul. Aluatul trebuie să fie cât de moale, atât de moale cât să puteți lucra cu el. La final se adaugă şi uleiul  şi se mai frământă puţin, până reușiţi să faceţi din aluat ca o minge, iar aluatul se desprinde de pe vas şi de pe mâini.

Se acoperă apoi cu un prosop şi se lasă într-un loc mai cald, la dospit, timp de o oră, o oră şi jumătate.

Aluatul va creşte, timp în care puteți pregăti compoziția pentru plăcinte: brânza cu mărar, varza (care se dă pe răzătoare și se sărează), sau, dacă vă place, cartofi (care se fac piure), sau, dacă e sezonul, urzici sau lobodă.

După ce aluatul pentru plăcinte a crescut, pregătiți masa, presărând făină.

Luați aluat cam cât o portocală de mare, și îl suciți cu sucitorul, întinzându-l cât de mare, și cât de subțire. Pătura de aluat întinsă se ia apoi și se pune pe tocătorul rotund, lăsând o margine de aluat cam de trei, patru degete.

Se pune compoziția în mijloc, să fie cât tigaia de mare, apoi se ia o margine și se aduce în centru, ținând-o cu cealaltă mână acolo.

Se ia apoi marginea de lângă și se întinde iar pânâ în mijloc, unind-o cu cealaltă.

Și tot așa până o adunați pe toată, încercând să o faceți cât de rotundă.

Tigaia se pune la încins, și când e încinsă se unge cu ulei, cu ajutorul furculiței pe care ați înfășurat o bucată de material. Se pune plăcinta, se lasă cam 3 minute, se unge cu ulei și pe deasupra, se mai lasă cam un minut, după care o întoarceți pe cealaltă parte, cu o paletă. Tigaia perfecta o gasiti AICI.

Se mai lasă încă câteva minute, până arată ca în imagine, după care o puneți pe farfurie. Apoi treceți la următoarea. Pentru plăcinta cu varză, după ce varza a stat cu sare, o stoarceți bine de apa lăsată, o întindeți peste plăcintă, puneți piper și-apoi treceți la împăturat.

Se servește cu smântână, iar bărbații o preferă cu un pahar de horincă. 🙂

În clipul de mai jos, Daniel despre care v-am povestit la început, vă arată cum face soția sa plăcintele, ca la Hovrila. 🙂

http://www.trilulilu.ro/video-muzica/placinta-creata-din-hovrila-maramures

Maramureșeni, haideți la țurcă!

Mai demult v-am povestit despre țurcă – un joc pe care mulți îl știu din copilărie, și care a fost redescoperit nu demult, aici, în Maramureș. Odată ce l-ai jucat, îți intră la suflet.

Acum, că vine vara, cu soare și vreme bună, e păcat să stăm în casă. Așa că, un grup de maramureșeni din Baia Mare și-au făcut o echipă de țurcă – BIG. Unii dintre ei chiar n-au mai jucat până nu demult, dar odată ce-au intrat în joc, n-au mai vrut să iasă. 🙂

Iar sâmbătă, au hotărât să-i aducă aici, în Baia Mare, pe țurcașii cu experiență din Sighet, și să facă un meci demonstrativ, mai ales pentru cei care nu cunosc acest sport.

Eu sunt convinsă că o să vă placă, și, de ce nu, poate vă veți implica mai târziu, să facem ca acest joc să crească, să devină cunoscut, și să ne mândrim că a pornit de la noi, din Maramureș.

Așa că Sâmbătă, la ora 13:00, vă așteptăm, cu mic, cu mare, în Parcul Tineretului din Baia Mare (lângă Stadion și Chios) să fiți spectatori la un meci de țurcă. 🙂

Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş IV – satul Breb

Pe drumul din Baia Mare, prin Cavnic, către Sighetu Marmaţiei, cu 6 km înainte de a ajunge în Ocna Şugatag, la poalele Muntelui Gutâi, veţi vedea, la un moment dat, un sătuc izolat, parcă desprins din altă lume, în mijlocul căruia se vede o biserică albă, cu două turnuri înalte. Este satul Breb, care este mai cunoscut şi mai apreciat în Marea Britanie decât la noi.

E ciudat să vezi cum un prinţ al Marii Britanii apreciază ceva ce unii tineri de la noi aruncă la gunoi. Poate că ne trebuie astfel de exemple ca să apreciem mai mult tradiția străbunilor noștri. Am rămas mută de uimire când, plimbându-ne pe o străduţă din  Breb, am văzut pe o casă bătrânească din lemn, semnul coroanei regale a Marii Britanii. Întrebând sătenii, ne-au spus că Prințul Charles a cumpărat în Breb patru case, foarte vechi, şi în fiecare vară vine şi stă câteva zile sau chiar săptămâni aici, el sau alți membrii ai Casei Regale. Doarme pe pat de paie, nu are baie în casă, că le-a păstrat exact așa cum erau, iar luxul nu-și are loc aici.

Mai apoi am aflat că prinţul Charles patronează o organizaţie non-profit, numită “Mihai Eminescu Trust”, care activează din 1998 pentru conservarea peisajului cultural și natural, iar logo-ul aflat pe case este al acestei organizaţii, coroana regală fiind un element de legătură. E oare posibil ca unui om cu sânge albastru să-i placă să trăiască astfel, şi să iubească atât vechile noastre valori, pe care unii dintre noi tindem a le da uitării?

Însă nu-mi pierd speranţa, pentru că ştiu că mai există şi români adevăraţi, care ţin la tradiţie, la vechile şi eternele valori, şi care vor să păstreze viu ceea ce ne-au lăsat străbunii ca moştenire.

Şi dacă tot am poposit în Breb, am mers să vedem şi renumita biserică de lemn, devenită monument istoric, construită în 1622. “Nimic fără Dumnezeu” sunt cuvintele sculptate pe poarta de intrare a bisericii, vorbe simple, dar atât de înțelepte. Specific zonei Maramureșului este ca cimitirul satului să fie în curtea bisericii. De obicei, cimitirele se află la marginea satului, dar iată că sunt şi zone în care cei trecuţi în cealaltă lume sunt puși să se odihnească mai aproape de Dumnezeu.

Nu mică mi-a fost mirarea când, pe uliţele Brebului, în plină iarnă, am văzut un bătrân încălțat cu ciorapi groși de lână şi opinci. Ca să vă faceți o idee, opincile nu au talpă din cauciuc deloc, sunt făcute doar din piele. Şi nu părea să-i fie frig deloc…

Pe uliţele satului, nişte copii, cu bujori în obraji, trăgeau după ei un fel de sanie, dar care avea volan. L-am întrebat pe soţul meu ce e, şi mi-a spus că e  lencher. S-au uitat atenţi la noi şi ne-au salutat: “Bonjour!” Eu am izbucnit în râs, vă daţi seama. Apoi soţul meu i-a întrebat dacă nu le e frig. Au chicotit şi ei, şi ne-au spus că au crezut că suntem străini. Vă daţi seama câţi străini merg să viziteze satul, dacă copiii sunt atât de obişnuiţi cu ei.

Acum am aflat că şi un renumit fotograf, Duncan Ridgley, care în trecut o urmărea şi o fotografia pe Lady Diana, s-a mutat în acest sat, împreună cu familia.

Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş III – Mănăstirea Bârsana, la Moară la Niculai, bisericile de lemn şi Pintea

De la Cimitirul Vesel mergem la Mănăstirea Bârsana, aflată la 22 km de Sighetu Marmației. Aici, prin frumusețea locului, prin creaţia artistică, ce îmbină stejarul cu piatra de râu într-un mod aparte, ne simțim mai aproape de Dumnezeu. O mănăstire de maici, care a fost construită, în întregime, după tradiția maramureșeană, care știe să îmbine lemnul în așa fel, încât să nu trebuiască să fie bătute cuie. Maica Filofteia a fost cea care a vegheat la construcția întregii mănăstiri, fiind atentă la cele mai mici detalii, şi făcând din Casa Domnului o adevărată operă de artă. Dacă veți merge primăvara sau vara, până către toamnă, privirile vă vor fi încântate de aleile pline de flori, care mai de care mai frumoase, şi veți vedea maicile cum le îngrijesc. E o adevărată beție de culori şi miresme, care îmbată de bucurie nu doar privirile, ci şi sufletul.

De aici puteți merge în Vadu Izei, să vizitați o vâltoare, cazan (pălincie sau horincie), piuă şi moară, toate într-un singur loc: la pensiunea La Moară la Niculai, unde îl puteţi vedea şi pe proprietarul Niculai, din cântecul moroşenesc ce poartă numele pensiunii.

Şi, dacă vreţi să mai vedeţi o altă moară, construită tare demult, pentru ca moroşenii să-şi poată măcina mălaiul şi grâul, dacă vreţi să vedeţi cum îşi spălau moroşencele cergile, adică păturile, la vâltoare, dacă vreţi să vedeţi cum fac moroşenii celebra horincă de Maramu, nu trebuie decât să faceţi popas pe valea Cosăului, în satul Sârbi, la 27 km de Sighetu Marmaţiei.

Şi, dacă tot sunteţi aici, puteţi vizita, în Josani, adică în partea de jos a satului Sârbi,  una dintre cele mai vechi biserici de lemn, construită în anul 1685, şi în Susani puteţi vedea o altă biserică, şi mai veche, din 1639.

Şi dacă mergeţi în Budeşti, comuna de care aparţine satul Sârbi, veţi putea admira, pe lângă biserica de lemn din Josani, construită în 1643, o bucată din istoria şi legenda Maramureşului: cămaşa din zale a lui Pintea Viteazul sau Pintea Haiducul, precum şi coiful lui se află în această biserică.

Grigore Pintea, a cărui casă au fost codrii Maramureşului, e foarte iubit pe aceste meleaguri, iar faptele lui de vitejie, dreptatea, pe care de multe ori a făcut-o biruitoare, s-au transmis prin viu grai, Pintea Haiducul devenind astfel istorie şi legendă. Se spune că Pintea a dat cămaşa bisericii după lupta cu tătarii.

Mormântul lui Pintea e pe serpentinele de coborâre din pasul Gutin spre Baia Mare, puțin mai jos de hanul Pintea Viteazul.  Pe placa de marmură este înscris textul: “Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viață a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare la 7 august 1703 a fost înmormântat în acest loc de către oștenii săi.” Se mai spune că Pintea şi-a ascuns sau îngropat bărbânţele (găleţi din lemn) cu galbeni, în diverse locuri şi peşteri, prin Maramureş.

Multe legende cu acest viteaz care lua de la nobili şi “bocotani” şi dădea la săraci, s-au născut cu timpul. Se spune chiar că Pintea o avea de soţie pe Muma Pădurii, care în Maramureş e o femeie frumoasă stăpână a tot ce se naşte şi creşte în păduri. Şi Muma Pădurii îl ajuta pe Pintea să se-ascundă atât de bine de ochii duşmanului, şi să-l învingă.

Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş (partea a II – a: Memorialul Durerii şi Cimitirul Vesel)

Vă spuneam în articolul trecut despre Sighetu – Marmaţiei şi farmecul acestui oraş care, prin Muzeul Satului Maramureşean, dar şi prin Muzeul Etnografic (situat în centrul oraşului) a păstrat vie o parte din sufletul strămoşilor noştri. Oraşul are şi încărcătură istorică, aici aflându-se Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, sau Memorialul Durerii, închisoarea folosită de regimul comunist pentru exterminarea elitelor României.

Este o frescă tristă a istoriei noastre, pe care, însă trebuie s-o cunoaştem, şi să învăţăm să facem în aşa fel încât noi să împiedicăm să se mai repete. Pentru că avem puterea de a opri răul încă din faşă. Iar răul de acel fel începe întotdeauna prin limitarea libertăţii cuvântului şi prin promovarea non-valorilor. Acolo au fost închişi, fără ca măcar să fie judecaţi, şi condamnaţi la pedepse grele, elevi, studenţi, istorici, academicieni, politicieni, foşti miniştri, ziarişti şi alte elite, pentru simplul fapt că au avut “îndrăzneala” să nu fie de acord cu cei de la putere. De la limitarea libertăţii cuvântului şi până a se ajunge din nou la ce-a fost odată e doar un pas.

Dar să trecem puţin de la cele triste la ceva mai vesel, dacă pot spune astfel. E vorba de Cimitirul Vesel de la Săpânţa, aflat la 19 km de Sighetu Marmaţiei. Aici intraţi într-o lume în care oamenilor nu numai că nu le e teamă de moarte, ci chiar o privesc cu amuzament. Fie că vrem, fie că nu, e prezentă printre noi, şi nimeni până acum, cel puţin din câte ştim, nu a scăpat de ea, indiferent că a fost ţăran, rege sau mare vedetă. Avem impresia, de multe ori, că noi nu murim niciodată, că nouă nu ni se poate întâmpla. Puţini au curajul să vorbească despre temerile lor, darămite să râdă de ele. Eu cred că îţi trebuie un strop de curaj. Şi iată că săpânţenii l-au avut. Parcă, privind acele cruci pe care au fost sculptaţi sau desenaţi cei plecaţi pe cealaltă lume, citind versurile comice inscripţionate în lemn, prindem şi noi curajul să privim moartea ca pe un lucru firesc, natural, nu ca pe o catastrofă. Şi, se ştie că dacă îţi învingi temerile devii om liber, şi chiar fericit.

Şi, ca să ne amuzăm puţin, iată câteva citate de pe cruci:

“Eu aici mă odihnesc

Pop Grigore mă numesc

Mie mi-a plăcut tractoru

cu sticla să-mi stâmpăr doru…”

sau celebra cruce cu soacra:

“Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea

Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine

Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna

Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi.”

sursa foto

Ce trebuie să vizitaţi când mergeţi în Maramureş (partea I)

Când am vizitat pentru prima dată Maramureşul era iarnă. Mă refer aici la Maramureşul “de peste deal” sau Maramureşul Istoric, “dealul” fiind, de fapt, Muntele Gutin sau Gutâi, care, în trecut, despărţea zona Crişanei de Maramureș. Abia în 1968, Baia Mare (care până atunci făcea parte din regiunea Satu Mare), a fost alipită Maramureșului.  Dar să nu-mi pierd ideea… când am vizitat pentru prima dată Maramureşul, iarna, am rămas profund impresionată. Zăpada era cam de un metru, iar brazii, încărcați de omăt, păreau parcă desprinși din altă lume.

Trecând prin satele maramureșene, nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am văzut sătenii îmbrăcați în port popular. Şi nu erau doar bătrânii satului, ci şi tinerii, pe-a căror față se vedea mândria că pot purta straiele străbunilor lor. Era Duminica după masă, şi treceam prin Budești. Știam că ieșiseră de câteva ore de la biserică, dar nu înțelegeam de ce se plimbau pe uliță, în grupuri. Atunci mi-a spus soțul meu că așă e obiceiul: duminica, după masă, ies din case şi se plimbă pe uliță, povestind. Probabil era un mod de socializare, m-am gândit…

Ici, colo mai era câte-o casă veche, din lemn, unde locuiau bătrânii, căci tinerii, mulți dintre ei plecați la lucru în străinătate, își fac cu toții case mari. Însă ce s-a păstrat sunt porțile maramureșene,din lemn, de o frumusețe deosebită, sculptate manual. Cei mai înstăriți își fac porți mari, “domnești”, iar ceilalți, porți simple, dar la fel de frumoase.

Am mers apoi în Sighetu Marmației, capitala Maramureșului, locul unde a copilărit soțul meu. Aici știam că spunea taică-meu “se-agaţă harta-n cui”, adică e cel mai la Nord oraș. M-au impresionat aici clădirile construite pe stil evreiesc (locuiau aici foarte mulți evrei). Mi s-a părut atunci că parcă tot Sighetul era pe o singură stradă, foarte întinsă, şi plină cu magazine.

Am mers apoi la Muzeul Satului, care trebuie neapărat vizitat, şi unde mi s-a părut că mă întorc în timp, atunci când oamenii erau mai simpli, dar mai fericiți. Muzeul este, de fapt, un sat în adevăratul sens al cuvântului, cu case luate şi montate aici, din diferite zone ale Maramureșului, cu Biserică, cu casa evreului, care era negustorul satului, cu casa popii şi tot ce era într-un sat. Câteva căsuţe sunt mereu deschise, şi puteţi admira simplitatea în care trăiau oamenii pe-atunci. Nu le trebuia mai mult decât patul, masa, laița, lădoiul (o laviţă al cărei şezut se ridica şi se puteau depozita lucruri), cuptorul şi credenţul (dulapul de bucătărie). Şi în astfel de casă locuiau 4, 5 sau chiar mai multe persoane. Şi, la drept vorbind, ce să le trebuiască mai mult? Toată ziua munceau pe-afară, iar în casă intrau doar să mânce şi să doarmă…

Reţetă din Maramureş: sarmale în foi de varză cu păsat

În Maramureş, păsat i se spune porumbului mărunţit, pisat sau măcinat mai mare, mult mai mare decât făina de mălai. Aici, mi demult, sarmalele se făceu cu păsat în loc de orez (orezul era scump) şi cu cimbru, iar tradiţia se păstrează şi astăzi. Eu am pus şi puţin orez, şi au ieşit delicioase.

Aveţi nevoie de:

  • o căpăţână mare de varză murată
  • 1 kg de carne tocată (eu am luat amestec de porc şi vită)
  • o cană de orez
  • o cană şi jumătate de păsat
  • două cepe
  • 2 ouă
  • sare
  • piper
  • cimbru
  • 2 fire de cârnaţ afumat
  • o bucată de costiţă afumată (sau scăriţă)

Varza, dacă este prea acră şi sărată, se pune pentru câteva ore în apă rece, la “desărat”. Apoi se ia frunză cu frunză şi se taie după mărimea dorită. De la fiecare frunză, tăiaţi “cotoarele”, adică, capetele tari ale frunzei.  Apoi, dacă vreţi sărmăluţe mai mici, faceţi frunze mici. Dar să le aveţi pregătite dinainte, să vă fie mai uşor când împachetaţi sarmalele.

Ceapa se taie solzişori şi se căleşte. Carnea se amestecă cu orezul, păsatul, ceapa călită, ouăle crude, sarea, piperul şi cimbrul.

După ce aţi  terminat compoziţia, puteţi trece la împachetat.Luaţi frunza în mâna stângă, puneţi umplutura, îndoiţi partea de jos a frunzei peste carne, rulaţi apoi frunza, iar capătul celălalt se “îndeasă” cu degetul, astfel încât compoziţia să nu iasă din frunză.

Într-o oală mare, aşezaţi capetele frunzelor pe fund, împreună cu alte “rupturi” sau resturi de la varză, astfel încât, fundul oalei să fie acoperit, ca să nu se prindă sarmalele.

Puneţi apoi costiţa afumată, apoi un rând de sarmale, după care un rând de cârnaţ, tăiat bucăţi, şi apoi iar un rând de sarmale, având grijă ca deasupr să fie doar sarmale.

Se pune apoi apă în oală, până ajunge la ultimul rând de sarmale, dar să nu îl acopere complet.

Deasupra se aşează o farfurie cu fundul în sus, iar pe farfurie se pune o cană mare (sau o halbă, cum am pus eu), plină cu apă. E un secret din Maramureş. Astfel, sarmalele fierb mai bine.

Se pun la fiert la foc mic, timp de o oră şi ceva.

Poftă bună!

Pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie tu însuţi să creşti un copil

Asta spune un vechi provreb chinezesc, că pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie să creşti tu însuţi un copil. Şi zău că are dreptate. Nu ai cum să înţelegi sentimentele unui părinte decât dacă eşti şi tu părinte.

Nu poţi şti ce e în sufletul unei mame, decât dacă eşti mamă. Nu poţi să ştii ce înseamnă iubirea necondiţionată, decât după ce ai un copil. “Inima mamei este un adânc abis, la capătul căruia găseşti de fiecare dată iertare” spunea Honore de Balzac. Şi, într-adevăr, orice ar face şi orice ţi-ar face copiii tăi, întotdeauna îi vei ierta.

O femeie, abia după ce are un copil îşi poate aprecia mama. Abia atunci vede prin câte a trecut şi cât de greu e să creşti un pui de om: de la naştere, alăptat, trezit noaptea, schimbat scutece, şi până la a da sfaturi când deja este mare.

Degeaba îţi spune mama ta “ştii tu de câte ori m-am trezit la tine, de câte ori te-am şters la fund, de câte ori n-am dormit nopţile de grija ta?”; nu poţi înţelege şi nu poţi aprecia, până cânt tu nu treci prin asta.

“Familia este piatra de temelie a întregii noastre existenţe” spunea cineva. Nu ştiu dacă după ce murim mai există viaţă, nu ştiu dacă există rai sau iad, însă ştiu că noi continuăm să trăim prin copiii noştri. Ei sunt cei care ne continuă existenţa pe lumea asta, ducându-ne mai departe graiul, tradiţiile şi obiceiurile şi păstrându-ne vii în sufletul lor. Mai putem trăi veşnic şi prin creaţiile noastre, dar cum sunt atât de puţini artişti pe lumea asta, cred că mai degrabă am opta pentru prima variantă. 🙂

Nu degeaba se spune că un părinte se bucură de reuşitele copilului său mai mult de propriile-i victorii. Şi cred că nu există bucurie mai mare decât să vezi că cel pe care l-ai crescut a reuşit în viaţă. Eu una sper să-mi cresc copiii atât de bine, încât să mă depăşească la orice capitol. Şi sper ca toţi părinţii să facă la fel, pentru că numai aşa putem crea o lume mai bună, prin copiii noştri.

Cineva, acolo sus, vă iubeşte!

O prietenă mi-a zis, zilele astea: “Cineva, acolo sus, vă iubeşte!”.

Eu spun că cieva, acolo sus, ne iubeşte pe toţi. Dar ne iubeşte foarte, foarte mult. Că de nu ne-ar iubi atât, ne-ar nimici pe loc, pe toţi, cu mic, cu mare, la cât suntem de răi.

Maramureşul are un cântec care spune:

“Măi pretine, eu şi tu

Şohan n-om vide raiu

Da’ nici nu-i hia să-l videm

După ce oameni suntem.”

“Şohan”, pentru cei ce nu ştiu, înseamnă “niciodată”, iar “hia” înseamnă “musai”.

Moroşenii, în cântecele lor, meditează la viaţă şi la moarte, moarte pe care o privesc ca pe ceva normal şi firesc. Sunt conştienţi că suntem oameni, păcătoşi şi muritori. Ne plac, de obicei, lucrurile interzise, cedăm ispitelor şi avem vicii. Nimeni, ca om, nu poate fi perfect. Însă e bine să tindem spre perfecţiune. E bine să încercăm să fim mai buni pe zi ce trece şi să-i acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte.

În ultimii ani mi-a fost dat să întâlnesc numai oameni unu şi unu. Oameni lângă care poţi fi tu însuţi şi cu care poţi vorbi fără să te simţi stânjenit. Oameni care îşi recunosc slăbiciunile şi nu şi le ascund, ba chiar glumesc pe seama lor.

Atâta vreme cât nu vrei să-i faci rău aproapelui tău, cât îţi vezi de treburile tale şi nu-ţi bagi nasul în viaţa altuia, atâta vreme cât dai tot ce-i mai bun în ceea ce faci tu, eu consider că eşti om bun şi Dumnezeu te iubeşte şi te ajută. Chiar dacă uneori, ajutorul Lui ţi se pare o piedică.

Trebuie să acceptăm bucuroşi şi rele şi bune de la Dumnezeu, că ştie El prea bine ce face. Şi trebuie să ne bucurăm de fiecare zi şi de fiecare clipă pe care o trăim. Să vedem şi să luăm de la viaţă tot ce-i bun şi frumos. Şi sunt atâtea lucruri frumoase pe lângă noi…

 

1 2