Complexele: ce sunt şi cum scăpăm de ele

complex - sunt grasaConform DEX, complexele sunt un ansamblu de tendințe inconștiente, formate în copilărie pe baza anumitor relații familiale și sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei. Complex de inferioritate = sentiment de neîncredere în forțele proprii, care se formează de obicei în copilărie, uneori în legătură cu o deficiență fizică sau psihică. Mai este şi complexul lui Oedip = atașament erotic al copilului față de părintele de sex opus.

Complexele, de orice natură ar fi ele (psihică, intelectuală, fizică, financiară etc.), nu ajută cu nimic, ba din contră, formează o barieră între cel care le are şi posibilităţile de dezvoltare.

Da, complexele se pot forma în copilărie, dar aş putea spune că şi la maturitate. Şi, de regulă, se nasc din faptul că nu ne cunoaştem valoarea personală şi nu avem încredere în noi înşine. Sincer, nu ştiu dacă există vreo persoană care să nu aibă nici un complex. E greu să nu ai complexe în societatea în care trăim, în care toată lumea vrea să pară perfectă. Ideal ar fi, însă, chiar dacă le avem, să încercăm să scăpăm de ele, pentru că ne fac să ne închidem în “carapacea” noastră şi ne privează de libertatea de a fi noi înşine, cu bune şi cu rele.

“Sunt mai sărac decât prietenii mei”, “sunt grasă şi urâtă”, “am nasul prea mare”, “nu sunt o persoană sociabilă” sunt printre cele mai frecvente complexe care, de multe ori apar după ce, petrecându-ne timpul uitându-ne la televizor, vedem vedete care par a fi perfecte: frumoase şi bogate, oameni plini de succes etc. Dar compexele se formează şi acasă, în copilărie, de multe ori chiar de părinţi. “Eşti prost!” “Nu eşti bun de nimic!” sunt cuvinte care se întipăresc adânc în memoria copilului şi lasă urme.

Dar cum scăpăm de complexe?

Dacă în fiecare zi ne gândim la complexe, nu facem altceva decât să le adâncim. Important e să ne axăm pe calităţile noastre şi să le dezvoltăm. Să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, pe vedem părţile noastre frumoase. Astfel, stima de sine şi încrederea în forţele proprii vor creşte, şi ne vom vedea într-o lumină pozitivă. Şi, cum mă văd eu, aşa mă vede şi cel de lângă mine. Dacă eu nu am încredere în mine, nici cel de lângă mine nu va putea să aibă.

Dacă este vorba de un defect fizic ce te complexează, care poate fi corectat, şi îţi e la îndemână, sfatul meu e să o faci, fără să stai pe gânduri. Ori o faci, ori te accepţi şi încerci să te placi aşa cum eşti.

Fidelitatea – pe cale de dispariţie

Când spunem fidelitate, gândul ne zboară, fără să vrem, la fidelitatea sexuală, la fidelitatea în cuplu. Însă “a fi fidel” înseamnă mai mult decât atât. În DEX, fidelitatea este “statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudine etc.; devotament, credință”. E vorba aici şi de a-ţi fi fidel ţie îsuţi, prietenului apropiat, locului de muncă, lui Dumnezeu etc.

Eu cred că un om care nu este fidel în relaţia cu partenerul de viaţă, nu poate să fie fidel în nimic. Este o persoană nestatornică, ce nu are încredere în ea şi pe care nu te poţi baza.

Din păcate, în zilele noastre, tot mai multor oameni li se pare normal ca, dacă ceva nu le convine, să schimbe locul de muncă, li se pare normal să uite de prieteni când aceştia sunt la nevoie (fie că e vorba de nevoia de a bea o bere sau nevoia de a-şi spune păsul) şi li se pare normal să-şi înşele partenerul, atâta vreme cât “nu a înşelat cu sufletul”.

 Eu consider că fidelitatea merge mână în mână cu respectul şi cu bunul – simţ.

M-am gândit deseori, când auzeam din toate părţile despre amanţi şi amante, care ar putea fi cauzele infidelităţii. Şi cred, mai ales la bărbaţi, că vine, în mare parte, de la educaţia primită acasă. Pentru orice bărbat, tatăl e un model. Iar dacă i s-a tot spus de mic că “datoria bărbatului e să-ncerce” sau “nu rata nici o ocazie!”, normal că i s-a întipărit în minte.

Alteori, infideliatatea e efectul neînţelegerii în cuplu şi a lipsei de comunicare. Unii spun că infidelitatea e cauza neînţelegerilor, dar arareori e aşa. E normal ca fiecare om să aibă nevoie de iubire, de apreciere, de vorbe dulci şi e normal ca, dacă nu primeşte de la partener să caute în altă parte. Dar, dacă vezi că ai scăpat de sub control o dată, încearcă să-ţi rezolvi problemele cu partenerul. Spune-i de ce ai nevoie şi, dacă nici aşa nu se rezolvă nimic, atunci e mai bună o despărţire amiabilă, decât să continui să înşeli.

Din moment ce nu eşti fidel, chiar dacă ţie ţi se pare asta o normalitate, în subconştient tu ştii că nu e aşa. Iar stima şi respectul tău faţă de tine va scădea. Apoi vor apărea crizele de personalitate, dezechilibru emoţional şi psihic şi aşa mai departe.

Aşa că nu, nu e normal să nu fii fidel şi să nu simţi că aparţii fie unui loc, cum e locul în care ai copilărit, fie unei persoane, fie unui creator.

Cunoaşterea de sine şi încrederea în forţele proprii

Cunoaşterea de sine merge mână în mână cu încrederea în forţele proprii. Nu poţi avea încredere în tine dacă nu te cunoşti. Dar ca să ajungi să te cunoşti, trebuie să fii  sincer cu tine.

Noi, oamenii, avem plăcerea de a minţi şi de a fi minţiţi. De fiecare dată când ieşim din casă, ne punem o mască. De multe ori m-am întrebat oare cum ar fi lumea, dacă fiecare şi-ar arăta adevărata faţă. Şi aşa sunt puţini cei care îţi aruncă un zâmbet, fie el sincer sau fals.

Ca să ajungi să te cunoşti, trebuie să ajungi să-ţi vezi şi să-ţi accepţi şi defectele, nu doar calităţile. Fiecare dintre noi avem părţi bune şi rele. Trăim cu ele, fie că vrem, fie că nu. Iar părţile rele nu le putem ascunde sau masca la nesfârşit. Pentru că dacă încercăm să facem asta, la un moment dat, vor exploda.

Spunea cineva că ne naştem cu două animale în noi: unul bun şi unul rău. Va creşte şi se va dezvolta animalul care va fi hrănit şi îngrijit mai mult. Însă nu putem să-l hrănim doar pe unul, iar pe celălalt să-l ignorăm, deoarece se va revolta, va rupe lanţul, va evada şi va turba. Trebuie să hrănim constant şi animalul rău din noi, însă mai puţin decât pe cel bun, dar astfel încât să nu se observe. Astfel, cu timpul, el va deveni mai slab şi mai mic, iar cel bun va fi mai puternic şi mai mare.

Numai după ce ajungem să ne cunoaştem vom putea reuşi să credem în noi. Să credem că vom reuşi orice ne propunem şi că orice se poate realiza. Iar asta se va întâmpla numai după ce ne alungăm gândurile negative. Pentru că dacă mereu ne gândim că “nu se poate” sau “e prea târziu să…”, cu siguranţă că aşa va fi.

Întotdeauna când îţi stabileşti o ţintă, priveşte deja dincolo de ea, ca şi cum ai fi depăşit-o. Apoi, cu încredere în tine, ştiind cât de puternic eşti, vei reuşi să o atingi cu siguranţă.

Voi mai aveţi încredere în medici?

Am o cunoştinţă care de câteva luni de zile era stresată. O prietenă foarte apropiată de-a ei era însărcinată în luna a şasea, când medicii au descoperit că fetiţa care urma să se nască avea probleme cu rinichii şi nu urina normal. Femeia n-a vrut, şi, oricum, deja era prea târziu pentru avort, aşa că restul perioadei de sarcină a umblat pe la medici: drumuri de Ungaria, drumuri de Cluj, profesori universitari, toţi dându-şi cu părerea. Unii spuneau chiar că fetiţa va muri la naştere, alţii că sigur va trebui operată etc.

Femeia a născut la Cluj, unde, la naştere era prezent şi un medic urolog, toţi fiind pregătiţi pentru intervenţii. Dar… Surpriză: bebeluşul era sănătos – tun şi fără nici o problemă de sănătate.

Chiar şi eu am păţit ceva de genul: am mers la medic când aveam vreo 8 săptămâni, şi mi-a zis că sarcina nu e bună şi că trebuie să-mi facă avort (spunea că există sac ovular, dar nu există embrion) Numai că nu m-am luat după el, şi am fost şi la alt medic, care mi-a spus că totul e perfect normal.

Mai cunosc şi alte cazuri, în care medicii spuneau că fătul e sănătos, dar a ieşit cu sindromul Down.

De aceea vă dau un sfat: mergeţi şi cereţi părerea mai multor medici. Nici ei nu sunt Dumnezeu, şi ei pot greşi, şi chiar şi aparatele pot greşi. Şi, mai ales, încredeţi-vă în instinctul vostru! Dacă simţiţi că ceva nu e în regulă, nu staţi, mergeţi să vă vadă un medic. Iar dacă nu vă convine ce v-a is, şi simţiţi că nu aia e problema, mergeţi la altul.

Înainte și după… căsătorie

Am citit ieri pe facebook o chestie care mi s-a părut tare. Așa că m-am gândit să o traduc și s-o citiți și voi.

ÎNAINTE DE CĂSĂTORIE:

Ion: – Ah! În sfârșit! Abia am așteptat!

Ana: – Vrei să plec?

Ion: – NU! Nici să nu te gândești la așa ceva!

Ana: – Mă iubești?

Ion: – Normal! Dintotdeauna și pentru totdeauna!

Ana: – M-ai înșelat vreodată?

Ion: – Nici vorbă! Da de ce întrebi?

Ana: –  Mă săruți?

Ion: –  De fiecare dată când prind ocazia.

Ana: – Mă vei lovi vreodată?

Ion: – Pe naiba! Ce, ai înnebunit?

Ana: – Pot să am încredere în tine?

Ion: –  Da!

Ana: – Iubi…!

DUPĂ CĂSĂTORIE (citiți din josul paginii, în sus)