Alte împrumuturi din domeniul culinar românesc

După ce v-am vorbit despre împrumuturile din domeniul culinar luate din maghiară, germană, franceză, italiană, slavă, greacă, engleză sau turcă, a venit rândul şi acestei categorii, din ţările mai îndepărtate. Aceste cuvinte au ajuns la noi după ce au călătorit mult, de la o limbă la alta, modificându-şi, mai mult, puţin sau chiar deloc, forma sau înţelesul.

„Cele mai recente împrumuturi sunt cele din secolul 20. Ele provin, la originea îndepărtată, din limbi de la capătul pământului, cum ar spune un ţăran nefamiliarizat cu geografia statelor lumii. Sunt cuvinte din limbile Extremului Orient (chineza şi japoneza, dar şi limbi mai puţin cunoscute: tibetana, malaeza, hindi, tamil) sau din limbi de pe continentul african (limbi bantu, malgaşa etc.) şi de pe cel american (arawak – caraibe, azteca, quechua, tupí-guaraní)” spune Marius Sala.

Din chineză avem cuvântul ceai, despre care aflăm, tot de la Marius Sala că are la bază cuvântul compus din chineză cha-ye, format din cha, numele plantei şi ye „frunză”. Numele acestei plante şi al băuturii a călătorit pe două trasee, până a ajuns în Europa. Câteva limbi (araba, rusa, portugheza, turca, persana) l-au luat direct din chineza clasică. Cel de-al doilea traseu al cuvântului este prin malaeză, unde a căpătat forma teh pe care a adoptat-o engelza tea, de unde a pătruns şi în alte limbi europene, precum franceza: thé. Ciudat este că în franceză, din 1607 până la sfârşitul secolului XVII, se folosea forma chia sau tcha, din forma chineză a cuvântului. Cuvântul românesc ceai este împrumutat din rusă.

Asemenea limbii italiene, cele mai multe cuvinte şi sintagme spaniole intrate recent în română aparţin, din punct de vedere referenţial, domeniului culinar: cava, chorizo, gazpacho, sangria, tortilla, salsa, guacamole, paella, tapas. Cava este un vin spumant din Spania,  şi poate fi atât alb cat si rose. Este facut din mai multe soiuri de struguri. Chorizo este un mezel spaniolesc,  de culoare roşu aprins, dat de boiaua din pimiento, un ardei tipic spaniol, cu care carneade porc e condimentată. Gazpacho este un aperitiv traditional din Spania, Andaluzia, sau o salată lichidă racoroasă si aromată, din roşii. Sangria este o băutură spaniolă, foarte cunoscută în întreaga lume. Denumirea vine de la “Sangre”, care ănseamnă “sânge”, dată de culoarea roşie aprinsă a băuturii. Baza pentru sangria este vinul, la care se adaugă diferite fructe. Se prepară în boluri, şi nu este un cocteil. Tortilla este baza mancarurilor traditionale mexicane, preparată fie din faina de grâu, fie din faina de porumb. Salsa este denumirea spaniolă pentru orice tip de sos preparat din legume proaspete, tocate sau zdrobite împreună,  pe bază de roşii. Guacamole este un sos de origine mexicană şi este foarte popular. Este preparat din fructe de avocado bine coapte şi tot felul de  mirodenii. Paella este o mâncare tradiţională in Spania, pe baza de orez. Tapas este denumirea spaniolăpentru o gamă largă şi variată de  aperitie, calde sau reci, cu legume, brânză, sau mezeluri, făcute pentru a se servi la un pahar cu vin sau alte băuturi.

Aceşti termeni cu caracter internaţional au pătruns în limba română fie în mod direct, fie prin filieră străină.

Marius Sala ne vorbeşte despre hindi, o limbă indo-europeană, este din 1965 limbă naţională oficială în India. Din limba hindi au pornit spre limbile din ţările europene, ajungând pe diverse căi şi în română, cuvinte precum: iută, piper, paprică şi punch.

Piper şi paprică sunt două cuvinte cu aceeaşi origine îndepărtată, provenind de la cuvântul din limba hindi pippari. Din hindi a ajuns in greacă, sub forma péperi. Fiind un  cuvânt comercial, a fost transmis şi latinei ca piper, de unde l-au moştenit limbile romanice, cu excepţia românei. Româna l-a împrumurat din neogrecescul pipéri sau/şi dintr-o limbă slavă. Românescul paprică vine din maghiarul paprika, care, la rândul lui, vine din neogrecescul pipéri.

Cuvântul cuşcuş este considerat , la origine, un termen pornit din barberă (kuskus), o limbă afro-asiatică din aceeaşi familie cu araba, ebraica şi egipteana. A pătruns în arabă sub aceeaşi formă, apoi în franceză (apare la 1728) şi, din aceasta din urmă, s-a răspândit în Europa. La noi, a venit din turcă, unde provine tot din arabă.

Bibliografie:

 Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 219.

Împrumuturile greceşti din bucătăria românească – pesmet, papară, feigănea, franzelă, plachie, pandişpan, bezea

Cu toate că  legăturile românilor cu lumea greacă au fost îndelungate, în limba română avem puţine elemente greceşti, şi acestea intrate prin altă limbă străină.

În domeniul culinar, dintre elenismele latineşti merită amintite cuvintele: cicoare, care vine de la chicoria,  şi zeamă, care vine de la zema .

Marius Sala ne spune că numele de mâncăruri greceşti aparţin terminologiei gastronomice orientale.

Cuvântul sardele vine din neogreacă, de la σαρδέλλα, apărând în MDA atât ca denumire de peşti marini, dar şi cu sensul de conservă preparată din carnea sardelelor.

Un alt cuvânt de origine neogreacă este pesmet, atestat fiind la sfârşitul secolului 17, care a pătruns la noi prin filieră maghiară (peszmét) sau turcească (peksimet), ne spune Marius Sala. Acest termen are şi dubletul paximat, luat de română din mediogreacă.

Din neogrecescul pápara vine cuvântul papară, sinonimul lui omletă, care în trecut avea sensul de „mâncare preparată din felii de pâine prăjită presărate cu brânză şi opărite în supă , apă sau lapte.”, ne spune Marius Sala. Ceea ce mai arată vechimea cuvântului sunt expresiile familiare precum a mânca / a se alege cu o papară – „a lua bătaie”.

Din neogreacă avem şi termenul castană, varianta aghistină, din nord-vestul Transilvaniei fiind împrumutată din maghiară.

Din neogrecescul phriganiá româna a împrumutat termenul frigănea „felie de pâine muiată în lapte amestecat cu ouă bătute, prăjită apoi în unt”. Cuvântul este folosit mai des la plural: frigănele. „Este un termen relativ recent (a fost înregistrat abia în Dicţionarul Academiei, 1911) şi nu este general…”

Tot de la Marius Sala aflăm despre cuvântul franzelă „pâine albă în formă lunguiaţă” la originea căruia se găseşte neogrecescul phrantsόla „pâine franţuzească”. Al. Graur ne atrage atenţia asupra faptului că franzelă nu pare să fi venit direct din greacă, ci prin intermediul unei limbi slave, dacă se ţine seama de faptul că în Moldova a existat varianta franzoală, care există în rusă şi ucraineană.

„Într-o situaţie asemănătoare este şi cuvântul plachie, care denumeşte mai multe feluri de mâncare: mâncare de peşte cu multe mirodenii, un fel de pilaf, piftie etc. Cuvântul apare în scrisorile lui I. Ghica adresate lui V. Alecsandri; are variante regionale ca placie, platie, plaché, plaáchie, plaché. Nu circulă în Transilvania . La originea sa este ngr. plachí, dar este posibil să fi intervenit şi bg. plakia.

Tot de origine neogreacă este şi scordolea care vine de la scordalía, fiind un „sos preparat din nuci pisate şi miez de pâine, frecate cu usturoi, untdelemn, oţet, care se serveşte cu carne rasol.”, termeni care este necunoscut în Transilvania, ne spune Marius Sala.

Cuvântul pandişpan este un alt termen luat de la greci. La originea îndepărtată  stă italianul pan di Spagna „pâine din Spania. Există şi în franceză pain d’Espagn. Cuvântul a pătruns şi în turcă pandispanya, şi din turcă în neogreacă pandispani.

Marius Sala susţine că şi cuvântul bezea „prăjitură făcută din albuş de ou” provine tot din neogreacă, de la bezés, şi nu din francezul baiser, cum spun dicţionarele româneşti, pentru că nu există în franceză cu acest sens.

Din limba greacă, avem următoarele împrumuturi recente, chiar dacă greaca nu e în contact direct cu româna: feta, tzatziki, ouzo, retsina, soulvaki, halloumi.



 Bibliografie:  Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 130.

 

Împrumuturi din domeniul culinar, luate din franceză (partea a III – a)

“Salată de boeuf”, “maioneză“, “antricot” – cuvinte din domeniul culinar pe care le folosim adesea, şi a căror provenienţă şi istorioară sunt foarte interesante, fascinante şi, în acelaşi timp, chiar amuzante.

„În meniuri apare adesea la unele feluri de mâncare şi cuvântul boeuf (am găsit boeuf bourgunion, boeuf braise) care înseamnă <<carne de vită>>, nu de bou aşa cum ar traduce cineva care nu ştie că, deşi în franceză există cuvântul vache <<vacă>>, care provine de la latinescul vacca, în măcelăriicarnea de vacă şi de bou (taur) se vinde sub numele de viande de boeuf”.[1]

De la Marius Sala aflăm că acest cuvânt, boeuf, vine tot din franceză şi în varianta bif: biftec, care înseamnă “felie de carne de vacă friptă la grătar sau în tigaie”. Mai avem şi cuvântul rosbif, „muşchi de vacă, foarte puţin fript, cproape crud la mijloc”, termen care vine de la francezul rosbif, sau, mai este şi varianta englezească roast beef (roast – fript + beef – bou, vacă).

Salata de boeuf este un fel de mâncare tradiţională românească, în general, servită la toate ocaziile festive. Este o combinaţie de carne de vită tocata fin,  legume şi rădăcinoase, la care se adaugă maioneză şi legume murate. (…). Numele poate sugera o influenţă culinară franceză, deoarece boeuf este un cuvânt francez pentru carnea de vită…”[2]

Tot Marius Sala ne spune despre alte două cuvinte din limba română, care au fost luate din franceză: antricot şi cotlet, care provin din cuvintele entrecôte şi côtelette, ambele conţinând cuvântul côte „coastă”. Aşadar, cuvântul entrecôte se traduce prin entre „între” şi côte „coastă”, adică „între coaste”, în DEX cuvântul antricot fiind glosat „carne provenită din regiunea intercostală; prin extensie, friptură din această carne, cotlet”. După DEX, antricot şi cotlet sunt sinonime. Francezul côtelette este un diminutiv al lui côte, şi a dat în română cotlet, „sortiment de carne, împreună cu osul, tăiată din partea superioară; antricot”.

Wikipedia susţine că reţeta maionezei a fost adusă în Franţa din oraşul Mahon, din insula Menorca, după victoria obţinută de francezi asupra englezilor, în 1756. Conform acestei istorii, sosul era numit originar „salsa mahonesa” (aşa cum i se spune şi astăzi în Menorca), devenind abia apoi maioneză, popularizată fiind de francezi.

Numele ei provine din cuvântul manier – a amesteca, este legat cu oraşul Mahon, capitală la Menorca, sau – s-a preluat din numele oraşului francez Bayonne, şi de aici – sauce bayonnaise, însă cea mai probabilă teorie spune că numele maioneză provine din cuvânt: moyenu care în limba franceză veche însemnă «galbenuş».

Sosul şi-ar fi putut căpăta numele după Carol de Lorena, duce of Mayenne, pentru că a pierdut timpul înainte de bătălia de la Arques, în care a fost înfrânt, mâncându-şi pe îndelete puiul cu acest sos rece.

După Oxford English Dictionary, cuvântul maioneză şi-a făcut debutul în limba engleză abia în anul 1841.



[1] Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 83.

[2] Salată de boeuf, http://en.wikipedia.org/wiki/Salat%C4%83_de_boeuf

Împrumuturi din domeniul culinar, luate din franceză (partea a II – a)

Caramel, omletă sau escalop… cuvinte de care ne lovim aproape zilnic. Eu una cred că e important şi interesant să aflăm de unde provin, fiecare cuvânt având istorioara lui. E chiar util, aş putea spune, dacă mergem într-un restaurant şi vedem scris “peşte à la meunière” să ştim ce e de fapt şi cum e gătit.

Termenul caramel este împrumutat din franceză, de la caramel, care vine de la cuvântul spaniol caramelo, care a fost împrumutat, la rândul său, de la portughezul caramelo “ţurţure de gheaţă”. La originea cuvântului stă latinescul calamellus, diminutiv al lui calamus  „trestie”(denumirea vine de la materialul dulce cu care se făcea caramelul, la fel ca trestia de zahăr).

Marius Sala ne mai spune despre alt cuvânt românesc care are etimologie franceză: omletă. Acesta vine de la franţuzescul omlette. Românii mâncau ouă bătute prăjite cu mult înainte de a împrumuta acest cuvânt, dovada fiind sinonimele, unele foarte vechi, precum papară, atestat în Letopiseţul lui N. Costin. În franceză, cuvântul omlette vine, prin diverse schimbări fonetice, de la vechiul franţuzesc lemelle, care a devenit lamelle, cu sensul de lamă foarte fină, iar de aici vine şi omlette, sub influenţa cuvântului latinesc ovum, care a devenit în franceză oeuf. Sensul dobândit de cuvântul omlette se datorează comparării omletei cu o lamă, din cauza formei sale plate.

Tot din franceză vine şi cuvântul meunière, despre care ne vorbeşte Ana Maria Gal că este un mod de preparare a peştelui: peşte întreg, fileuri sau bucăţi de peşte date prin făină şi prăjite în unt. În română, la fel ca în franceză, alături de cuvânt se adaugă şi prepoziţia à la.

Termenul escalop vine de la francezul esccalope, şi este descris în dicţionarul explicativ al Anei Maria Gal ca fiind o tranşă subţire, ovală, de viţel, mânzat sau de porc. Termenul corespondent se aplică în limba franceză şi la tranşe din piept de curcan sau bucăţi regulate tăiate de peşte (somon) sau din carne de homar. În română, escalop este sinonim cu şniţel, însă natur, nu pane. „Pe lista de bucate, pentru limba engleză este recomandat a se utiliza escalope, pentru a se evita orice confuzie, denumirile americane fiind derutante: scallop însemnând mai întâi scoică Sf.Iacob, respectiv carnea acesteia utilizată în diferite preparte…”[1]

 



[1]Gal, Ana Maria, Alimente şi preparate culinaredin bucătăria românească şi internaţională, Dicţionar explicativ român-englez-german-francez-italian, Editura ALLFA, Bucureşti, 2007, p. 186.

[2] Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 83.

Împrumuturi din domeniul culinar, luate din franceză (partea I)

Auzim zilnic cuvinte legate de mâncare, cum ar fi aperitiv, antreu, pane etc., şi nu ştim de unde vin şi ce istorioară interesantă are fiecare cuvânt în spate.

Limba română a fost şi este „ospitalieră” în ceea ce priveşte împrumutul lexical din gastronomie, din limbile cu care a intrat în contact.

Din franceză am împrumutat termenul românizat meniu, care vine de la menu, antreu, care vine de la franţuzescul entrée, precum şi desert, care vine de la dessert.

Despre francezul menu, de unde se trage cuvântul românesc meniu, aflăm de la Marius Sala că este un cuvânt moştenit de la latinescul minutus, „adică <<cu volum mic>>, de aici venind acea <<listă detaliată, mărunţită a felurilor de mâncare>>, un meniu (am folosit mărunţită fiindcă lui menu din franceză îi corespunde în română mărunt<lat. minutus).”[1]

Marius Sala pune problema cuvintelor antreu şi aperitiv. El observă că sensul din terminologia culinară a cuvântului antreu „fel de mâncare care se serveşte ca aperitiv”, nu apare menţionat în dicţionarele româneşti (cu excepţia ultimei ediţii a Dicţionarului de neologisme). Etimonul acestui cuvânt, entrée , participiul verbului entrer, „a intra”,al cărui sens este explicat ca prescurtare a construcţiei entrée de table. Dicţionarele româneşti înregistrează cuvântul antreu cu sensul „cea dintâi încăpere în care se intră într-o casă şi din care dau uşi în celelalte”. Termenul aperitiv există în dicţionare cu sensul „gustare care se dă înainte de masă”. Acest cuvânt vine din francezul apéritif, „a deschide”, care are, la rândul său etimonul care vine din latina târzie aper(i)tivus, care provine de la latinescul aperire „a deschide”. Aşadar, aperitiv este sinonim cu antreu.

„Mai mulţi termeni culinari de origine franceză prezintă variante în privinţa finalei: vocala e (accentuată), ca în franceză, diftongul eu şi chiar ea.”[2]

Astfel, sunt romanizate în –eu cuvintele: antreu, pateu, piureu (care are şi varianta pireu, piurea, pirea, care nu sunt literare), saleu, sufleu. Termenii care îşi menţin finala –e, fără a li se marca însă grafic accentul sunt: file, pane şi sote, românizate fiind doar prin aspectul lor scris. Cuvântul consommmé există la noi, scris cu grafie franceză, dar este total neadaptat. Toate aceste substantive au în română genul neutru, iar forma de nominativ-acuzativ articulat este la toate în –ul, iar cea de plural nearticulat în –uri.

Cuvântul pane, împrumutat tot din franceză, apare în DEX scris pané, la fel cum se scrie şi etimonul său, care este participiul trecut al verbului paner, care înseamnă „a acoperi cu pesmet”, şi care este format în franceză de la pain „pâine”.

Un alt fel de a pregăti carnea, ne spune Marius Sala, este rulada, care vine de la franţuzescul roulade, derivat al verbului rouler, „a învârti”.

Tot un termen împrumutat din franceză este sote, care este un fel de mâncare care conţine zarzavat copt la foc iute, mişcat tot timpul, ca să nu se ardă. Cuvântul provine de la franţuzescul sauté, participiul verbului sauter, care are şi sensul de „a frige la foc iute”, ne spune Marius Sala, cel care ne spune şi despre brioşă. Cuvântul brioşă are la origine franţuzescul brioche, un derivat de la verbul brier, o formă dialectală a verbului broyer, care înseamnă „a frământa o pastă cu un sucitor”. La noi, brioşa este un produs de pstiserie, preparat prin coacerea unui aluat de cozonac în forme mici, rotunde şi ondulate.

Alte împrumuturi franţuzeşti romanizate sunt: antricot, buletă, bulion, cotlet, crochete, escalop, maioneză, medalion, vinegretă, volovan, profiterol. Nu sunt românizate boeuf, gigot, ragoût, (sos) remoulade, hors d’ oeuvre,  au gratin, à la greque, à la meunière, à la rousse. Prepoziţia din à la se poate scrie fără accent în denumiri româneşti precum varză a la Cluj, denumire sinonimă cu varză de Cluj sau cu varză clujească.

„Cuvântul francez gaufre e păstrat de obicei ca atare, ca denumire de produs de patiserie; are însă şi adaptarea gofră (A.M. Gal, Dicţionar gastronomic explicativ, 2003, reprodus de dexonline.ro), mai puţin cunoscută decât familia sa lexicală (a gofra, gofrat, gofraj).”[3]

De la numele oraşului Paris avem tipul de mezel parizer, cu accentul pe i şi cu pluralul parizere, varianta grafică etimologică fiind pariser. De evitat sunt variantele inculte parizel sau parizer cu accentul pe e.

„Cuvântul românesc biscuit a fost înregistrat prima dată în DA (1911) cu sensul <<pastă alimentară uşoară, făcută din ouă, făină şi zahăr, coaptă mult, uscată>>. În franceză, de unde româna l-a împrumutat, biscuit este format din –bis, element de compunere latinesc care indică duplicitarea, şi cuit, <<copt>>, participiul verbului cuire (moştenit din lat. coquere, care a dat şi în română pe a coace)”[4]

La început, franţuzescul biscuit era pesmetul din făină de grâu dezhidratată, care constituia alimentul de rezervă pentru armată. Acum, ne spune Marius Sala, cuvântul biscuit a devenit termen generic pentru orice prăjitură mică, şi are numeroase sinonime: barquette, galette, palet, petit-beurre etc. La noi, acelaşi cuvânt are următoarele sinonime: pişcot, pesmet, posmag.



[1] Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 82.

[2] Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

[3] Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Napolitane, http://www.romlit.ro/napolitane

[4] Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 135.

Englezismele de la noi din bucătărie/ Câine fierbinte aveţi?

Anglicismele pot fi numite „un rău necesar”, deoarece ele răspund necesităţii de a desemna noile realităţi extralingvistice apărute în contextul globalizării. Problema cu aceste împrumuturi o constituie faptul că ele au devenit o modă, motiv din care se face abuz de uzul lor. Anglicismele nu numai că sunt folosite în cele mai nepotrivite împrejurări ci, de cele mai multe ori ele iau locul unor cuvinte deja existente în limbă, deşi acestea răspund din toate punctele de vedere nevoilor vorbitorilor, doar pentru că sunt considerate „a nu fi la modă”, dar acesta este dezavantajul care însoţeşte beneficiile aduse limbii de utilizarea anglicismelor.

Mioara Avram ne spune că, dintre împrumuturile englezeşti, directe sau indirecte, folosite mai ales în alimentaţia publică, sunt românizate doar biftec şi rosbif. Altele îşi păstrează grafia etimologică, având o pronunţare mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea din limba de oigine: junk food, chips, ham and eggs, hamburger, snack, hot dog, ketchup, grill şi mixed grill, steak, sticks, la fel ca şi termenul generic fast food.

Unele cuvinte pun şi probleme de morfologie: unele iau pluralul românesc: biftecuri, hamburgeri, steakuri, iar hot dog îşi păstrează pluralul englezesc în –s: hot dogs, nu hot dogi. La chipsuri şi la sticksuri, pluralul este marcat de două ori, prin desinenţa englezească –s şi prin cea românească –uri.

De pe Wikipedia aflăm istorioara hot dog-ului. Un măcelar din Frankfurt, Germania a denumit cârnatul fierbinte după rasa câinelui: cârnatul soricar (dachshund sausage). Un şoricar este un câine cu picioarele scurte şi corpul alungit.

Cârnatul şoricar a fost introdus de către imigarnţii germani şi în Statele Unite. În 1871, Charles Feltman, un măcelar german, a deschis primul chioşc cu cârnăciori în Coney Island.În tot acest timp, cârnăciorii au început să fie vânduţi ca mâncare fierbinte atât în Germania cât şi în Austria.

În 1901, T.A. Dargan, un caricaturist din New York a observat cum un vânzator şi-a fript degetele după ce a apucat un cârnacior fierbinte. Pentru a se proteja, acesta a început să folosească bucăţi de cocă pentru a „prinde” cârnăciorul. Dargan s-a amuzat de situaţie şi a vrut să caricaturizeze scena. Pentru că nu era sigur de pronunţia cuvântului „dachshund”, acesta a schimbat denumirea în hot dog.

Pentru denumirea unui anumit tip de costiţă de porc se foloseşte împrumutul englezesc neadaptat bacon, care nu are plural.

Un alt cuvânt care vine tot din engleză este punch, numele unei băuturi preparate, de obicei, dintr-un amestec de portocale şi suc de lămâie, la care se adaugă rom sau lichior şi unele mirodenii Numele ei, în Europa, îl avem de la englezescul punch, „care a împrumutat din hindi cuvântul panč <<cinci>>. Băutura a fost numită cu numeral pentru că se puneau în ea cinci ingrediente!”[1]

Sursa foto

[1] Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 82.