Aveți nevoie de:
Se pune apa cu sare la fiert pentru mămăligă, și până fierbe se taie cubulețe slănina și se pregătește brânza într-o farfurie.
Așa că mi-am luat inima în dinți, m-am dotat cu toate cele necesare și m-am pus pe făcut plăcinte. 🙂 Mai am nevoie de ceva experiență pentru a ajunge să-mi iasă la fel de subțire cum i-au ieșit ei. Mie mi-au ieșit mai mult cum se face “peste deal”, dar a fost extraordinar de bună.
Să vă spun și vouă de ce aveți nevoie, în caz că vreți să încercați:
După ce aluatul pentru plăcinte a crescut, pregătiți masa, presărând făină.
http://www.trilulilu.ro/video-muzica/placinta-creata-din-hovrila-maramures
Acum, că vine vara, cu soare și vreme bună, e păcat să stăm în casă. Așa că, un grup de maramureșeni din Baia Mare și-au făcut o echipă de țurcă – BIG. Unii dintre ei chiar n-au mai jucat până nu demult, dar odată ce-au intrat în joc, n-au mai vrut să iasă. 🙂
Eu sunt convinsă că o să vă placă, și, de ce nu, poate vă veți implica mai târziu, să facem ca acest joc să crească, să devină cunoscut, și să ne mândrim că a pornit de la noi, din Maramureș.
Așa că Sâmbătă, la ora 13:00, vă așteptăm, cu mic, cu mare, în Parcul Tineretului din Baia Mare (lângă Stadion și Chios) să fiți spectatori la un meci de țurcă. 🙂
Însă nu-mi pierd speranţa, pentru că ştiu că mai există şi români adevăraţi, care ţin la tradiţie, la vechile şi eternele valori, şi care vor să păstreze viu ceea ce ne-au lăsat străbunii ca moştenire.
Nu mică mi-a fost mirarea când, pe uliţele Brebului, în plină iarnă, am văzut un bătrân încălțat cu ciorapi groși de lână şi opinci. Ca să vă faceți o idee, opincile nu au talpă din cauciuc deloc, sunt făcute doar din piele. Şi nu părea să-i fie frig deloc…
De aici puteți merge în Vadu Izei, să vizitați o vâltoare, cazan (pălincie sau horincie), piuă şi moară, toate într-un singur loc: la pensiunea La Moară la Niculai, unde îl puteţi vedea şi pe proprietarul Niculai, din cântecul moroşenesc ce poartă numele pensiunii.
Şi, dacă vreţi să mai vedeţi o altă moară, construită tare demult, pentru ca moroşenii să-şi poată măcina mălaiul şi grâul, dacă vreţi să vedeţi cum îşi spălau moroşencele cergile, adică păturile, la vâltoare, dacă vreţi să vedeţi cum fac moroşenii celebra horincă de Maramu, nu trebuie decât să faceţi popas pe valea Cosăului, în satul Sârbi, la 27 km de Sighetu Marmaţiei.
Grigore Pintea, a cărui casă au fost codrii Maramureşului, e foarte iubit pe aceste meleaguri, iar faptele lui de vitejie, dreptatea, pe care de multe ori a făcut-o biruitoare, s-au transmis prin viu grai, Pintea Haiducul devenind astfel istorie şi legendă. Se spune că Pintea a dat cămaşa bisericii după lupta cu tătarii.
Mormântul lui Pintea e pe serpentinele de coborâre din pasul Gutin spre Baia Mare, puțin mai jos de hanul Pintea Viteazul. Pe placa de marmură este înscris textul: “Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viață a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare la 7 august 1703 a fost înmormântat în acest loc de către oștenii săi.” Se mai spune că Pintea şi-a ascuns sau îngropat bărbânţele (găleţi din lemn) cu galbeni, în diverse locuri şi peşteri, prin Maramureş.
Multe legende cu acest viteaz care lua de la nobili şi “bocotani” şi dădea la săraci, s-au născut cu timpul. Se spune chiar că Pintea o avea de soţie pe Muma Pădurii, care în Maramureş e o femeie frumoasă stăpână a tot ce se naşte şi creşte în păduri. Şi Muma Pădurii îl ajuta pe Pintea să se-ascundă atât de bine de ochii duşmanului, şi să-l învingă.
Este o frescă tristă a istoriei noastre, pe care, însă trebuie s-o cunoaştem, şi să învăţăm să facem în aşa fel încât noi să împiedicăm să se mai repete. Pentru că avem puterea de a opri răul încă din faşă. Iar răul de acel fel începe întotdeauna prin limitarea libertăţii cuvântului şi prin promovarea non-valorilor. Acolo au fost închişi, fără ca măcar să fie judecaţi, şi condamnaţi la pedepse grele, elevi, studenţi, istorici, academicieni, politicieni, foşti miniştri, ziarişti şi alte elite, pentru simplul fapt că au avut “îndrăzneala” să nu fie de acord cu cei de la putere. De la limitarea libertăţii cuvântului şi până a se ajunge din nou la ce-a fost odată e doar un pas.
Dar să trecem puţin de la cele triste la ceva mai vesel, dacă pot spune astfel. E vorba de Cimitirul Vesel de la Săpânţa, aflat la 19 km de Sighetu Marmaţiei. Aici intraţi într-o lume în care oamenilor nu numai că nu le e teamă de moarte, ci chiar o privesc cu amuzament. Fie că vrem, fie că nu, e prezentă printre noi, şi nimeni până acum, cel puţin din câte ştim, nu a scăpat de ea, indiferent că a fost ţăran, rege sau mare vedetă. Avem impresia, de multe ori, că noi nu murim niciodată, că nouă nu ni se poate întâmpla. Puţini au curajul să vorbească despre temerile lor, darămite să râdă de ele. Eu cred că îţi trebuie un strop de curaj. Şi iată că săpânţenii l-au avut. Parcă, privind acele cruci pe care au fost sculptaţi sau desenaţi cei plecaţi pe cealaltă lume, citind versurile comice inscripţionate în lemn, prindem şi noi curajul să privim moartea ca pe un lucru firesc, natural, nu ca pe o catastrofă. Şi, se ştie că dacă îţi învingi temerile devii om liber, şi chiar fericit.
Şi, ca să ne amuzăm puţin, iată câteva citate de pe cruci:
“Eu aici mă odihnesc
Pop Grigore mă numesc
Mie mi-a plăcut tractoru
cu sticla să-mi stâmpăr doru…”
sau celebra cruce cu soacra:
“Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi citea ea
Voi care treceţi pe aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Îi arăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Cei care citiţi aici
Ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi
Cu ea bine să trăiţi.”
Trecând prin satele maramureșene, nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am văzut sătenii îmbrăcați în port popular. Şi nu erau doar bătrânii satului, ci şi tinerii, pe-a căror față se vedea mândria că pot purta straiele străbunilor lor. Era Duminica după masă, şi treceam prin Budești. Știam că ieșiseră de câteva ore de la biserică, dar nu înțelegeam de ce se plimbau pe uliță, în grupuri. Atunci mi-a spus soțul meu că așă e obiceiul: duminica, după masă, ies din case şi se plimbă pe uliță, povestind. Probabil era un mod de socializare, m-am gândit…
Am mers apoi în Sighetu Marmației, capitala Maramureșului, locul unde a copilărit soțul meu. Aici știam că spunea taică-meu “se-agaţă harta-n cui”, adică e cel mai la Nord oraș. M-au impresionat aici clădirile construite pe stil evreiesc (locuiau aici foarte mulți evrei). Mi s-a părut atunci că parcă tot Sighetul era pe o singură stradă, foarte întinsă, şi plină cu magazine.
Am mers apoi la Muzeul Satului, care trebuie neapărat vizitat, şi unde mi s-a părut că mă întorc în timp, atunci când oamenii erau mai simpli, dar mai fericiți. Muzeul este, de fapt, un sat în adevăratul sens al cuvântului, cu case luate şi montate aici, din diferite zone ale Maramureșului, cu Biserică, cu casa evreului, care era negustorul satului, cu casa popii şi tot ce era într-un sat. Câteva căsuţe sunt mereu deschise, şi puteţi admira simplitatea în care trăiau oamenii pe-atunci. Nu le trebuia mai mult decât patul, masa, laița, lădoiul (o laviţă al cărei şezut se ridica şi se puteau depozita lucruri), cuptorul şi credenţul (dulapul de bucătărie). Şi în astfel de casă locuiau 4, 5 sau chiar mai multe persoane. Şi, la drept vorbind, ce să le trebuiască mai mult? Toată ziua munceau pe-afară, iar în casă intrau doar să mânce şi să doarmă…
Aveţi nevoie de:
Ceapa se taie solzişori şi se căleşte. Carnea se amestecă cu orezul, păsatul, ceapa călită, ouăle crude, sarea, piperul şi cimbrul.
Deasupra se aşează o farfurie cu fundul în sus, iar pe farfurie se pune o cană mare (sau o halbă, cum am pus eu), plină cu apă. E un secret din Maramureş. Astfel, sarmalele fierb mai bine.
Se pun la fiert la foc mic, timp de o oră şi ceva.
Poftă bună!
Nu poţi şti ce e în sufletul unei mame, decât dacă eşti mamă. Nu poţi să ştii ce înseamnă iubirea necondiţionată, decât după ce ai un copil. “Inima mamei este un adânc abis, la capătul căruia găseşti de fiecare dată iertare” spunea Honore de Balzac. Şi, într-adevăr, orice ar face şi orice ţi-ar face copiii tăi, întotdeauna îi vei ierta.
O femeie, abia după ce are un copil îşi poate aprecia mama. Abia atunci vede prin câte a trecut şi cât de greu e să creşti un pui de om: de la naştere, alăptat, trezit noaptea, schimbat scutece, şi până la a da sfaturi când deja este mare.
Degeaba îţi spune mama ta “ştii tu de câte ori m-am trezit la tine, de câte ori te-am şters la fund, de câte ori n-am dormit nopţile de grija ta?”; nu poţi înţelege şi nu poţi aprecia, până cânt tu nu treci prin asta.
“Familia este piatra de temelie a întregii noastre existenţe” spunea cineva. Nu ştiu dacă după ce murim mai există viaţă, nu ştiu dacă există rai sau iad, însă ştiu că noi continuăm să trăim prin copiii noştri. Ei sunt cei care ne continuă existenţa pe lumea asta, ducându-ne mai departe graiul, tradiţiile şi obiceiurile şi păstrându-ne vii în sufletul lor. Mai putem trăi veşnic şi prin creaţiile noastre, dar cum sunt atât de puţini artişti pe lumea asta, cred că mai degrabă am opta pentru prima variantă. 🙂
Nu degeaba se spune că un părinte se bucură de reuşitele copilului său mai mult de propriile-i victorii. Şi cred că nu există bucurie mai mare decât să vezi că cel pe care l-ai crescut a reuşit în viaţă. Eu una sper să-mi cresc copiii atât de bine, încât să mă depăşească la orice capitol. Şi sper ca toţi părinţii să facă la fel, pentru că numai aşa putem crea o lume mai bună, prin copiii noştri.
Eu spun că cieva, acolo sus, ne iubeşte pe toţi. Dar ne iubeşte foarte, foarte mult. Că de nu ne-ar iubi atât, ne-ar nimici pe loc, pe toţi, cu mic, cu mare, la cât suntem de răi.
Maramureşul are un cântec care spune:
“Măi pretine, eu şi tu
Şohan n-om vide raiu
Da’ nici nu-i hia să-l videm
După ce oameni suntem.”
“Şohan”, pentru cei ce nu ştiu, înseamnă “niciodată”, iar “hia” înseamnă “musai”.
Moroşenii, în cântecele lor, meditează la viaţă şi la moarte, moarte pe care o privesc ca pe ceva normal şi firesc. Sunt conştienţi că suntem oameni, păcătoşi şi muritori. Ne plac, de obicei, lucrurile interzise, cedăm ispitelor şi avem vicii. Nimeni, ca om, nu poate fi perfect. Însă e bine să tindem spre perfecţiune. E bine să încercăm să fim mai buni pe zi ce trece şi să-i acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte.
În ultimii ani mi-a fost dat să întâlnesc numai oameni unu şi unu. Oameni lângă care poţi fi tu însuţi şi cu care poţi vorbi fără să te simţi stânjenit. Oameni care îşi recunosc slăbiciunile şi nu şi le ascund, ba chiar glumesc pe seama lor.
Atâta vreme cât nu vrei să-i faci rău aproapelui tău, cât îţi vezi de treburile tale şi nu-ţi bagi nasul în viaţa altuia, atâta vreme cât dai tot ce-i mai bun în ceea ce faci tu, eu consider că eşti om bun şi Dumnezeu te iubeşte şi te ajută. Chiar dacă uneori, ajutorul Lui ţi se pare o piedică.
Trebuie să acceptăm bucuroşi şi rele şi bune de la Dumnezeu, că ştie El prea bine ce face. Şi trebuie să ne bucurăm de fiecare zi şi de fiecare clipă pe care o trăim. Să vedem şi să luăm de la viaţă tot ce-i bun şi frumos. Şi sunt atâtea lucruri frumoase pe lângă noi…
