Povestea lui Codruţ

Povestea e scrisă de mine prin clasa a IX – a şi sper să vă placă şi să vă ducă pentru un timp în lumea basmului…

“A fost odată un împărat pe nume Crai – Bun. Acesta, cu împărăteasa lui aveau un fiu şi erau tare fericiţi. Alături de regatul lor trăia Împăratul Năvală, care-i duşmănea pentru fericirea şi bunăstrea lor. De aceea, aceştia erau mai tot timpul în război.

Într-o zi, pe când Împăratul Crai – Bun sosi acasă de pe câmpul de luptă, să-şi vadă fiul de doar câteva luni, Împăratul Năvală îi trimise doi soli cu un mesaj: o colivie cu un porumbel alb, simbol al păcii. Împăratul Crai – Bun chiar căzu în capcană, neobservând inelul negru de la piciorul porumbelului, care prevestea moartea. Bucuros că a scăpat de conflicte, Împăratul şi-a retras oştile de pe câmpul de luptă.

Însuşi Împăratul Năvală a venit apoi şi i-a spus lui Crai – Bun că vrea ca de-acum încolo să devină prieteni. Crezând în cuvântul lui, Crai – Bun a dat o masă în cinstea împăcării lor şi chiar i-a permis Împăratului Năvală şi supuşilor acestuia să vâneze pe teritoriul lui.

Înrt-o după – amiază, Împăratul Crai – Bun a ieşit la plimbare cu împărăteasa şi cu fiul lor. Doreau să meargă să admire o livadă cu meri care erau în floare. Pentru a ajunge acolo, trebuiau să treacă printr-o pădure, însă nu ştiau că sunt urmăriţi de patru soldaţi ai Împăratului Năvală, trimişi să-i ucidă.

Ajungând în livadă, Împăratul a văzut o mulţime de eşarfe negre, agăţate de crengile merilor. Neştiind ce să creadă şi cuprins de nelinişte, făcu cale-ntoarsă pe acelaşi drum. Trecând prin pădure, la o cotitură, au fost atacaţi şi ucişi de către soldaţii vicleanului Împărat Năvală. Neavând inimă să ucidă şi copilul, care ţipa ca din gură de şarpe, l-au luat şi l-au dus la stăpânul lor, care l-a dat în grija unei slujnice, urmând ca, atunci când va creşte, să fie îngrijitor la grajduri. Dar Împărtul Năvală nu ştia că acest copil moştenise de la tatăl său , ca semn de naştere, o ghindă pe umărul stâng.

Aflând că a fost luat din pădure, slujnica i-a pus numele Codruţ.

Nu trecu mult şi Împăratului Năvală i se născuseră trei fete. Cea mare se numea Luminiţa, cea mijlocie Garofiţa, iar cea mică, Crăiţa.

Timpul trecu, iar Codruţ era acum o frumuseţe de fecior. Cu ochii negri şi păr cârlionţat, ca de aur. Fetele, deveniseră şi ele domnişoare. Codruţ le văzu de multe ori pe fete, când îşi luau caii să meargă la plimbare, şi cea mică îi căzu cu tronc. Dar şi Crăiţa avea ochi doar pentru el.

Într-o zi, Împăratul Năvală dori să iasă la plimbare cu fetele, călare pe cai. Aşa că porunci să i se spună grăjdarului Codruţ să pregătească caii fetelor. Zis şi făcut. Numai că, atunci când tatăl şi fetele s-au întâlnit, acesta se făcu roşu de furie, iar fetele plângeau.

Codruţ a pregătit celei mari o mârţoagă de cal bătrân, celei mijlocii o iapă neastâmpărată, iar celei mici un mânz mic şi sprinten.

Împăratul porunci să-l cheme pe grăjdar, cu gândul să-l pedepsească aspru. Însă explicaţia lui Codruţ îl puse pe gânduri:

 – Luminate Împărate, zise Codruţ, fetele dumitale sunt întocmai ca şi caii pe care stau. Cea mare e deja trecută de vreme. Dacă nu o măriţi acum, tare greu îi vei afla un soţ. Cea mijlocie,de asemenea, trebuie să se mărite. Nu vezi cât e de neastâmpărată? Iar cea mică încă nu e coaptă. Mai poate aştepta.

 – Grăjdarule, îţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii! Zise Năvală. Timpul a trecut aşa repede, iar eu le credeam tot copile. Le voi mărita numaidecât.

Aşa că nu trecu mult şi îşi mărită cele două fete după fiii împăraţilor vecini.

Acum se gândea că îi cam venise rândul şi celei mici. Numai că inima şi gândul Crăiţei era tot la frumosul grăjdar, pe care îl tot întâlnea când mergea să-şi ia calul şi să meargă în plimbări. Mulţi prinţi veniră să-i ceară mâna, dar ea nu-i vru pe nici unul.

Aflând de dispariţia Împăratului Crai Bun, un alt împărat, crud şi lacom, pe nume Crai Hainul, i-a luat-o înainte lui Năvală şi a pus stăpânire pe împărăţia tatălui lui Codruţ. Apoi, i-a declarat război şi Împăratului Năvală.

Codruţ, fiind maestru la mânuitul armelor, a fost pus căpitan de oşti. Codruţ îl învinse pe Împăratul Crai Hainul, salvându-i viaţa Împăratului Năvală, care a fost rănit în război. Atunci Năvală văzu şi ghinda de pe umărul lui Codruţ, semnul moştenit de la tatăl său, Crai Bun.

Fiind pe patul de moarte, Împăratul Năvală porunci să-l cheme pe Codruţ şi, cu ultima suflare şi cu lacrimi în ochi, îi spuse:

 – Tu eşti fiul lui Crai  – Bun, iar eu, orbit de invidie, ţi-am ucis părinţii. Îţi cer iertare acum şi îţi dau împărăţia tatălui tău, şi mâna fiicei mele, Crăiţa. Du-te în faţa poporului tău şi arată-le semnul moştenit de la tatăl tău.

Închise apoi ochii şi îşi dădu duhul.

După ce-l jeliră pe Împărat, Codruţ şi Crăiţa făcură o nuntă la care chemară tot norodul împărăţiei tatălui său. Aici, Codruţ le spuse că el e fiul moştenitor la tron. Tare bucuros a fost poporul când a aflat că prinţul trăieşte.

Codruţ a fost făcut împărat, şi, împreună cu împărăteasa lui au trăit multe zile fericite, până la adânci bătrâneţi.”

 

 

Povestea lui Ber-Căciulă

Nu vă e dor câteodată să citiți o poveste? Să evadați în lumea basmului, unde totul este posibil, și unde întotdeauna învinge binele?
Eu ador poveștile… Când eram mică, bunică-mea îmi spunea multe povești, dar preferata mea era Povestea lui Ber-Căciulă. Iar astăzi vreau să v-o spun și vouă:

“Era odată un împărat și o împărăteasă care au ieșit la plimbare cu caleașca, cu fiul lor. Ajungând într-o pădure, unde erau hoți, au fost atacați, jefuiți și omorâți, iar copilul lor, care era în fașă, a fost aruncat într-o râpâ.
În apropiere trăia un călugăr pustnic care avea o capră. Capra, fiind la păscut, a auzit un scâncet de copil, s-a apropiat, iar copilul, găsindu-i țâța, a început să sugă. Și în fiecare zi, capra alăpta copilul. Călugărul, nedumerit de ce capra lui nu mai dă lapte, a urmărit-o într-o zi, și a găsit copilașul. Fiindu-i milă de el, l-a luat să îl crească.
Crescând mare, într-o zi,călugărul a hotărât să îl ia și pe el într- o duminică la târg. Dar copilul avea păr de aur, și, ca să nu se mire lumea, călugărul i-a tras pe cap o beșică din piele de porc, și i-a spus că, dacă întreabă cineva, să spună că îl cheamă Ber-Căciulă. Și Ber-Căciulă al nostru, mergând la târg, fiind crescut în sălbăticie, tot întreba:
– Tată, da’ ce-i aia?
– Aia, dragul tati, e o vacă.
– Auzi, tată? Da’ aia ce mai e?
– Aia e o căruță.
– Da’ astea pe lângă care tot trecem, ce sunt?
– Ooo, dragul tati, astea sunt niște drăcuțe, spuse călugărul. Sunt fete.
– Auzi tata, da’ nu- mi cumperi și mie niște drăcuțe?
– Nuuu, dragu’ meu, de astea trebuie să te ferești, că sunt taaare viclene.
În drum spre casă, călugărul îi spuse băiatului:
– Te- am luat să îți arăt lumea că eu mai am trei zile și mor. Va veni o leoaică să-mi sape groapa. Tu să mă îngropi și să mă plângi trei zile, apoi să mergi în pod, și să iei din lada cea veche o șa. Să o scuturi de trei ori, și o să- ți apară un cal înaripat, din aur, și de- acolo, dragul tati, să faci cum te îndeamnă inima.
Și s-a împlinit întocmai cum a zis călugărul: el a murit, a venit o leoaică și i-a săpat groapa, iar Ber-Căciulă l-a plâns muuultă vreme, că a și uitat de pod. După vreo trei luni abia , căutând în lada cea veche, a dat de o șa plină de praf.
– Ei, dar ce prostii a mai îndrugat și tata…! Ce să iasă din vechitura asta?
Și tot bolborosind el, apucă să scuture șaua de praf, și numai ce apăru un cal de aur înaripat, care-vorbi:
– Am crezut că nu mai vi stăpâne. Poruncește-mi unde să te duc.
Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Ber-Căciulă a zis:
– Du- mă departe, la capătul pământului.
Și suindu-se în spatele calului, acesta începu să zboare. Și zburară ei peste munți și văi, peste păduri și peste ape, până ajunseră la capătul pământului, unde stăteau trei vrăjitoare rele într- un castel, dar care arătau ca trei zâne, pentru că le-au furat puterile: una din bronz, una din argint și una din aur.
Ber-Căciulă luă șaua de pe cal, o băgă în desagă, iar calul dispăru. Merse apoi și bătu la poarta castelului. Ieșiră toate trei vrăjitoare, care străluceau de-ți luau ochii.
– Da’ ce vânt te aduce pe- aici, măi băiete?
– Sunt un copil sărman, nu demult a murit tata, și- mi caut ceva de lucru…
Sfătuindu-se între ele, au hotărât să-l ia de slugă.
– Tot ce ai de făcut e să îngrijești grădina, și seara, înainte să apună soarele, să dai drumul la apă să curgă în cele trei căzi, pe când ne întoarcem noi.
Căzand de acord, Ber-Căciulă intră în slujba vrăjitoarelor. Și așa trecu încă un an.
Într-o seară, pe când își termină treaba, îl apucă dorul de tatăl său, călugărul, și-și aminti de șa. O scoase și o scutură de trei ori.
– Oooo, Ber-Căciulă, am crezut că ai uitat de mine, spuse calul. Acestea trei pe care le slujești nu sunt zâne, ci vrăjitoare. Puterea lor stă în apa pe care le-o pregătești tu în fiecare seară, iar frumusețea în trei nuci pe care le au ascunse în pod. Dă drumul la apă în căzi, dar intră tu în fiecare, înainte să ajungă ele, că dacă se bagă în apă după ce te-ai scăldat tu, vor pieri, și ele și castelul, iar puterea va merge înapoi la zâne. Apoi du-te repede în pod și caută cele trei nuci care le dau strălucirea, scutură șaua, iar eu voi apărea și duși vom fi.
Ascultându-l, Ber-Căciulă dădu drumul la apă și se scăldă în toate cele trei căzi. Între timp se auzeau venind vrăjitoarele. Ber-Căciulă fugi repede în pod și căută nucile. Vrăjitoarele se băgară în apă, așteptând să le vină puterile, dar puterile le tot slăbeau. Ber-Căciulă găsi nucile, una de bronz, una de argint și una de aur, scutură șaua, iar calul apăru. Se sui în spinarea lui și începură să zboare. Uitându-se în jos, văzu cum întreg castelul dispărea, iar vrăjitoarele strigau, în timp ce se urâțeau și piereau:
– Ber – Căciulă, am avut încredere în tine…!
Și zbură calul cu Ber-Căcuilă, la capătul celălalt al pământului, unde era împărăția lui Verde-Împărat. Calul îl lăsă la poarta castelului, după care Ber-Căciulă băgă șaua în traistă și bătu la poartă, cerînd o slujbă la castel.
Întrebat la ce se pricepe, al nostru spuse că știe să îngrijească grădina. Și cum aveau nevoie de grădinar la castel, Ber-Căciulă primi slujba.
Verde-împărat avea trei fete: una mare, una mijlocie, și una mică, frumoasă-foc, toate nemăritate.
Într-o zi, Împăratul porunci grădinarului să le facă fetelor trei buchete din cele mai frumoase flori.
A doua zi, fata cea mare veni plângând la împărat, spunând că ea a primit trandafiri ofiliți, cea mijlocie trandafiri înfloriți, iar cea mică boboci. Mânios din cale-afară, Împăratul chemă la el grădinarul.
– Dacă nu ai o explicație bună pentru ce ai făcut, unde-ți stau picioarele îți va sta și capul.
– Împărate, eu am făcut buchetele după vârsta fetelor: la cea mare i-a cam trecut vremea de măritat, la cea mijlocie acum e vremea să se mărite, iar la cea mică încă nu i-a sosit timpul.
– Maaare dreptate ai tu, grădinarule! trebuie să îmi mărit fetele!
Și împăratul trimise vestea că o mărită pe cea mare. A doua zi, zeci de prinți au venit la pețit. Fata și- a ales unul, iar după trei zile s-a făcut nunta. În ziua nunții, fata cea mică nu s-a simțit bine și a trebuit să rămână acasă.
Supărată fiind, privea pe geam în grădină. Când a văzut-o Ber-Căciulă, și-a scuturat șaua și a desfăcut prima nucă, cea de bronz, și astfel s-a trezit îmbrăcat în niște straie, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Dându-și jos de pe cap beșica de porc, și-a lăsat părul de aur pe spate. Urcându-se pe cal, a început să zboare prin fața ferestrei unde stătea fata cea mică. De cum l- a văzut, i-a și căzut cu tronc, dar nu l-recunoscut.
Când a venit vremea să se mărite și fata mijlocie, fata cea mică s-a prefăcut bolnavă, sperând că- l va vedea iar pe prințul de care s-a îndrăgostit.
După ce a plecat toată lumea, ea s-a așezat la geam. Văzând-o, al nostru scoase șaua, o scutură, desfăcu nucă de argint, îmbrăcându-se în straie de argint, și își desfăcu părul de aur. Zbură iar prin fața ferestrei, spre încântarea fetei, când văzu că, la un moment dat, fata dispăru. Supărat, acesta băgă șaua în traistă, își puse beșica pe cap și se puse iar la grădinărit, neștiind că fata cea mică era ascunsă după un colț și l-a urmărit.
În sfârșit, venise și rândul celei mici la măritat Împăratul dădu veste în toată lumea, și s-au adunat sute de prinți. Însă a noastră nu-l vroia pe nici unul. Supărat, împăratul chemă feciori și din rândul nobililor, însă fata, nimic. Atunci chemă împăratul și feciori de rând, și chiar țărani, dar fata nu și nu. Într-un final chemă și pe slujitorii de .a curtea împărătească, și îi aduse înapoi și pe toți ceilalți pețitori, făcu un rând imens și-i spuse fetei:
-Draga tatii, poftim mărul ăsta roșu. Pe care- l vei lovi cu mărul, cu acela te vei mărita. Fata luă mărul și tot merse, până la capătul rândului, iar când îl văzu pe Ber-Căciulă, tuuuup cu mărul în el.
Împăratul, turnat de furie zise:
– Decât cu unul ci beșică de porc pe cap, mai bine nemăritată.
Trecu ceva vreme, și se auzi prin împărăție că Împăratul Roșu declară război, vrând să-i ia împărăția Împăratului Verde.
Trei zile ținu războiul, iar în timpul luptei, când Împăratul Roșu încerca sa- l omoare pe Împăratul Verde, de nicăieri apăru un prinț pe un cal de aur înaripat, îmbrăcat în sale de aur și cu pârâul de aur, și- l salvă pe împărat, tăindu- i degetul cu inelul împărăției Împăratului Roșu.
Victorios, Împăratul Verde dădu de veste că cel care vine cu degetul cu inel, va primi jumătate din împărăție, și pe fiica lui de soție.
Atunci veni Ber-Căciulă, îi dădu inelul Împăratului, dându-și jos definitiv și beșica de porc.
Bucuros din cale-afară, Împăratul Verde și-a ținut promisiunea și au făcut o nuntă care a ținut trei zile și trei nopți. Dar mai bucuroși erau mirii, care au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.