Ne-a căzut primul dinte de lapte. Iată cum l-am scos

Parcă mai ieri ne-am bucurat că-i ieșise puiului nostru primul dințișor… Sincer, nu m-am gândit ce emoții îmi va da când îi va cădea. :))

La numai 5 ani și 8 luni i-a căzut fiicei mele primul dinte de lapte – un eveniment important. A mai văzut și alți copii cărora le căzuseră dinți de lapte, dar asta nu a împiedicat-o să se panicheze. :)) A venit la noi, seara, tremurând și plângând cu lacrimi (de obicei nu plânge cu lacrimi), spunând că i se mișcă un dinte. Își dorea de ceva vreme o jucărie de pluș, pe care a pus ochii, așa că i-am spus că i-o cumpăr atunci când îi cade, să o calmez (Zâna Măseluță știe că nu există).

Nu i-a căzut în noaptea aia, așa că a doua zi am mers la medicul dentist, dar, cum era ocupat, și urma să meargă în concediu, n-a putut să ni-l scoată. Mi-era puțin teamă, că am auzit niște povești cum că se poate să-i cadă în somn și să-l înghită, așa că m-am interesat cum se poate scoate.

Eu, când eram mică, mi-i scoteam singură. Sincer, chiar îmi plăcea. Apoi îl aruncam peste casă, și spuneam ceva de genul: “îți dau un dinte de lapte, tu dă-mi unul de fier”.

I se mișca incisivul de jos, exact cel care-i crescuse primul. Și am citit că, în cazul dinților de jos, dacă se mișcă destul de tare, trebuie să-l împingi din interior către exterior, către buza de jos, adică, după care, cu un șervețel (ca să nu alunece din cauza salivei) tragi tare de dinte. Așa am și procedat, numai că l-am și clătinat puțin în stânga și-n dreapta.

Fiică-mea plângea, că era speriată, cel mic se urca pe mine, tot întrebându-mă dacă și lui o să-i cadă toți dinții, și dacă o să-i cadă, o să mai poată să vorbească, iar eu încercam din răsputeri să scot dintele “afurisit”, cum l-a numit fiică-mea. :))

După vreo zece încercări am reușit, și i-a curs puțin sânge. Când l-a văzut pe șervețel, s-a panicat și-a început să strige: “Ajutor! Ajutor! Sângeee!” Am calmat-o apoi când i-am spus că nu i se întâmplă nimic, și i-am arătat dințișorul. Instant s-a simțit mai bine, și-a început să râdă, întrebându-mă când mergem să cumpărăm jucăria. :))

Sper ca la următorul dinte să fie mai ușor. Oricum, din câte am citit, în cazul dinților de sus, se clatină și apoi se trage de ei în jos. Sper să fie de folos și altor mămici acest articol. 🙂

Spanac proaspăt cu ochiuri – rețetă

A început deja și sezonul spanacului. M-am bucurat când l-am văzut pe soțul meu venind acasă cu o pungă mare de spanac proaspăt cules, cumpărat din piață. Nici nu se compară gustul cu cel congelat. E mult mai bun, chiar dacă e mai mult de lucru cu el.

Aveți nevoie de:

  • cam 800 g de spanac (după ce rupeți codițele, se duc vreo 300 g)
  • o ceapă albă, micuță
  • 500 ml lapte
  • ulei de floarea soarelui
  • 3, 4 căței de usturoi
  • o lingură cu vârf de făină
  • sare

Mai întâi rupeți codițele frunzelor de spanac (asta ia ceva timp), după care le spălați bine-bine, că e posibil să mai fie pământ pe ele. Apoi puneți o oală mare cu apă la fiert, și când fierbe, puneți tot spanacul acolo. Să nu vă mirați că scade foarte mult. Îl lăsați câteva minute, apoi îl scurgeți de apă și îl tocați mărunt.

Ceapa se taie solzișori, cât de mici, și se pune la călit. Apoi se pune spanacul tocat, și se amestecă continuu, cam 2 minute. Se adaugă apoi laptele și se lasă să fiarbă, amestecând din când în când, cam 15 minute.

Apoi se presară făina, puțin câte puțin, amestecând continuu. Se mai lasă cam 5 minute să fiarbă încet, amestecând în el, apoi se adaugă usturoiul pisat, se potrivește gustul cu sare și, dacă doriți, piper și e gata.

Se prăjesc ochiurile, cum vă plac, moi sau tari, și se pun pe farfurie, lângă spanac. Mie una îmi place extraordinar de mult combinația.

Poftă bună! 🙂

Carne şi lactate consumate de strămoşii noştri, dacii

Pe primul loc în preferinţele alimentare ale dacilor era carnea de vită. Resturi osteologice aparţinând acestor mamifere s-au găsit în toate siturile. Vitele erau crescute în principiu pentru produse secundare (lapte, brânză), eventual pentru reproducere şi muncă, aceste animale fiind sacrificate în general la maturitate. Vitele din epoca dacică, erau probabil de talie relativ mică şi aveau o constituţie suplă.

Despre cuvântul vită, Marius Sala este de părere că a avut o evoluţie specială de sens. Astfel, latinescul vita „viaţă” devine în română vită, iar cuvântul românedsc viaţă este fie urmaşul unui latinesc neatestat vivitia, derivat abstract al lui vivus, fie format în româneşte de la viu.

Pe locul doi în preferinţele culinare ale dacilor, par a se situa suinele. Porcinele erau ţinute în exclusivitate ca producătoare de carne şi eventual grăsimi. Ovinele şi caprinele erau utilizate şi ele pentru obţinerea de carne, dar şi de produse secundare (lână, lapte). Cabalinele par să fi constituit şi ele o sursă de came după cum o dovedesc unele descoperi de resturi osteologice provenite de la cai, care apar la fel de fragmentate ca şi cele ale altor specii, prezintă urme de arsură etc.

La aceste specii se adaugă apariţia în aşezările epocii La Tene (a doua vârstă a fierului), a găinii domestice. Se consumau atât exemplarele tinere, cât şi cele adulte, fiind şi furnizoare de ouă. Ca în cazul găinilor, şi în cazul peştilor, resturile osoase sunt destul de puţine în aşezări (s-au păstrat în general oase de la peşti de mari dimensiuni, restul fiind probabil distruse de aciditatea solului). Practicarea pescuitului de către dacii din aşezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, este incontestabilă mai ales că în numeroase astfel de aşezări au fost descoperite unelte de pescuit (cârlige de undiţă, greutăţi de la plasele de pescuit etc).

Spre deosebire de cele două ocupaţii pomenite anterior, vânătoarea se practica pe scară ceva mai largă. Se vânau cu precădere animale mari – cerbul şi mistreţul disputându-şi adesea primatul în descoperirile arheologice, la acestea adăugându-se căpriorul, bourul, ursul, iepurele etc.

În antichitate predomina consumul cărnii fierte, poate şi datorită faptului că se obţinea în acest fel şi supă şi carne. Se întâlneşte deasemenea consumul cărnii pregătite prin prăjire, fie în cuptoare, fie în frigări, rar pe grătar.

Cantităţile mari de carne obţinute prin sacrificarea unor animale domestice sau vânarea unora sălbatice, impuneau necesitatea conservării cărnii. Şi în colibe de pământ, strămoşii noştri conservau produsele prin afumare şi conservare prin sărare (inclusiv saramură).

Dintre grăsimile animale, cele mai frecvente puteau fi untura de porc şi seul. Cuvântul untură vine din latinescul unctum, care înseamnă uleios, unsuros, uns, gras, iar cuvântul seu derivă din latinescul sebum. Cercetătorii sunt însă de părere că suinele crescute de daci, de un tip primitiv, nu ofereau o cantitate prea mare din aceste produse.

Tot în urma săpăturilor arheologice a fost pusă în evidenţă existenţa în aşezările dacice a unor plante, cu un conţinut ridicat de ulei: lubiţ (Camelina sativa), cuvânt provenit din sârbescul ljubica, mac (Papaver somniferum), cuvântul provenind la noi din slavă: makŭ, şi muştar (Sinapis alba). Din acestea se puteau obţine uleiuri comestibile, dar care puteau fi întrebuinţate şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.

Columella, pornind de la aceiaşi preponderenţă a produselor lactate în alimentaţie, ne spune că cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc „băutori de lapte”. Accentul cădea probabil pe laptele de vită. Laptele de oaie şi de capră se situează în preferinţele culinare ale dacilor pe locul doi.

Termenul lapte, care vine, cum am mai spus, de la latinescul lactem, este substantiv neutru fără plural în întrebuinţarea sa obişnuită. Cuvântul are însă o formă de plural rar întâlnită şi specifică limbajului popular, pentru produse lactate sap pentru sortimante de lapte folosindu-se forma lăpturi. Lapţi, care denumeşte o noţiune din domeniul anatomiei peştilor, este un cuvânt independent, fiind dubletul etimologic al lui lapte.

Transformarea laptelui în brânză era necesară în primul rând din motive de conservare. Despre etimologia cuvântului brânză, care este un cuvânt păstoresc, se ştie că  latinescul caseus este cel de la care derivă cuvantul cazeina, care defineşte o substanţă proteică aflată în lapte şi care, prin coagulare, formează baza pentru brânză. Caseus este radacina si pentru cuvintele care înseamnă brânză în alte limbi – cheese în engleză, kaas în olandeză, kase în germană, queijo în portugheză, queso în spaniolă.

Marius Sala ne spune că termenul brânză este luat din traco-dacă, fiind luat din substrat, la fel ca şi cuvântul zară – lapte bătut din care s-a scos untul. Unii confundă acest cuvânt cu cuvântul zer (nu zăr), cu pluralul zeruri, care denumeşte lichidul galben-verzui separat de lapte după coagularea brânzeturilor, ne spune Mioara Avram.

 Bibliografie:

   Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010;

  Ghidul gastronomic al României, Ediţia a IV – a, completată şi revizuită / 200,6 1500 de reţete, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005;

  Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

Reţetă: Budincă de griş cu căpşune

Deoarece căpşunele sunt încă la tot pasul, am încercat şi eu o reţetă de budincă de griş cu căpşune, care a ieşit delicioasă şi pe gustul copiilor. Poate fi servită atât ca mic dejun, cât şi ca desert.

Ingrediente:

  • 1/2 l de lapte
  • griş (cam 4 linguri)
  • un castronel de căpşne
  • 2 plicuri de zahăr vanilat
  • 2 linguri de zahăr

Se pune laptele la fiert şi între timp se taie mărunt căpşunele  şi se amestecă cu zahărul vanilat. Se lasă câteva căpşune pentru decorat.

Chiar înainte de a fierbe laptele, se pune grişul în ploaie şi se amestecă încontinuu cu un tel. Eu pun grişul înainte să fiarbă, ca să nu se facă cocoloaşe. Am scris la ingrediente 4 linguri, dar se pune griş până compoziţia devine destul de tare.

Se lasă la fiert doar câteva minute, după care se pune zahăr după gust şi căpşunele amestecate cu zahăr. Se ia apoi de pe foc, grişul căpătând culoarea roz. Se toarnă în cupe sau castronele şi se ornează cu căpşune tăiate peste care se presară zahăr care sa va topi, formându-se un sirop roz.

Poftă bună!

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea I)

M-am gândit să scriu un articol despre viaţa de soţie şi mamă, în ideea că poate voi reuşi să le fac pe fetele nemăritate să ştie ce le aşteaptă, pe bărbaţi să ne înţeleagă mai bine, iar mamele, cu siguranţă se vor regăsi aici.

Dar să încep cu începutul, atunci când o fată scapă de sub “gheara” părinţilor şi face tot ce vrea (în general, vrea să se distreze). Dar, natura umană începe să-şi facă datoria, iar fata rebelă începe să-şi caute un făt – frumos. Şi caută… şi caută… şi iar caută. Şi cum altfel să-ţi găseşti perechea, dacă nu pe încercate?

După mai multe sau mai puţine căutări, îl găseşte. După mine, căsătoria de probă e esenţială. Că una e când vă vedeţi o dată la două zile, şi alta e să suporţi pe cineva non-stop. Abia atunci îl vezi aşa cum e; vezi că, la fel ca taică-tău, trage vânturi, se scobeşte în nas, sforăie, se scarpină la c–ie etc  (ce? ăsta-i adevărul, nu?). Atunci apar şi cererile şi pretenţiile, din partea amândurora, şi tot atunci vezi dacă te poţi conforma şi dacă te poţi adapta traiului cu persoana respectivă. Şi să ştiţi un lucru: dacă nu vă place ceva la partener, orice ar fi, să ştiţi că tot aşa rămâne. Nu se va îmbunătăţi, ba chiar din contră. Aşa că să ştiţi: cum e în căsătoria de probă, tot aşa va fi şi după. Nici verigheta, nici copiii nu schimbă pe nimeni.

Ok. Să zicem că a trecut proba şi vă căsătoriţi. Acum, trebuie să te acomodezi cu titlul de “nevastă” (mie nu-mi place deloc cum sună, dar noah…) sau, ceva mai cât de cât, “soţie” sau “doamnă”. La ţară, fetele, după ce se măritau, purtau batic (sau năframă), indiferent că avea 17 sau 22 de ani. În Maramureş, la nuntă, cam după miezul nopţii, miresei i se ia cununa de pe cap şi i se pune un batic, cu mesajul care se subînţelege: “No, de-amu ai pus-o! Ţi s-o tăiat macaroana!”.

Dar trece şi nunta, trece şi minunata lună de miere, după care urmează laptele (sună mai bine “lapte şi miere”, nu?), adică vine, cum îi spun eu, “minunea urlătoare”. Şi de acum, cam totul se schimbă. Şi te schimbi şi tu. Dar despre asta, pe larg, în episodul următor.

Cafeaua noastră cea de toate zilele

Cred că vă daţi seama că acum scriu sorbind din când în când din cafeaua de dimineaţă. Nu ştiu cât e de importantă pentru voi, dar pentru mine e esenţială şi vitală. :))

Mie-mi place să o beau fara zahăr şi uneori cu lapte. Vouă?

A! Şi îmi place să o beau în compania unui prieten. E mult mai bună aşa…

Practic, cafeaua îţi face ziua mai bună. Măcar cu atât am rămas şi noi de la orientali. Că de tutun nu prea mă bucur că l-au adus.  Unii zic că nu merge cafeua fără ţigară. Ei, vă spun eu că merge foarte bine.

Însă şi cafeaua trebuie băută cu măsură: maxim 2 pe zi. Băută astfel, cafeaua va avea doar efecte benefice asupra organismului:

  •  cercetatorii japonezi au demonstrat că persoanele care beau o cafea pe zi au mai puţine riscuri de a se îmbolnavi de cancer de ficat;
  • cafeaua este un excitant mental, marind performanţele memoriei şi eficacitatea în rezolvarea problemelor;
  • normalizează funcţionarea cerebrală şi previne degenerarea ei;
  • este o sursă de antioxindanţi, datorită polifenolilor care există în cafea;
  • are proprietăţi antiîmbătrânire şi previne aparitia bolii numite Alzheimer;
  • scade riscului producerii diabetului de tip 2;
  • cafeaua favorizează digestia, stimulează tranzitul intestinal şi secreţia de suc pancreatic necesar pentru digerarea alimentelor în vederea asimilării lor intestinale;
  • favorizează contracţia vezicii biliare, necesară pentru digestia grăsimilor. De aceea e un bun aliat al dietelor.

Stephanie Prio spune despre cafea: “A bea este omenesc, a bea cafea este divin.”  “În spatele fiecărei femei de succes stă destul de multă cafea.”

Nouă, românilor, ne place cafeaua lungă şi cu lapte. Însă turcii sau italienii, experţii cafelelor, sunt de altă părere. Iată şi citatul meu preferat, care e un proverb turcesc:

“Cafeaua trebuie sa fie neagra ca iadul, tare ca moartea si dulce ca dragostea”