Colegii de liceu

Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna preţuim ceva doar după ce nu-l mai avem, sau după ce a trecut. Mă refer aici şi la timp, sau la anumite etape din viaţa noastră. Îmi aduc aminte că, fiind în liceu, toată lumea (mai ales profesorii) ne spunea să profităm la maxim de anii de liceu, că sunt printre cei mai frumoşi ani din viaţa noastră. Mie mi se părea atunci că exagerează. Cum să fie cei mai frumoşi ani, când încă suntem sub gheara părinţilor, când nu putem face ce vrem, când nu avem bani etc. Eu una eram ţinută din scurt de ai mei, şi n-aveam bani, vorba aia, nici să trec strada. Adică… nici de albumul de clasa a XII – a şi de caseta de la banchet nu am avut bani.

Aşa că, pentru mine nu pot să zic că au fost cei mai frumoşi ani, însă au fost anii în care eu m-am format ca om. Crescând fără mamă, pe care o vedeam maxim o lună pe an, îmi era destul de greu, mai ales în perioada adolescenţei, când treci prin anumite schimbări, fizice şi psihice, şi, ca fată, chiar ai nevoie de mamă, măcar pentru un sfat. Iar eu, sfaturile le primeam de la colegele mele de liceu. Pe un ton mai blând sau mai puţin blând.

Pot să zic că, în anii de liceu, m-am “şlefuit”, cu ajutorul colegilor mei, mai mult fete, că, fiind la un liceu pedagogic, aveam doar trei băieţi în clasă.

Bineînţeles că s-au creat simpatii şi antipatii, dar acum, când stau să mă gândesc,îmi e dor şi de fetele pe care le simpatizam mai puţin. De la fiecare am învăţat câte ceva, care, chiar şi acum, îmi prinde bine. Acum, dacă aş putea, aş da timpul înapoi, şi, pentru o zi, aş vrea să fiu în liceu, să-mi văd colegii şi să stau la câteva ore, care-mi erau mie mai dragi: de română, istorie, şi orice ar mai fi, numai să fie.

Mai sunt doar doi ani şi ceva până la întâlnirea de 10 ani, şi e printre puţinele motive pentru care aş vrea să treacă timpul mai repede. Eu sper ca toţi colegii să simtă asta şi să ne vedem cu toţii atunci. Pentru că, la fel ca familia, nici colegii de clasă nu ţi-i alegi, dar trăieşti alături de ei câţiva ani, fiind a doua familie. Şi nu ştiu dacă aţi observat, dar, când îţi faci cont pe o reţea de socializare, în primul rând, îţi cauţi foştii colegi, pentru că, în subconştient, sunt ca şi fraţii tăi, mai răi sau mai buni, mai proşti sau mai deştepţi, mai enervanţi sau mai agreabili.

 Graţie facebook-ului, noi ne-am găsit aproape toţi, şi mă bucur că am văzut toţi sunt ok. Sper că până în 2014 vom fi toţi şi ne vom revedea cu bine.

 

Întâlnire cu foştii colegi de clasă

Am avut bucuria de a participa recent la o întâlnire cu foşti colegi de generală (din păcate nu a mea, ci a soţului meu) şi am trăit nişte sentimente pe care aş vrea să vi le împărtăşesc şi vouă.

Cred că ştiţi cu toţii cât de importantă e copilăria şi cât de mult te marchează orice eveniment petrecut atunci. În copilărie te formezi ca om şi înveţi de la toţi cei din jur, de la părinţi la învăţătoare, profesori şi colegi de clasă. Şi cred că cele mai multe amintiri (plăcute sau neplăcute) le avem din clasele I – VIII.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri este să organizezi o astfel de întâlnire, care, aş putea spune, este ca o reîntâlnire cu familia, pentru că opt ani de zile profesorii ne-au fost părinţii, iar colegii ne-au fost fraţii (mai buni sau mai răi, mai mult sau mai puţin deştepţi).

Anul trecut clasa mea a organizat o astfel de întâlnire la care nu am reuşit să ajung. Acum sper şi aştept să se mai organizeze încă una, de 15 sau 20 de ani, şi am să fac pe dracu-n patru să merg, pentru că sunt momente unice şi atât de frumoase, şi pierzi foarte mult dacă le ratezi.

Noi nu am fost o clasă atât de unită precum a soţului meu, dar, cum am mai spus, a fost familia mea atâta timp… Şi, în plus, gândiţi-vă: pe cine cauţi prima oară pe facebook sau alte reţele de socializare? Foştii colegi de generală sau de liceu, cu care, practic, ai crescut împreună.

A fost foarte amuzant să aud cum îşi depănau tot felul de amintiri, printre care stilul de “kung-fu” al fiecărui profesor: tras de perciuni, castane, scuturat de bărbie etc., cum se obişnuia pe vremea aia, educaţia prin ciomăgeală. 🙂  Fiecare îşi amintea altceva, şi împreună au construit filmul copilăriei lor: cu primele iubiri, antipatii, bătăi între colegi, meciuri de fotbal, ping-pong în clasă şi faimosul tuberman.

Recomand oricărei persoane care organizează o astfel de întâlnire, să facă programul pentru două zile, că într-o zi nu apuci să faci mai nimic. Ei în prima zi au făcut o întâlnire în şcoală, apoi o masă la restaurant, iar a doua zi au ieşit toţi la iarbă verde.

Nu ştiu dacă aşa sunt toţi din generaţia lor sau doar ei sunt norocoşi, dar eu atâţia oameni de treabă şi să fie toţi într-o clasă nu prea mi-a fost dat să întâlnesc. Şi ce m-a mai impresionat a fost faptul că toţi erau realizaţi: cu familie, copii, cu job-uri ok, şi totuşi oameni simpli, fără fitze. Mai rar întâlneşti… Să nu mai vorbesc de diriginta lor, care chiar le-a fost un model.

Dacă pentru mine a fost atât de emoţionantă întâlnirea lor, îmi imaginez cum a fost pentru ei. E interesant să-ţi vezi colegii pe care nu i-ai mai văzut de când erau copii, să fie acum oameni cu copii… Dar şi mai interesant e faptul că, din câte am înţeles de la ei, toţi au rămas cam la fel, în ceea ce priveşte caracterul fiecăruia. Aceeaşi fire, aceeaşi gândire, acelaşi comportament…

Abia aştept şi eu o întâlnire cu foştii colegi, care, sper, va fi măcar pe jumătate la fel de frumoasă…