De ziua ta, copile drag

Fără s-apari în viața mea

N-aș fi știut ce e iubirea

Fără de limite, condiții,

Fără de pată sau ambiții.

De când tu ai venit pe lume,

M-am trezit, parcă, fără urme

Ale trecutului ce-a fost

Fără de tine, fără rost.

Ai fost și soarele de vară,

Când mi-ai zâmbit întâia oară,

Și ești și-a toamnei ploaie rece,

Căci plânsul tău prin inimă îmi trece.

Tu m-ai făcut să știu ce-i oboseala,

Și să nu-mi amintesc ce-i plictiseala,

Să știu că am puteri nebănuite,

Ce numai de o mamă sunt știute.

Acum, de ziua ta, dragă copile,

Nu-ți pot dori decât să ai doar zile

Cu cer fără de nori, cu soare-n suflet,

Să nu cunoști durerea, să nu suferi,

Căci suferința ta o simt eu înmiită,

Și-a ta orice durere îmi face inima rănită.

Să nu cunoști ce-i ura, doar iubirea;

Să-ți fie călăuză fericirea.

Căci un drum lung și greu, numit viață

Te-așteaptă, iar eu voi putea să-ți fiu numai povață.

Te ocrotesc acum, cât ești micuț,

Și stau de veghe la al tău pătuț,

Însă vei crește, și mă-nspăimântă gândul

Că singur vei pleca, că-ți vine rândul

Să cunoști lumea, cu bune și cu rele,

Și nu voi fi cu tine, să te feresc de ele.

Dar azi mă bucur că ești lângă mine,

Și îți doresc din suflet numai bine!

Să fii mamă…

Când oboseala te cuprinde, şi simţi că nu mai ai puteri,

Doi ochişori de te privesc, ca două primăveri,

Îţi e de-ajuns să uiţi de tot, de osteneli, şi de dureri,

Să ştii că numai tu deţii cele mai scumpe-averi.

Nici bani, nici faimă, nici palate nu pot înlocui

Căldura din privirea lor, ce-aduce bucurii.

Răbdare şi iubire, putere, suferinţă,

Şi multă bunătate, răspundere şi chibzuinţă,

M-ai învăţat, copile, cu multă sârguinţă.

Nici zece şcoli de-aş fi urmat, mai bine tot n-aş fi-nvăţat

Cum să iubesc fără de margini, şi fără de păcat.

Prin tine, Dumnezeu mi-a dat puteri din care nu credeam

Să am eu vreodată, ‘nainte să te am.

Nopţi nedormite, griji sau lacrimi, când te-atingea vreo boală

Sunt fleacuri, sunt rutină, nu e mare scofală.

M-ai învăţat să fiu şi medic, şi bucătar, şofer,

Sau partener de joacă, servitor sau frizer.

Aţi scos tot ce-i mai bun din mine, şi bucurii şi teamă,

Şi voi, copii, m-aţi învăţat cum este să fii mamă.

Pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie tu însuţi să creşti un copil

Asta spune un vechi provreb chinezesc, că pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie să creşti tu însuţi un copil. Şi zău că are dreptate. Nu ai cum să înţelegi sentimentele unui părinte decât dacă eşti şi tu părinte.

Nu poţi şti ce e în sufletul unei mame, decât dacă eşti mamă. Nu poţi să ştii ce înseamnă iubirea necondiţionată, decât după ce ai un copil. “Inima mamei este un adânc abis, la capătul căruia găseşti de fiecare dată iertare” spunea Honore de Balzac. Şi, într-adevăr, orice ar face şi orice ţi-ar face copiii tăi, întotdeauna îi vei ierta.

O femeie, abia după ce are un copil îşi poate aprecia mama. Abia atunci vede prin câte a trecut şi cât de greu e să creşti un pui de om: de la naştere, alăptat, trezit noaptea, schimbat scutece, şi până la a da sfaturi când deja este mare.

Degeaba îţi spune mama ta “ştii tu de câte ori m-am trezit la tine, de câte ori te-am şters la fund, de câte ori n-am dormit nopţile de grija ta?”; nu poţi înţelege şi nu poţi aprecia, până cânt tu nu treci prin asta.

“Familia este piatra de temelie a întregii noastre existenţe” spunea cineva. Nu ştiu dacă după ce murim mai există viaţă, nu ştiu dacă există rai sau iad, însă ştiu că noi continuăm să trăim prin copiii noştri. Ei sunt cei care ne continuă existenţa pe lumea asta, ducându-ne mai departe graiul, tradiţiile şi obiceiurile şi păstrându-ne vii în sufletul lor. Mai putem trăi veşnic şi prin creaţiile noastre, dar cum sunt atât de puţini artişti pe lumea asta, cred că mai degrabă am opta pentru prima variantă. 🙂

Nu degeaba se spune că un părinte se bucură de reuşitele copilului său mai mult de propriile-i victorii. Şi cred că nu există bucurie mai mare decât să vezi că cel pe care l-ai crescut a reuşit în viaţă. Eu una sper să-mi cresc copiii atât de bine, încât să mă depăşească la orice capitol. Şi sper ca toţi părinţii să facă la fel, pentru că numai aşa putem crea o lume mai bună, prin copiii noştri.

Doamne, dă-mi răbdare! Dar dă-mi-o ACUM!!!

Cred că fiecare mamă ajunge, la un moment dat, în pragul disperării. Şi asta din cauză că răbdarea a ajuns undeva pe fundul sacului. Eu, de cinci ani şi ceva stau acasă cu copiii. Vorba vine “stau”. Că, pe lângă faptul că trebuie să îi speli, să le faci şi să le dai de mâncare, să faci curăţenie non-stop (că parcă sunt nişte maşinării de făcut mizerie), trebuie să le şi dai atenţie, tot timpul.

Îmi place mult să gătesc, dar când unul se învârte pe lângă oala cu mâncare care e pe foc, iar celălalt plânge că nu-l bag în seamă, gătitul îmi scoate peri albi. Cel mic, de când am fost cu el în spital, s-a obişnuit să-i dau atenţie în permanenţă, iar dacă nu, plânge, ţipă şi face crize. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nici pe blog nu prea am avut timp să scriu. Şi, când mă vedea că mă pun la calculator, venea şi apăsa pe toate tastele.

Aşa că astăzi am încercat să rezolv cumva situaţia. M-am gândit că nu copilul e de vină, ci eu. Din cauză că mi-am pierdut răbdarea, mă consumam foarte tare atunci când cel mic începea să-şi facă “numărul”. El mă simţea că eram agitată, şi se agita şi el, şi mai tare. Şi azi am încercat să fiu calmă (că doar nu e sfârşit de lume că plânge copilul) şi i-am explicat de fiecare dată că nu e bine să facă aşa, şi de ce nu e bine. Important e să nu-i dai atenţie prea multă când face “crize”, pentru că, dacă el vede că făcând astfel, poate capta atenţia mamei, va proceda tot timpul la fel.

Dacă nu aş avea altceva de făcut, decât să mă joc cu copiii, ar fi în regulă, dar cel mic, când mă vede că sunt ocupată cu altceva, parcă o ia razna. Şi, după fiecare episod de “spitalizare” făcea la fel, o vreme, până puneam eu piciorul în prag.

Ca să-i schimbi unui copil comportamentul, am ajuns la concluzia că trebuie să începi prin a ţi-l schimba ţie. Se ştie că oricui, dacă-i dai un deget, îţi ia toată mâna. Şi e normal ca un copil să încerce limita părintelui său şi să profite la maxim de slăbiciunile lui. Iar primul pas în a-i schimba comportamentul e să-ţi recunoşti tu, ca părinte, slăbiciunile, şi să încerci să te corectezi şi să te impui în faţa copilului. Însă nu prin violenţă sau nervi, ci printr-o atitudine autoritată şi hotărâtă. Şi să nu cedezi atunci când ai luat o decizie. Dacă îi spui că e timpul pentru somn, şi el încearcă să-l prelungească, prin orice “mijloace”, să nu laşi să se întâmple asta. Pentru că e de-ajuns să o faci o singură dată, să vadă că se poate, şi îşi pune el ora de culcare când vrea.

Aşadar, dragi părinţi (şi mai ales mămici), trebuie să fim tari şi calmi, chiar dacă avem nervii întinşi la maxim, şi să ne impunem în faţa micilor “comandanţi”, că altfel ajungem să o luăm razna. 🙂

 sursa foto

 

Cum e să fii mamă

Eram în anul 3 de facultate când am aflat că sunt însărcinată. Încă nu-mi stătea capul la făcut copii. Încă mă simţeam eu un copil, la 21 de ani. Aveam o colegă care trebuia să nască, şi ni se părea un fel de eroină. Iar după ce-a născut, toate o întrebam: “Cum e să fii mamă?”

Mă speria la culme gândul de a avea un copil. “Abia am grijă de mine. Ce o să fac eu cu un copil?” mă gândeam, când soţul meu bătea apropo-uri. Însă, din clipa în care am văzut două liniuţe pe testul de sarcină, toate sentimentele s-au transformat în unul singur: grija ca bebeluşul pe care-l port să nu păţească nimic rău.

Da, când din simplă femeie devii o mamă şi aduci pe lume o mică vietate, nu ştii ce te-aşteaptă. Mai întâi, imediat după naştere, te cuprinde o stare de euforie. Eşti conştientă că ai dat viaţă. Că mogâldeaţa pe care o simţeai cum se mişcă în tine, care respira şi se hrănea prin tine, acum te poate privi şi o poţi atinge.

Viaţa pe care ai avut-o până acum se schimbă, iar universul tău, ca mamă, devine copilul. Eu, sincer, am fost puţin şocată de schimbare. Era ciudat că nu mai puteam dormi când voiam, nu mai îmi ajungea timpul, şi toată energia mea era consumată de “ghemotocul urlător”.  Ştiu că sunt şi bebeluşi cuminţi, dar a mea plângea într-una, aşa cum vorbeşte acum. 🙂 Ea, când se trezea, mai întâi deschidea gura, nu ochii. Nici un ceas deşteptător nu sună şi nu te poate trezi aşa cum o făcea ea. Eram în picioare în secunda următoare.  Aş putea spune că un an jumate, a făcut armată  cu mine.

Iar sentimentul acela de îngrijorare s-a dublat când a venit pe lume cel de-al doilea copil, mai ales că el e puţin mai sensibil, şi am fost cu el în spital, de câteva ori.

Adevărul e că, să fii mamă, în adevăratul sens al cuvântului, nu e deloc uşor. Aş spune că e cea mai grea meserie din lume. Din mâinile unei mame iese un om. Şi de tine, ca mamă, depinde, în mare parte, ce fel de om iese. Este o responsabilitate enormă, pe care trebuie să ţi-o asumi atunci când aduci pe lume un copil.

Pentru copiii mei, mi-aş da viaţa cu bucurie, în orice clipă, doar să ştiu că ei sunt bine, şi aş nimici, fără să stau pe gânduri, pe oricine ar încerca să le facă rău. Şi cred că cu această frază am cam spus tot. 🙂

Nu pleca!

Razele soarelui care pătrundeau prin geamul camerei îl făcură să se trezească. Părea o dimineaţă ca oricare alta. Dar zâmbetul îi dispăru de pe buze când îşi aminti că nu e aşa. Atunci, Răducu o zbughi pe uşă, fugind în camera mamei sale, care încă dormea. O strânse în braţe cât putu el de tare şi începu să plângă în hohote. Până acum a reuşit să se abţină, doar era băiat mare acum. În plus,  ştia care era situaţia şi nu voia ca mama lui să sufere şi mai tare.

– Ce e, Răducu? Ce-i cu tine? Îl întrebă mama, încercând să se dezmeticească.

– Nu vreau să pleci şi tu. Te rog, nu pleca! spuse copilul printre suspine.

 – Tu ştii că eu nu vreau să plec. Nici tatăl tău nu a vrut, dar n-avem încotro.

 – Mai bine stăteam în chirie, sau cu bunica. Nu trebuia să luaţi bani din bancă.

 – Nu fii ridicol, Răducu! Cum să stăm patru persoane în garsoniera bunicii? Cât despre chirie, ştii prea bine că tot acolo era. Vezi şi tu cât de mari sunt chiriile. Tot  salariul meu se ducea acolo, şi tot nu ne-am fi descurcat aici, în ţară.

 – Dar cum de ăia din alte ţări pot sta acolo? De ce la noi oamenii trebuie să plece?

 – Ţi-am explicat de-o mie de ori. La noi, salariile sunt foarte mici, taxele sunt mari, iar preţurile sunt ca în alte ţări, unde oamenii câştigă de 10 ori mai mult. Hai, că n-o să fie aşa de rău. Doar ştii că vom veni peste un an. Să sperăm că atunci va fi mai bine.

– Parcă vorbeşti de o lună. Un an e foarte mult. Ce mă fac fără tine atâta timp?

 – Va fi bine. Vei sta cu bunica. Doar ştii că dacă nu erai în clasa a VIII-a, te luam cu mine. Dar vrem să termini aici generala. Ar fi foarte greu acolo pentru tine. Cu cine să fi stat până veneam noi, seara, de la lucru? Noroc cu bunica, că de n-aveam pe nimeni, ce ne făceam?

Copilul izbucni iar în plâns. Ar fi făcut orice ca ai lui să nu fi plecat. Ar fi mers şi el la lucru.

 – Hai, că trebuie să-mi fac bagajele. Autocarul e peste trei ore, zise mama cu un nod în gât.

 La autogară, autocarul deja ajunse. Răducu şi-a promis că n-o să mai plângă. Îi era ruşine de scăparea de azi – dimineaţă. O ajută pe mama lui să-şi aşeze bagajele, apoi o îmbrăţişă. Simţi cum pe umăr, tricoul i se uda de la lacrimile fierbinţi ale mamei. O vedea acum, ca prin vis, cum urcă în autocar. Nu îi venea să creadă că n-o va vedea un an de zile. Trecuse un an jumate de când nu şi-a îmbrăţişat tatăl. Îl vedea doar pe net. Şi ar fi avut atâta nevoie de el uneori…

“Eu nu-mi voi lăsa niciodată copilul, când voi fi mare, orice-ar fi. Voi lupta pentru el aici, în ţara în care m-am născut. Eu sunt sigur că şi noi putem trăi la fel de bine ca şi spaniolii, italienii şi mulţi alţii, în ţara noastră. Ceva nu e bine acum. Ceva trebuie să se schimbe”,  îşi spuse el, cu dinţii încleştaţi, fără să-şi dea seama de durerea pricinuită de pumnii pe care-i strângea prea tare.

Fimoza şi instinctul de mamă

Zilele trecute eram “dată peste cap”  foarte tare din cauză că, la insistenţele unor persoane, am hotărât să-mi duc băieţelul la un medic chirurg, deoarece, ca majoritatea băieţeilor, cică sufeferă de fimoză. Pentru cine nu ştie, fimoza este o afecțiune medicală ce împiedică retragerea completă a prepuțului la baza glandului la băieți. Mai pe şleau, nu i se “belea” complet puţa.

Doctorul, după ce a aruncat un ochi, fără ca măcar să pună mâna, mă programează, spunând că trebuie “operat”. “Cum, zic eu, necesită intervenţie chirurgicală?”. “Da. O să-l adormim, nu vă faceţi probleme.” Şi iese din cabinet, fără să mai apuc să-i pun întrebările pe care le aveam în minte.

Mă programase peste o săptămână, timp în care inima mi-a fost cât un purice. Am întrebat mai multă lume, fiecare având păreri diferite, dar, în general, lumea mă sfătuia să nu fac nimic, dacă nu e inflamat sau dacă nu e infectat. Majoritatea mămicilor care au trecut cu copilul pe la medic cu aşa – zisă “fimoză”, iar copilul a suferit o intervenţie, spuneau că băieţeii sufereau destul de mult după, îi ustura foarte tare când urinau, refuzau să o facă,  şi chiar au rămas traumatizaţi.

Azi dimineaţă, pregătindu-l pe cel să-l duc la programare, instinctul îmi spunea din ce în ce mai tare să nu o fac. Şi, ca să fiu, totuşi cu inima împăcată că va fi bine, intru încă odată pe net, să mă uit pe forumuri, sau să găsesc articole, ca să mă liniştesc şi să fiu convinsă că fac bine. Dar, sincer, nu prea am găsit ce căutam.

În schimb, am găsit un articol care m-a făcut să iau decizia de a suna la clinică să anulez programarea. Articolul îl puteţi citi aici.

Dr. Adrian Surd, medic specialist chirurgie pediatrică la Clinica Chiurgie Pediatrică din Cluj-Napoca spune că “mulţi părinţi se tem că dacă penisul baieţelului lor nu se decalotează, acesta va face infectii.

Această teamă provine din dezimformarea data de către medicii lor şi din grija pentru lipsa de igienă. În primul rand, parinţii trebuie să ştie că nu este deloc necesar sa toaleteze zona aflata sub prepuţ. Smegma produsă nu este decât o colectie de celule epiteliale moarte, nefiind dăunătoare şi nefavorizând cresterea bacteriilor. Încercarea de a toaleta prepuţul unui băieţel prepubertar este echivalentul toaletării vaginului unei fetite!!!! Este totalmente fără beneficii, dimpotrivă, este dăunător. Decalotarea prematură permite inocularea de germeni dăunători, perturbă flora naturală, creează ţesut cicatricial, fibros, deteriorează structurile implicate şi poate duce la complicaţii pe termen lung. În al doilea rand, părinţii trebuie să ştie că decalotarea glandului nu reprezintă o funcţie necesară în copilărie.”

Medicul ne mai spune:

  • nu va grabiti sa decalotati glandul penian al baietelului dumneavoastra.Daca ati facut-o pentru ca v-au recomandat medicii sau prietenii atunci nu renuntati la decalotare acum.Fisurile tegumentare s-au produs deja si fibroza s-a accentuat. Dacă nu continuaţii decalotarea, atunci se va produce asa numita Fimoză cicatricială care mai devreme sau mai târziu va trebui operată. S-ar putea ca băieţelul să nu mai accepte decalotarea din pricina durerii. Nu-l mai necăjiţi şi consultaţi un chirurg pediatru;
  • trebuie sa constientizati ca mai devreme sau mai tarziu glandul se va decalota;
  • exista baietei cu hipertrofie de preput (preput marit) in care stagneaza urina inainte de a fi eliminata , favorizand infectiile.Aceasta conditie e posibil sa necesite interventie chirurgicala!!!
  • daca baieteii prezinta inflamatii frecvente ale preputului si al glandului, asa zisele balano-postite, fara ca decalotarea sa fi avut loc , s-ar putea de asemenea sa fie nevoie de interventie chirurgicala.
  • exista baietei cu hipertrofie de preput (preput marit) in care stagneaza urina inainte de a fi eliminata , favorizand infectiile.Aceasta conditie e posibil sa necesite interventie chirurgicala!!!
  • daca baieteii prezinta inflamatii frecvente ale preputului si al glandului, asa zisele balano-postite, fara ca decalotarea sa fi avut loc , s-ar putea de asemenea sa fie nevoie de interventie chirurgicala.

Îi mulţumesc acestui medic şi sugerez tuturor mamelor să acţioneze întotdeauna cum le dictează instinctul matern. Aici, mie mi-a spus că dacă Dumnezeu i-a făcut aşa pe băieţei, înseamnă că aşa trebuie să-i lăsăm.

Mamă

E-atât de bine câteodată

Să fugi, să uiţi de lumea toată,

Să te închizi în lumea ta

Cu geamuri mici şi miros de cafea…

Să visezi cu ochii larg deschişi

Că totul e posibil, că nori pot fi atinşi.

Să poţi să zbori, chiar dacă nu ai aripi,

Să te înalţi, să pluteşti printre valuri

De dor, de uitare, de amintiri,

De viaţă, de moarte, de somn şi de  iubiri…

Şi-apoi să te trezească la viaţ-un clopoţel

C-un clinchet cristalin şi ochi de mieluşel

Zburdalnic şi zglobiu, gălăgios şi vesel.

 

El vrea să-i faci pe plac, şi să îl bagi în seamă

Atunci când cu mult drag îţi spune: “mamă!”

Învață-l să prindă peștele, nu i-l oferi!

Mama și tata. Cele două persoane care dau viață, sunt centrul universului unui copil și oferă învățămintele pentru ca el să poată trăi în viață. Copilul, pentru fiecare dintre noi reprezintă poate cel mai important “proiect” din viață. Ne străduim să-i oferim ce-i mai bun, pentru a nu-i lipsi nimic și pentru a avea o sănătate maximă. Orice “proiect” are de obicei și un plan sau schiță. Indiferent cât este de simplu. Chiar dacă vrei să faci o mâncare, te folosești de o rețetă. Pentru copilul vostru v-ați făcut un plan? Ați încercat vreodată să așterneți pe o hârtie ce v-ați dori sau cum v-ați dori să-l lăsați în lume, pentru a-și lua propria viață în mâini?

Poate mulți dintre noi, în ziua de azi se gândesc să-i asigure un anumit confort material sau o anumită moștenire, alții îl înscrieți la o anumită școală, alții îl dați la un anumit sport, etc. Dar poate nu v-ați făcut un plan. Eu m-am gândit să-mi fac un plan pentru copiii mei, și credeți-mă, nu este ușor. Planul începe de la final. De la momentul în care toate eforturile pentru a crea și dezvolta personalitatea și cunoștințele copilului va fi atins. Adică atunci când copilul se va aventura singur în viață. În ceea ce o privește pe fiica mea, Alexandra, de patru ani și jumătate, mi-am notat următoarele idei:

-să aibă o educație care să-i permită să se integreze cu succes în societate ( pentru aceasta încerc să am răbdare în a-i răspunde la orice întrebare într-un mod cât mai serios și cât mai aproape de adevăr și totodată o înscriu la școlile unde, pe măsura posibilităților mele materiale, să se poată educa; acum merge la o grădiniță cu predare în limba engleză intensiv și cu germană a doua limbă)

-să fie dezvoltată pe latura pe care are înclinații/talent ( desenul este latura de care este foarte atrasă și o încurajez în a lucra pe partea aceasta cât mai mult)

-să-i placă munca ( îi dau anumite sarcini și o încurajez și o laud dacă le face)

-să-i placă oamenii și să-i accepte pe fiecare așa cum sunt (îi explic în permanență că fiecare om este diferit)

-să pot să rămân în continuare prietena ei bună ( îi dau încrederea și înțelegerea necesară)

-să-și dorească și să poată să devină independentă (îi spun că tot ce vede că avem noi este obținut prin muncă și este și va fi întotdeauna doar al nostru, al părinților, iar ea, dacă va vrea să aibă ceva, va trebui să-și obțină singură și doar prin muncă, deoarece e singurul mod în care știi să apreciezi ce ai. Încerc să-i ofer, când e cazul, recompense în acest sens).

Acesta ar fi în mare “planul” Alexandrei și cred că, dacă la momentul dat va atinge ce mi-am propus mai sus, voi fi alături de soțul meu un părinte împlinit și vom avea un copil fericit.

Mama

Cea mai frumoasă și mai grea îndeletnicire din lume. De multe ori epuizarea face parte din simțirea mamei. Cu greu găsim resurse să trecem în următoarea zi. Atunci, în special atunci când ne cuprinde epuizarea sunt și copiii mai neajutorați. Au febră, insomnii, dureri de dinți sau proastă dispoziție. Și dacă sunt mai mulți, tot atunci se întâmplă să fie cu toții în aceeași stare. Ca să fie tabloul complet, soțul este și el plecat în delegație. Oare de câte ori nu am fost în această situație? Și totuși parcă, de fiecare dată cel mic reușește să ne dea energie: o privire caldă ce-ți înmoaie inima, un zâmbet strălucitor care face să răsară soarele la miez de noapte, o mângâiere pe braț ce te încarcă, un moment special care vine parcă de fiecare dată  când te simți mai sfârșită ca oricând. Acel moment te face să relizezi că a fi mamă este cel mai frumos lucru din lumea aceasta. Te face să renaști precum pasărea Phoenix din propria cenușă și-ți dă tărie să continui. Până când într-o zi din nou epuizată vine un alt moment…

1 2 3