Alte împrumuturi din domeniul culinar românesc

ceaiDupă ce v-am vorbit despre împrumuturile din domeniul culinar luate din maghiară, germană, franceză, italiană, slavă, greacă, engleză sau turcă, a venit rândul şi acestei categorii, din ţările mai îndepărtate. Aceste cuvinte au ajuns la noi după ce au călătorit mult, de la o limbă la alta, modificându-şi, mai mult, puţin sau chiar deloc, forma sau înţelesul.

„Cele mai recente împrumuturi sunt cele din secolul 20. Ele provin, la originea îndepărtată, din limbi de la capătul pământului, cum ar spune un ţăran nefamiliarizat cu geografia statelor lumii. Sunt cuvinte din limbile Extremului Orient (chineza şi japoneza, dar şi limbi mai puţin cunoscute: tibetana, malaeza, hindi, tamil) sau din limbi de pe continentul african (limbi bantu, malgaşa etc.) şi de pe cel american (arawak – caraibe, azteca, quechua, tupí-guaraní)” spune Marius Sala.

Din chineză avem cuvântul ceai, despre care aflăm, tot de la Marius Sala că are la bază cuvântul compus din chineză cha-ye, format din cha, numele plantei şi ye „frunză”. Numele acestei plante şi al băuturii a călătorit pe două trasee, până a ajuns în Europa. Câteva limbi (araba, rusa, portugheza, turca, persana) l-au luat direct din chineza clasică. Cel de-al doilea traseu al cuvântului este prin malaeză, unde a căpătat forma teh pe care a adoptat-o engelza tea, de unde a pătruns şi în alte limbi europene, precum franceza: thé. Ciudat este că în franceză, din 1607 până la sfârşitul secolului XVII, se folosea forma chia sau tcha, din forma chineză a cuvântului. Cuvântul românesc ceai este împrumutat din rusă.

Asemenea limbii italiene, cele mai multe cuvinte şi sintagme spaniole intrate recent în română aparţin, din punct de vedere referenţial, domeniului culinar: cava, chorizo, gazpacho, sangria, tortilla, salsa, guacamole, paella, tapas. Cava este un vin spumant din Spania,  şi poate fi atât alb cat si rose. Este facut din mai multe soiuri de struguri. Chorizo este un mezel spaniolesc,  de culoare roşu aprins, dat de boiaua din pimiento, un ardei tipic spaniol, cu care carneade porc e condimentată. Gazpacho este un aperitiv traditional din Spania, Andaluzia, sau o salată lichidă racoroasă si aromată, din roşii. Sangria este o băutură spaniolă, foarte cunoscută în întreaga lume. Denumirea vine de la “Sangre”, care ănseamnă “sânge”, dată de culoarea roşie aprinsă a băuturii. Baza pentru sangria este vinul, la care se adaugă diferite fructe. Se prepară în boluri, şi nu este un cocteil. Tortilla este baza mancarurilor traditionale mexicane, preparată fie din faina de grâu, fie din faina de porumb. Salsa este denumirea spaniolă pentru orice tip de sos preparat din legume proaspete, tocate sau zdrobite împreună,  pe bază de roşii. Guacamole este un sos de origine mexicană şi este foarte popular. Este preparat din fructe de avocado bine coapte şi tot felul de  mirodenii. Paella este o mâncare tradiţională in Spania, pe baza de orez. Tapas este denumirea spaniolăpentru o gamă largă şi variată de  aperitie, calde sau reci, cu legume, brânză, sau mezeluri, făcute pentru a se servi la un pahar cu vin sau alte băuturi.

Aceşti termeni cu caracter internaţional au pătruns în limba română fie în mod direct, fie prin filieră străină.

Marius Sala ne vorbeşte despre hindi, o limbă indo-europeană, este din 1965 limbă naţională oficială în India. Din limba hindi au pornit spre limbile din ţările europene, ajungând pe diverse căi şi în română, cuvinte precum: iută, piper, paprică şi punch.

Piper şi paprică sunt două cuvinte cu aceeaşi origine îndepărtată, provenind de la cuvântul din limba hindi pippari. Din hindi a ajuns in greacă, sub forma péperi. Fiind un  cuvânt comercial, a fost transmis şi latinei ca piper, de unde l-au moştenit limbile romanice, cu excepţia românei. Româna l-a împrumurat din neogrecescul pipéri sau/şi dintr-o limbă slavă. Românescul paprică vine din maghiarul paprika, care, la rândul lui, vine din neogrecescul pipéri.

Cuvântul cuşcuş este considerat , la origine, un termen pornit din barberă (kuskus), o limbă afro-asiatică din aceeaşi familie cu araba, ebraica şi egipteana. A pătruns în arabă sub aceeaşi formă, apoi în franceză (apare la 1728) şi, din aceasta din urmă, s-a răspândit în Europa. La noi, a venit din turcă, unde provine tot din arabă.

Bibliografie:

 Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 219.

Influenţa slavă din domeniul bucătăriei româneşti

Domeniul culinar şi cel lingvistic m-au fascinat de o vreme, şi am avut ocazia ca, la lucrarea de dizertaţie să pot să le întrepătrund. M-a plăcut şi mi s-a părut foarte interesant să “investighez” şi să aflu de unde vin anumite cuvinte din bucătăria românească. După cuvintele moştenite din latină, şi după influenţa romană, turcă, germană, franceză, maghiară şi grecească şi chiar italiană sau englezească, iată că există şi cea slavă:

Al. Rosetti, în Istoria limbii române, ne informează că limba română este alcătuită dintr-o serie de elemente: autohton (trac şi ilir), latin şi slav.

Caracterul romanic al limbii române rezultă nu numai din considerarea vocabularului. Dacă fondul de bază al vocabularului limbii române este alcătuit din cuvinte latine, există însă un număr mare de cuvinte slave, care fac şi ele parte din acest fond de cuvinte. Elementul slav din limba română, împreună cu elementele balcanice contribuie la crearea caracterului particular al limbii române, faţă de celelalte limbi romanice. În această privinţă, este vorba nu numai de vocabular, ci şi de uneltele gramaticale, din care unele sunt luate din slavă.

După primele contacte dintre slavi si români, elementele slave intrate în limba română au un caracter pronunţat popular.

La sfârşitul secolului al VII-lea al erei noastre, Ţara Românească este denumită „ţara slavilor”, ceea ce arată începutul procesului de sedentarizare al triburilor slave, denumite sclavini.

Prin contactul cu slavii din secolele VI – VII, se produce amestecul populaţiei romanizate cu cea slavă. Astfel, termeni din terminologia hranei, a locuinţei şi altele poartă o denumire slavă.

Pentru ca elementele slave să fi patruns în structura gramaticală a limbii române şi în fondul de bază al vocabularului ei, aceasta înseamna că raporturile dintre cele două limbi au fost de o natura specială.

După întemeierea statelor româneşti, slavona a devenit limba oficială a administraţiei, funcţionând paralel cu româna, limba comună, vorbită, a tuturor românilor, slavona rezistând în Ţările Române până spre sfârşitul secolului al XII-lea, în relaţiile oficiale, de cancelarie, iar în biserică până în primele decenii ale secolului XVII.

Oricum, numărul cuvintelor vechi slave este mare, ne spune Marius Sala, ele aparţin celor mai diverse domenii semantice, multe dintre ele având o poziţie importantă în lexicul românesc (două sute treizeci şi trei apar şi în vocablarul limbii române).

Unele tipuri lexicale latine s-au dovedit incapabile să reziste în faţa concurenţlor şi au fost înlocuite prin cuvinte care demonstrează creativitatea lexicală a vorbitorilor. Astgel,  latinescul lucius a fost înlocuit la noi de ştiucă, din vechea slavă, ne spune Marius Sala.

În ceea ce priveşte relaţiile lingvistice ale românilor cu ucrainenii, trebuie menţionat faptul că acestea durează de multe secole, lucru ce a condus în mod firesc la împrumuturi lexicale de-o parte şi de alta, ba chiar a favorizat constituirea unui fond comun de cuvinte. Dacă cercetăm dicţionarele etimologice ale limbii ucrainene, întâlnim acolo un număr mare de cuvinte româneşti.

Există un câmp semantic ce ne oferă cuvinte ce ţin de îngrijirea şi creşterea oilor, de produsele lactate, de activităţile specifice acestei ocupaţii şi de aspectul fizic al animalelor. Amintim câteva dintre acestea:

  • vakeša „oacheşă” (oaie cu pete negre în jurul ochilor);
  • brjazún „breaz” (berbec cu pete de culoare albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot);
  • bukulaj „bucălai, bucălaie” (oaie cu botul negru),
  • buča „capră neagră cu bot alb”, termen pus în legătură cu buca „obraz” şi cu „bucălaie”;
  • balmuš „balmoş”; boţ „cocoloş”,
  • buţ „pâine necoaptă îndeajuns”;
  • adzimka „pâine coaptă în spuză”;
  • dzer „zer”;
  • budz „bulz de caş”;
  • vatag(a) „vătaf, şeful ciobanilor”;
  • vatra „vatră”, vurda „urdă”;
  • gljag „cheag”;
  • vatujka „vătui” (capră de un an; oaie la primul miel);
  • aretij „berbec” etc.

Din vechea slavă avem cuvântul posmag, care vine de la posmagŭ, şi care este sinonim cu cuvântul regional biscfit, luat din rusă, ne spune Marius Sala. Varianta fonetică biscvit şi varianta morfologică biscuite sunt regionale.

Plescaviţa este o specialitate sârbească, tremenul fiind românizat, venind de la sârbescul pljeskavicaAici am să fac o paranteză să vă spun că pleşcaviţa arată ca un hamburger, doar că sosurile şi carnea sunt preparate cu alte ingrediente şi condimente, şi se poate servi şi pe farfurie, nu doar în chiflă. Şi, să vă dau un pont, când treceţi prin Timişoara, neapărat să mergeţi în complexul Studenţesc, pentru că acolo e cea mai bună plescaviţa de la noi. Am mâncat şi în Croaţia, dar e puţin diferită.

Tot din slavă mai avem termenul lobodă şi verbul a prăji, care vine din cuvântul slav pražiti, precum şi cuvântul cocoş, care vine de la vechiul slav kokošĭ.


Bibliografie:

Rosetti, Al., Istoria limbii române, I De la origini până în secolul al XVII-LEA, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;

Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create,, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

Împrumuturile greceşti din bucătăria românească – pesmet, papară, feigănea, franzelă, plachie, pandişpan, bezea

Cu toate că  legăturile românilor cu lumea greacă au fost îndelungate, în limba română avem puţine elemente greceşti, şi acestea intrate prin altă limbă străină.

În domeniul culinar, dintre elenismele latineşti merită amintite cuvintele: cicoare, care vine de la chicoria,  şi zeamă, care vine de la zema .

Marius Sala ne spune că numele de mâncăruri greceşti aparţin terminologiei gastronomice orientale.

Cuvântul sardele vine din neogreacă, de la σαρδέλλα, apărând în MDA atât ca denumire de peşti marini, dar şi cu sensul de conservă preparată din carnea sardelelor.

Un alt cuvânt de origine neogreacă este pesmet, atestat fiind la sfârşitul secolului 17, care a pătruns la noi prin filieră maghiară (peszmét) sau turcească (peksimet), ne spune Marius Sala. Acest termen are şi dubletul paximat, luat de română din mediogreacă.

Din neogrecescul pápara vine cuvântul papară, sinonimul lui omletă, care în trecut avea sensul de „mâncare preparată din felii de pâine prăjită presărate cu brânză şi opărite în supă , apă sau lapte.”, ne spune Marius Sala. Ceea ce mai arată vechimea cuvântului sunt expresiile familiare precum a mânca / a se alege cu o papară – „a lua bătaie”.

Din neogreacă avem şi termenul castană, varianta aghistină, din nord-vestul Transilvaniei fiind împrumutată din maghiară.

Din neogrecescul phriganiá româna a împrumutat termenul frigănea „felie de pâine muiată în lapte amestecat cu ouă bătute, prăjită apoi în unt”. Cuvântul este folosit mai des la plural: frigănele. „Este un termen relativ recent (a fost înregistrat abia în Dicţionarul Academiei, 1911) şi nu este general…”

Tot de la Marius Sala aflăm despre cuvântul franzelă „pâine albă în formă lunguiaţă” la originea căruia se găseşte neogrecescul phrantsόla „pâine franţuzească”. Al. Graur ne atrage atenţia asupra faptului că franzelă nu pare să fi venit direct din greacă, ci prin intermediul unei limbi slave, dacă se ţine seama de faptul că în Moldova a existat varianta franzoală, care există în rusă şi ucraineană.

„Într-o situaţie asemănătoare este şi cuvântul plachie, care denumeşte mai multe feluri de mâncare: mâncare de peşte cu multe mirodenii, un fel de pilaf, piftie etc. Cuvântul apare în scrisorile lui I. Ghica adresate lui V. Alecsandri; are variante regionale ca placie, platie, plaché, plaáchie, plaché. Nu circulă în Transilvania . La originea sa este ngr. plachí, dar este posibil să fi intervenit şi bg. plakia.

Tot de origine neogreacă este şi scordolea care vine de la scordalía, fiind un „sos preparat din nuci pisate şi miez de pâine, frecate cu usturoi, untdelemn, oţet, care se serveşte cu carne rasol.”, termeni care este necunoscut în Transilvania, ne spune Marius Sala.

Cuvântul pandişpan este un alt termen luat de la greci. La originea îndepărtată  stă italianul pan di Spagna „pâine din Spania. Există şi în franceză pain d’Espagn. Cuvântul a pătruns şi în turcă pandispanya, şi din turcă în neogreacă pandispani.

Marius Sala susţine că şi cuvântul bezea „prăjitură făcută din albuş de ou” provine tot din neogreacă, de la bezés, şi nu din francezul baiser, cum spun dicţionarele româneşti, pentru că nu există în franceză cu acest sens.

Din limba greacă, avem următoarele împrumuturi recente, chiar dacă greaca nu e în contact direct cu româna: feta, tzatziki, ouzo, retsina, soulvaki, halloumi.



 Bibliografie:  Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 130.

 

Influenţa turcă în bucătăria românească

În domeniul alimentaţiei, avem din limba turcă cuvintele: cafea, caimac, caşcaval, ciulama, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca, pastramă, pilaf, rachiu, sarma, telemea, trufanda, tutun, afion, revac, salep. Al. Rosetti ne spune şi denumirile unor vase de bucătărie precum: cazan, farfurie, tavă, tingire.

Într-un articol din Almanahul literar gastronomic, se vorbeşte despre termenul chiftea.

În dicţionarele generale, chiftea (care provine din turcă: köfte) nu apare decât cu sensul “preparat culinar de formă rotundă sau ovală făcut din carne tocată şi prăjită în grăsime” (DEX).

Eraclie Sterian ne spune o scurtă istorioară a chiftelei. Prin secolul al XVI – lea, ca şi acum, se găseau mulţi câini hoinari pe străzi. Românul, de obicei în cazuri de acest fel, apela la “spiţerul” din colţul străzii, adică farmacistul, care, de regulă era neamţ. Acesta se oferă să-i dea puţin gift (se citeşte ghift), o carne tocată, făcută rotogol, în care a pus un medicament, şi pe care, când a mâncat-o câinele, a murit. Vestea a mers din gură-n gură, iar cuvântul s-a transformat în chift. Femeia a învăţat să facă şi ea rotocoale de carne tocată, ca ale spiţerului, însă fără otrava, pe care le prăjea, şi cărora le-a rămas numele de chifele sau chifteluţe.

Mioara Avram ne atrage atenţia asupra acestui cuvânt, spunând că nu este corectă varianta învechită şi populară chioftea, ci corect se spune chiftea, cu pluralul chftele. Nu este corectă nici varianta piftea, care este un exemplu tipic de greşeală produsă prin hipercorectitudine de către vorbitorii care cred că pronunţarea cu chi ar fi o variantă rustică al unui literar pi, ca în chicior pentru picior. În acest caz însă,  consoana iniţială este etimologică, termenul provenind, cum am spus mai sus, de la turcescul köfte, şi nu are nici o legătură cu substantivul împrumutat din bulgară, piftie.

Despre sarmale,  toată lumea ştie că sunt preparate turceşti, care la origine se prepară din tocătură de berbec cu orez şi stafide învelite în foi de varză, foi de viţa sau ştevie. Bucataria romanescă şi îndeosebi cea moldovenească au reuşit să transforme o mâncare simplă şi s-o adapteze după gusturile şi preferinţele românilor.

Eraclie Sterian ne relatează însă o altă variantă despre faimoasele noastre sarmale. El susţine ca sarmalele sunt un fel de mâncare pe csre l-am moştenit de la sarmaţi, care şi le-au însuşit de la sciţi, un popor de rasă galbenă şi care vorbeau, totuşi, o limbă ariană. Erau călăreţi neântrecuţi, şi foarte curajoşi. Aflându-se veşnic pe cal, când plecau de-acasă cu alţi tovarăşi, cu toţii aveau grijă să-şi aşeze sub şa, pe spinarea calului, hălci de carne. Poposind, fiecare îşi tăia câte o bucată şi o mânca crudă, dar bătucită. La întoarcerea de la prădăciuni, scoteau, odată cu hamul calului, şi halca de carne peste care călăriseră de zile întregi, şi i-o dădea femeii, spunând să gătească ceva din ea. Femeia o lua, o mărunţea cât putea, punea peste ea tot felul de mirodenii, slănină, şi o învârtea într-o foaie de brusture. – o plantă ierboasă cu foi late ( era brusture dulce şi brusture acru) – şi o punea la fiert. Când cuceritorul sarmat a dat peste această bunătate culinară, a adoptat-o, ajungând, în timp, felul principal de mâncare al sarmaţilor.

Despre substantivul sarmale, Mioara Avram ne spune că de la pluralul sarmale, forma corectă de nominativ-acuzativ singular nearticulat este sarma, nu sarmală, nefiind corectă nici forma sarmă, cu pluralul sarme. Genitiv- dativul singular articulat este sarmalei, nu sarmalii.

Englezismele de la noi din bucătărie/ Câine fierbinte aveţi?

Gallery

This gallery contains 1 photo.

Anglicismele pot fi numite „un rău necesar”, deoarece ele răspund necesităţii de a desemna noile realităţi extralingvistice apărute în contextul globalizării. Problema cu aceste împrumuturi o constituie faptul că ele au devenit o modă, motiv din care se face abuz … Continue reading

Influenţa maghiară asupra bucătăriei româneşti

Gallery

This gallery contains 1 photo.

Majoritatea împrumuturilor maghiare au un caracter regional, cele mai multe aparţinând graiurilor ardeleneşti, în special subdialectului crişean. În prezent, influenţa maghiară asupra graiurilor româneşti  scade. Nici în domeniul alimentaţiei nu avem foarte multe împrumuturi din limba maghiară. Cuvântul regional leveşe, … Continue reading