Tu poți să păstrezi un secret? / Regele Midas are urechi de măgar

Voltaire spunea despre femei că singurul secret pe care pot să-l țină e vârsta lor. Tot el a spus că “A spune secretul altuia este o trădare, a-l spune pe al tău este o prostie.” Un alt aforism spune că : “Pentru a păstra un secret, creierul trebuie să înghită limba.”

Bunică-mea îmi spunea că atunci când spun cuiva, oricât de încredere ar fi, un secret, e ca și cum aș fi spus deja la toată lumea, și e doar o chestiune de timp, până să ajungă la urechile tuturor.

Și viața mi-a demonstrat că e exact așa. Omul nu poate să țină un secret, oricât s-ar strădui. Îl roade pe dinăuntru, și trebuie să-l spună cuiva.

Reciteam azi o veche legendă, a lui Midas, regele care a fost pedepsit de zeul Apollo (zeul zilei, al luminii, al muzicii și al corului muzelor) să-i crească urechi de măgar, asta în urma unei întreceri în muzică, organizată din cauză că Pan (zeu, protectorul turmelor și al păstorilor, prieten cu Midas),  se lăuda că fluierul său de soc scoate sunete mai fermecătoare decât lira lui Apollo. În urma întrecerii, Apollo a câștigat, fiind declarat învingător de Tmolos, divinitatea muntelui cu același nume, dar Midas, care cunoștea muzica lui Orfeu și juriza, de asemenea, concursul, i-a dat întâietate lui Pan. Astfel, Apollo, ca să-i pedepsească lipsa urechii muzicale a lui Midas, i-a dat urechi de măgar. Midas le ascundea sub o căciulă sau scufie, și nimeni nu le-a observat, în afară de un singur om: frizerul, sclavul care îl tundea. Midas i-a spus că, dacă va spune cuiva, îl va omorî. Secretul îl măcina zi și noapte pe frizer, era apăsător, și nu putea nici să doarmă, deoarece simțea nevoia de a spune cuiva ce văzuse. Dar știa că asta îi va aduce și moartea. Așa că a săpat o groapă în pământ, și-a băgat capul acolo și a șoptit: “Regele Midas are urechi de măgar!”, apoi a astupat groapa la loc. Dar din pământ a răsărit o trestie, iar când bătea vântul, aceasta scotea șoaptele frizerului: “Regele Midas are urechi de măgar!”. Astfel, s-a aflat în tot regatul secretul lui Midas.

Așa că, nu, omul nu poate păstra un secret, nici dacă știe că, spunându-l, va muri.

Fiecare avem în noi un Procust. Îi dăm, sau nu, putere?

Citeam ieri în cartea lui Octavian Paler, “Calomnii mitologice” niște idei care mie mi-au plăcut și-aș vrea să le împărtășesc cu voi.

Procust, cunoscutul personaj din mitologia greacă, era un hangiu – tâlhar, fierar din Atica, cu puteri supraomenești. Acesta ademenea oamenii care treceau pe drumul care ducea către Atena, și îi chema să se odihnească la el la han. Însă, când ajungeau acolo, erau supuși unor chinuri infernale. Procust (sau Procruster – “the stretcher” sau “cel care întinde”) avea două paturi: unul mic și unul mare. Iar trecătorul, ori era pus pe cel mic, și scurtat pe măsura patului, ori pe cel mare, și îl întindea cât de lung era patul. Orice variantă ar fi ales, trecătorul murea. În final, Procust a fost ucis de Tezeu, exact în modul în care schingiuia el oamenii.

Ei bine, Procust încă există. În viața de zi cu zi ni se impun, sau ne impunem noi anumite măsuri, sau limite, pe care ne propunem să nu le depășim. Sunt anumite tipare, în care ne propunem să ne încadrăm. Acesta e Procust, care, într-un final, duce la moartea sufletului.

Nu îndrăznim uneori nici să visăm să depășim anumite bariere. Respectăm cu strictețe anumite etichete, ne e teamă de necunoscut, de schimbare, de exces. Și credem că a fi cumpătați în toate e un semn de înțelepciune. A fi diferit de ceilalți e o rușine, mai nou. E rușinos să arăți că ai emoții, că iubești peste măsură, că faci ceva cu pasiune. Și-atunci intervine “Procust-ul” din noi, care ne taie orice elan, pentru că trebuie să fim “moderați”.

De-a lungul istoriei, Procust a ocupat funcții înalte. În secolul al XVI – lea, Inchiziția i-a cerut ajutorul: toți care nu respectau dogmele erau considerați eretici și trimiși în camere de tortură. Pe vremea marilor dictatori, dacă ieșeai din tipar, erai suspect, și aruncat în lagăre.

Dacă ar fi fost să se ia după “măsură”, nimeni n-ar mai fi făcut nimic deosebit în viață. Însă toți cei care au făcut ceva și au rămas nemuritori în sufletele noastre, nu au ținut cont de Procust, au făcut, cu siguranță, ceva “în exces”, chiar dacă au suferit din cauza asta. Toți marii pictori, sculptori, marii poeți, scriitori sau eroi ai istoriei au depășit anumite limite sau reguli, au îndrăznit.

Și închei cu un citat din Paler, care mie mi-a plăcut foarte mult: “…excesele sunt singura cale spre a îndeplini un destin. Excesele, adică <<nebunia>> de a dori fără măsură, de a trăi fără măsură, și de a iubi fără măsură. Desigur, nu orice exces e stimabil. Există excese care înalță și excese care degradează. Nu poți pune alături fervoarea celor care nu s-au cruțat pe ei înșiși și paranoia celor care nu i-au cruțat pe ceilalți.” (adică, dacă vrei să faci excese, fă-le, dar pe propria piele, fără să-i implici pe cei din jur).

Stima de sine și narcisismul. Legenda lui Narcis

Dacă aici v-am făcut o introducere la ceea ce înseamnă stima de sine, astăzi vă voi spune care sunt cele două mari beneficii pe care le are o persoană cu un nivel ridicat al stimei de sine.

În primul rând, o persoană cu stimă de sine ridicată, are curajul să ia inițiativa de a propune, de a organiza sau de a începe o acțiune, antrenând după sine și pe alții. Și asta pentru că stima de sine crește încrederea în tine însuți, și îi face și pe ceilalți să creadă în tine. De asemenea, astfel de persoane sunt mai dispuse să facă ceva în privința convingerilor și visurilor lor, și să riște pentru a le duce la capăt.

În al doilea rând, stima de sine te face, pur și simplu, să te simți bine. Acționează ca o bancă de gânduri pozitive și emoții constructive, care furnizează o stare de bine și e extrem de folositoare când ai nevoie de o extra- doză de încredere atunci când trebuie să faci față eșecului sau ghinionului, depresiei sau când vrei să îți revii după o cădere. Stima de sine îi ajută mult pe cei care lucrează în vânzări: își revin repede după un refuz al vreunui client.

Dar și stima de sine e cu două tăișuri: te poate face uneori prea arogant, și nu mai ții cont nici de sfaturile bune, bazându-te doar pe gândirea proprie, și te poate face un îngâmfat, plin de amor propriu, orgolios și fudul. Iar dacă exagerăm cu stima de sine, putem trece chiar la narcisism, la admirație și dragoste exagerată față de propria persoană fizică, care constituie adesea o stare patologică. Narcisiștii nici măcar nu simt nevoia de a fi plăcuți de ceilalți, în adevăratul sens al cuvântului, ei vor mai mult să fie lingușiți, adulați. Se așteaptă să fie tratați ca pe nite ființe deosebite, și devin nervoși și obraznici când sunt criticați. La început, fac o impresie foarte bună, dar nu o mențin de-a lungul timpului.

Și pentru că am vorbit de narcisism, mi-am amintit de legenda greacă a lui Narcis,  un tânăr deosebit de frumos și de singuratic, fiul nimfei Liriope si al râului Cephios. Oricine îl privea pe Narcis, fie că era femeie sau bărbat, se îndrăgostea de el, însă Narcis nu-i băga în seamă, nu-i păsa de sentimentele lor. Din cauza disperării, chiar și prietenul sau Aminias se sinucide. Nici aceasta sinucidere a lui Aminias nu il misca pe Narcis, acesta rămânând insensibil.

Se spune că de frumusețea lui s-ar fi îndrăgostit și multe nimfe (creaturi delicate ale pădurii și naturii, un fel de zâne, întruchipate în femei tinere și frumoase), dar nici una din ele nu putea spera că dragostea îi va fi împărtășită, pentru că Narcis nici măcar nu le remarcase.

Multe nimfe se îndrăgostesc de el, printre care și nimfa Echo, care nu mai vrea să trăiască și moare de durerea respingerii lui Narcis.

Fetele și nimfele îndrăgostite și respinse ajung să ceară răzbunare, iar Narcis e blestemat de zeița răzbunării, Nemesis să nu poată iubi niciodataăpe nimeni si să se îndrăgostească de el însuși. Astfel Narcis se îndrăgostește de propria sa reflecție în apă, și dorește să o îmbrățișeze, dar cade în apă și se îneacă. Nimfele au venit sa îl plângă și l-au transformat într-o floare galbenă. Astfel au apărut Narcisele,care își țin capul în jos, asemenea lui Narcis care se oglindea în apă.

Așa că trebuie să fim atenți și cu stima de sine, să nu trecem la narcisism. 😛

Sfântul Valentin şi Valentine’s Day

Sfântul Valentin a fost episcop în localitatea numită azi Terni, în Italia. Îi plăcea să vadă tineri îndrăgostiţi şi le dăruia flori din grădina sa. În timpul vieţii, el a vindecat şi bolnavi. După legendă, el ar fi cununat un păgân cu un creştin, încălcând porunca împăratului Claudius II (268 – 270). Fiind învănuit de “cununare religioasă” a perechilor de îndrăgostiţi, a fost condamnat la moarte și executat pe 14 februarie 269, din cauza credinței lui. Astfel, el a devenit sfânt, fiind protectorul îndrăgostiţilor.

Ziua de 14 februarie a devenit Ziua Îndrăgostiţilor. E un prilej ca cei care se iubesc să-şi ofere cadouri, simbol al iubirii lor şi să petreacă timpul împreună. Într-adevăr, comercianţii au de câştigat din asta, dar ce mai contează? Mulţi sunt împotriva faptului că am preluat şi noi de la americani nebunia cu “be my Valentine”, cu vânzarea şi cumpărarea de kitsch-uri etc. Dar să nu uităm că, totuşi, nu e nimic rău în asta. Ba din contră, ar trebui să ne bucurăm de o zi a iubirii.

La mulţi ani tuturor îndrăgostiţilor de la mamebune.ro!

Legendele Mănăstirii Hodoș- Bodrog

Mănăstirea Hodoș- Bodrog este situată cam la 12 kilometri vest de Arad. Legenda întemeierii acestei mănăstiri, așa cum o știu eu de la bunică- mea, este de-a dreptul fascinantă. Am mai căutat pe internet, dar nu am găsit niciunde legenda acestei mănăstiri spusă așa cum o știu eu de mică.

Se spune că, în acele vremuri, era o cireadă de vite care păștea. Printre acestea era și un Taur uriaș, pe care îl chema Hodoș, de la o vreme, zi de zi mergea și săpa cu coarnele lângă un pârâu, și numai o văcăriță îl putea mâna seara către casă.
Trecură săptămâni întregi de când taurul tot săpa și, într-o seară, nicidecum nu a vrut să plece din locul respectiv. Atunci, văcărița l-a lovit ca să plece odată, dar taurul, întorcându-se, a împuns-o cu coarnele, iar aceasta a murit. Oamenii au omorât taurul, dar s-au gândit apoi să meargă să vadă totuși ce tot săpa taurul. Mergând la fața locului, oamenii au văzut că se vedea ceva ieșit din pământ. Săpând puțin, și-au dat seama că este colțul unei icoane. Atunci au săpat cu grijă în continuare și au găsit o icoană imensă cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus, iar lângă icoană, o căldare plină cu galbeni de aur. Atunci s-au sfătuit toți oamenii acelor locuri, și din acei galbeni au zidit o mânăstire, căreia i-au pus nume Hodoș- Bodrog. Hodoș după numele taurului, iar Bodrog, îmi spunea bunica că înseamnă: împunsătură cu cornul: bod- împunsătură, iar rog-corn.
Se mai spune că galbenii din căldare s-au terminat chiar înainte de a tencui zidul din spatele mănăstirii, și zadarnic încercau oamenii să tencuiască cu alți bani, căci tot ce puneau pe Mănăstire nu stătea, ci cădea.
Cum intri în mănăstire, deasupra Altarului se află acea icoană găsită de Taur, iar lângă se află chiar coarnele taurului Hodoș.

Bineînțeles că, în decursul anilor, la Mănăstire au slujit mulți călugări. În acele vremuri, să fi călugăr însemna mare lucru. Părinții, mai ales de la țară, munceau din greu să-și facă feciorii călugări, căci era o “meserie domnească”.
Și, un astfel de călugăr fu vizitat într-o zi de mama sa, o femeie simplă, de la țară, care nu-și văzuse fiul de multă vreme, și a mers pe jos două zile să ajungă la el, să-i aducă niște nuci și câțiva bănuți pe care-i strânsese.
Bătu la poarta Mănăstirii și întrebă de fiul ei. Femeia era îmbrăcată sărăcăcios, și era trudită de drum. Un alt călugăr a condus-o la odaia fiului ei, spunându-i acestuia că i-a venit mama, de departe. Acesta, văzându-și mama care arăta, după atâta drum, ca o cerșetoare, i-a spus celuilalt călugăr că el nu o cunoaște pe femeia asta, și să o scoată afară, că-l face de rușine. Scoasă cu forța afară, mama călugărului blestemă: ” Să nu te primească pământul, așa cum nu m-ai primit tu pe mine!”
După ce a murit, călugărul a fost îngropat cum se cuvine, însă a doua zi, i-au găsit trupul azvârlit afară, deasupra pământului. Zadarnic au tot încercat sa-l îngroape. Într-o dimineață i-au găsit trupul neînsuflețit lângă groapă, iar inima lângă el. Atât de tare l-a aruncat pământul. Atunci, călugării i-au îngropat trupul, iar inima i-au zidit-o pe zidul mănăstirii, unde se află și acum. Iar dacă îți lipești urechea de beton, încă se mai aude cum bate…

Acestea sunt legendele Mănăstirii Hodoș-Bodrog, despre care Istoricii afirmă că este cea mai veche mănăstire din România care a funcționat neîntrerupt până în zilele noastre.
Chiar acum, de Sfânta Maria este Hramul Mănăstirii, cum se spune. Când eram mică mergeam în fiecare an, căci era o adevărată sărbătoare.