Tu şi leul

Alerg spre tine şi te strig;

Un strigăt care ţipă şi în mine,

Aş vrea să pot să te ating,

Să te strâng, să-mi spui: “Bine,

hai, vino şi priveşte-mă,

şi uită-te de-aproape.

Tu mă cunoşti oricum, copilă,

eram în tine zi şi noapte.”

Să crezi, e greu, poate prea greu

Când totul e confuz, şi oamenii – nesiguri,

Când lumea toată e un leu,

Şi fără porţi şi ziduri,

Staţi în aceeaţi cuşcă,

Despărţiţi doar de-o uşă,

O uşă fără cheie, şi ştii că leul muşcă.

Ai vrea să-l poţi dresa, dar leul e sălbatic,

Cu el nu poţi dansa, dar nici nu poţi lupta;

Şi-atunci priveşti în tine, şi foarte-atent şi tactic

Îi dai leului hrană, puțin azi, puțin mâine,

Și-apoi vei observa

Cum sub privirea ta

Din leu se face câine

Și te va respecta.

sursa foto

Oare şi noi jucăm The Hunger Games sau Jocurile foamei?

Aseară am avut fericita ocazie de a merge la Cinema. Şi am avut parte să văd cel mai cutremurător film din câte am vizionat până acum: Jocurile foamei – o hiperbolă a lumii în care trăim şi noi azi.

Şi vreau să vă spun că filmul m-a ţinut cu sufletul la gură pe tot parcursul. Tremuram şi îmi bătea inima de zici că urma să intru în sala de operaţii. Poate că am trăit eu filmul prea intens, dar pe mine chiar m-a afectat…

Dar să vă spun şi povestea filmului: e undeva în viitor, când, după ce populaţia s-a revoltat şi a pornit un război împotriva celor care îi conduceau şi îi exploatau, după mult timp, cei din urmă au învins. Şi, ca să le aducă aminte oamenilor de greşeala pe care au făcut-o când s-au răsculat şi să bage frica în ei, în fiecare an organizau “Jocurile foamei”. Fiind 12 Districte, din fiecare luau, prin tragere la sorţi, un băiat şi o fată, numiţi Tribut. Aceşti 24 de copii erau trimişi în pădure, unde trebuiau să se omoare între ei, ultimul care supravieţuia fiind învingătorul, cel care devenea bogat şi aducea mândrie districtului său.

Oamenii care locuiau în cele 12 districte erau foarte săraci şi înapoiaţi, unii murind chiar de foame, în timp ce conducătorii se lăfăiau, purtând haine scumpe şi savurând cele mai alese mâncăruri. Vă sună cunoscut?

Chiar dacă sărăcimea trăia de pe o zi pe alta, le era teamă să se revolte, pentru că cei care-i conduceau deţineau arme şi cea mai înaltă tehnologie. Iar când un district a început o revoltă, a fost rapid înăbuşită de către jandarmi. Şi, chiar dacă populaţia trăia de azi pe mâine, toţi aveau televizoare, unde priveau ce se întâmplă la jocuri. Aveau favoriţi pe care îi susţineau şi pe care îi plângeau atunci când mureau etc. Acum vă sună cunoscut?

Ei bine, cei care cereau mai multă mâncare, pentru că aveau copii de hrănit, numele copiilor era scris pe mai multe bileţele, având şanse mai mari să fie extraşi şi să participe la Jocurile foamei. Oare nu asta se întâmplă şi în ziua de azi, când ne împrumutăm de la bănci?

Nu am să vă istorisesc tot filmul, pentru că e mai bine să-l vedeţi şi poate vă veţi deschide şi voi ochii şi veţi recepţiona mesajul transmis.

sursa foto

 

 

 

 

Povestioară cu tâlc: Omul şi prietenul său, câinele

Văzând fotografia alăturată pe facebook, mi-am amintit de povestioara cu omul şi câinele, care mor deodată şi ajung în cer. Poate o ştiţi, poate nu. Oricum, merită citită sau recitită…

Cei doi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă imensă, construită din pietre preţioase, ce străluceau sub razele soarelui.

Ajungând lângă poartă, au văzut un om sezând în pragul ei.

– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm? întrebă stăpânul câinelui.

– În Rai, a răspuns portarul.

– Putem primi puţină apă?

– Desigur, a raspuns portarul, intră şi vei primi.

– Singur? Prietenul meu nu poate intra?

– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis să renunte la apă, şi-a chemat câinele şi au plecat mai departe. Tot mergând, drumul poleit se termină şi intrară pe un drum pietruit şi prăfuit. Au ajuns la o poartă simplă de lemn, cu gard de nuiele. Un portar stătea rezemat de poartă şi citea dintr-o carte.

– Putem primi puţină apă? întrebă omul nostru

– Desigur, cu placere. Intraţi! a răspuns portarul.

Cei doi au trecut poarta şi au băut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

– Mulţumim, dar unde ne aflăm?

– În Rai, le-a raspuns portarul.

– Am mai întâlnit un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai… a spus omul nedumerit.

– Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!

– Si nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru?

– Nu, i-a raspuns portarul. Din contră. Ne bucurăm că ne selectează oamenii. Suntem bucurosi că ei îi pastrează pe toţi cei care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să le pasă doar de ei!”

Putem învăţa multe din povestioara de mai sus, pe lângă faptul că a-ţi părăsi prietenul la nevoie e un lucru demn de dispreţ. Mai învăţăm şi că nu aspectul contează şi de multe ori te înşală. Şi în viaţa reală sunt mulţi oameni care au palate şi sunt îmbrăcaţi cu mii de euro, dar au un adevărat iad în suflet. Mai sunt şi oameni simpli, de la ţară chiar, care au un suflet de aur. Iar ceea ce contează cu adevărat e numai bogăţia din suflet. Restul sunt trecătoare. Vorba aia: “În curu’ gol venim pe lume şi tot aşa mergem de-aici.” Nu ducem nimic material cu noi.

O lume mai bună pentru noi şi copiii noştri

Noi deja am crescut cum am crescut… Primim educaţie de acasă, dar, de la o anumită vârstă, mama nu te mai poate ţine sub scutul său protector, şi atunci lumea te prinde în mreaja ei. Copiii noştri sunt mici acum, dar cresc… şi cresc atât de repede, că nu-mi vine să cred. Şi deja îmi vin în minte gânduri pe care până acum nu le aveam, doar le auzeam câteodată la alţii: “e ok oare mediul şi societatea în care copiiii mei cresc?” Ei bine, nu e deloc ok, iar noi avem datoria faţă de noi şi de copii să o schimbăm.

Am să vă descriu lumea în care vreau să crească copiii mei. E o lume a valorilor, a respectului şi a bunului simţ. Nu e una în care banul, minciuna şi hoţia sunt regi. Nu e una în care maneaua e la putere şi în care oamenii se ghidează în viaţă după versurile manelelor, care îţi bagă în cap că ai duşmani, că eşti şmecher şi că învârţi banii cu furca.Nu e o lume în care televizorul tâmpeşte şi prosteşte oamenii, cu “ghici unde-i Elodia” şi “curvă pentru Soacra“, vorba lui Rboy. Oamenii trebuie să ştie pe ce lume trăiesc, nu să li se spele creierul cu televizorul, iar alţii să le ia banii munciţi.

Copiii trebuie să ştie că pentru bani trebuie să munceşti, nu să furi sau să tragi ţepe. Şi copiii noştri trebuie să ştie că munca lor e răsplătită pe măsură aici, în ţara în care s-au născut. Nu e normal ca o familie, în care ambii părinţi muncesc, din salariul lor la un loc să nu-şi poată plăti chiria (că majoritatea nu au o casă a lor), cheltuielile şi mâncarea pe o lună. Nu e normal ca un bătrân care a muncit şi a contribuit la stat toată viaţa, să rabde acum frig şi foame, că nu-i ajunge pensia nici de medicamente, în timp ce, în alte ţări, bătrânii merg în fiecare an în concedii şi prin staţiuni. Noi suntem bătrânii de mâine.

De la şcoală am învăţat că avem o ţară plină de bogăţii. Acum avem o ţară în care 5% sunt putred de bogaţi, iar restul, trăim de azi pe mâine. Nu vă întrebaţi de ce?

Vrem o lume şi o ţară mai bună pentru noi şi copiii noştri, şi asta stă în puterea noastră.

Cine a fost Nastratin Hogea?

Când eram mică, bunică-mea îmi spunea tot felul de povestiri cu Nastratin Hogea. Mai târziu am aflat că povestirile erau, de fapt anecdote pe care ea mi le spunea cu cuvintele ei. Una dintre ele era cea prin care ea voia să-mi spună că haina nu-l face pe om, şi că oamenii te tratează după cum eşti îmbrăcat, nu după sufletul pe care îl ai:HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ

Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,
Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;
Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;
Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,
Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.
Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,
Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;
Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,
Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc,
Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat,
Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat:
– Poftim, poftim, Hogea – efendi, către dânsul toţi zicând,
L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.
El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas,
Zicând: – Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras !
Îl întrebară nuntaşii: – Hogea-efendi ! zicând,
Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând ?
– Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,
Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,
Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: “Mulţămim”,
Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: “Poftim, poftim !”
De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc,
Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.

Nastratin Hogea a fost un învăţat şi filozof care a trăit în Turcia şi care sprijinea oamenii de rând în defavoarea bogătaşilor, fiind cunoscut prin povestirile sale amuzante şi prin anecdote.

Multe dintre acţiunile lui Nastratin pot fi descrise ca fiind ilogice şi totuşi pline de logică, ciudate şi totuşi normale, prosteşti şi totuşi inteligente, simple dar totuşi profunde. Ceea ce sporeşte unicitatea sa este felul în care reuşeşte să-şi transmită mesajele într-un fel nonconvenţional, totuşi foarte eficient, printr-o simplitate profundă.

De-a lungul generaţiilor, noi povestiri au fost adăugate, altele modificate, iar personajul şi poveştile sale s-au răspândit şi în alte regiuni. Temele povestirilor au devenit parte a folclorului multor ţări şi exprimă imaginaţia colectivă a mai multor culturi. Deşi multe dintre povestiri îl ilustrează pe Nastratin în satul său natal, ele fac referire la concepte care au o oarecare atemporalitate. Acestea înfăţişează un tip de înţelepciune populară viguroasă care triumfează în faţa tuturor încercărilor.

În zilele de azi, poveştile lui Nastratin sunt răspândite în numeroase regiuni şi au fost traduse în multe limbi.

Noi, românii, îl avem pe Păcală ca fiind un fel de Nastratin.

Cu a doua povestioară, bunică-mea încerca să-mi spună să nu mă iau niciodată după gura lumii, ci să fac aşa cum ştiu eu mai bine şi cum îmi place:

OMUL NU POATE SĂ FACĂ
UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ
Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor,
Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;
După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,
Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut,
Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,
Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;
Altul viind zise iară: – Hogea, ce bine făceai
Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;
Altul iar îi zise: – Hogea, eu în locu-ţi de eram,
Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.
Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,
Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut;
Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,
El se apuca îndată ş-într-acolo-l întorcea.
Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,
Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit
Zicând: – Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,
Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.