Alimentele din ziua de azi

Mă tot gândeam eu de ceva vreme încoace cât de importantă este mâncarea pentru noi, şi ce puţină importanţă îi acordăm, totuşi. Cred că ştiţi proverbul ăla: “Eşti ceea ce mănânci.” Păi chiar aşa şi e.

Pe mine mă îngrozeşte de-a dreptul gândul că copiii mei vor creşte, vor merge la şcoală şi vor mânca tot felul de porcării pline de E-uri aproape imposibil de evitat. Deocamdată, eu pot controla alimentaţia lor şi încerc, pe cât posibil să evit anumite alimente, cum ar fi, spre exemplu, carnea de pui din supermarketuri. Din câte am auzit şi am văzut şi în documentare, puiul, din ou ajunge pe raft în trei săptămâni. Voi vă daţi seama câţi hormoni bagă în ei? Şi în plus li se mai administrează şi tot felul de antibiotice, pentru că altfel, picioarele lor nu ar putea susţine greutatea corpului. Consumând carnea lor, devenim imuni la antibioticele respective. Cel puţin, mie mi s-a întâmplat recent să fac un tratament cu antibiotice şi să nu aibă nici un efect.

Asta, ca să nu vă mai spun că am rămas şocată când am auzit de la câteva prietene învăţătoare că fetiţelor de 8 ani le vine menstruaţia şi le cresc sânii. De ce? Din cauza alimentaţiei!

Aşa că, când vine vorba de pui, prefer să cumpăr un pui care a fost crescut la ţară, în condiţii naturale. Şi am noroc că, la noi în Baia Mare, în fiecare vineri şi sâmbătă vin pe Platou (băimărenii ştiu) nişte comercianţi care vând produse naturale. Şi preferăm să dăm chiar dublu pe un pui, dar să ştim că e ok. Şi să vedeţi voi diferenţă de gust… exact gustul puiului din copilărie.

Şi să nu mai vorbesc de mezelurile de la noi… că mai bine mânci slănină cu pită şi cu ceapă, decât să consumi salam cu 10% carne…

Sursa pozei

Plăcerea de a mânca

Există banala înrebare: “Mănânci ca să trăieşti, sau trăieşti ca să mănânci?” Păi e logic că mănânci ca să trăieşti, că altfel ai muri. Dar pentru mine, puţine sunt plăcerile care concurează cu plăcerea de a mânca. Una ar fi plăcerea de a sta la masă. Dacă plăcerea de a mânca cere foame, sau măcar poftă de mâncare, a doua cere o mâncare bunicică, un vin bun, comeseni plăcuţi, şi timp berechet. O altă plăcere de-a mea este de a bea cafea. Se zice că primul arbore de cafea a fost descoperit în Arabia de către un păstor care a văzut că turma sa era din cale-afară de neastâmpărată şi jucăuşă după ce mânca boabe din arbustul cu pricina.
Dar să ne întoarcem la mâncare. Noi, românii, avem o vorbă care conţine mult adevăr: „Dragostea trece prin stomac”.
Citeam acum din „Fiziologia gustului”, de Brillant-Savarin, şi am găsit ceva ce mi-a plăcut, şi care merită scris.
El susţine că doi soţi, dacă sunt gurmanzi, au o căsnicie mai fericită, pentru că au măcar o dată în zi un prilej plăcut de întâlnire şi, totodată de conversaţie.
Fericirea de care avem parte în viaţă atâtnă, în mare măsură, de felul în care se desfăşoară zilnic mesele.
Şi vă spun cinstit că aşa e. Recunosc că sunt gurmandă, la fel ca şi soţul meu. Şi cerd că, la bătrâneţe, după ce ai vreo 50 de ani de căsnicie, şi nu te mai poţi bucura de alte plăceri cu soţul tău, rămâne plăcerea de a mânca înpreună.
Iată şi definiţia gurmanderiei: „Gurmanderia este preferinţa pasionată, raţională şi intrată în obişnuinţă pentru tot ceea ce face plăcere gustului.” Ea nu trebuie confundată cu lăcomia şi este duşmana exceselor. Şi cică gurmanderia e molipsitoare. Nu vi s-a întâmplat să vedeţi pe cineva mâncând cu o plăcerenebuna şi să vi se transmită?
Se mai spune că femeile sunt gurmande. Înclinarea sexului frumos către gurmanderie are ceva ce ţine de instinct, deoarece gurmanderia prieşte frumuseţii.
Gustul, aşa cum îl avem de la natură, este cel mai darnic în bucurii. Plăcerea de a mânca nu e niciodată urmată de oboseală, şi o putem simţi de câteva ori pe zi.
Cred că plăcerea gustului e unul dintre cele mai frumoase daruri de la Dumnezeu.

Alimentația, ieri și azi

Spuneam în articolul trecut că parcă totul devine superficial în ziua de azi, până și mâncarea.Iată un fragment scris în anul 1890, de Marcel Charlot: “Dacă ar fi să-i credem pe unii pesimiști, nu este departe ziua în care artei culinare îi va suna ceasul. Cum se poate concilia aceasta artă cu viata sub presiune, cu trepidația organismului, cu înnebunirea spiritului, cu dezechilibrarea întregii ființe, care caracterizează acest sfârsit de veac? Pentru a găti, e nevoie de timp; e nevoie de timp și pentru mâncat sau pentru digerat; dar noi nu mai dispunem nici de unul, nici de celalalt. Abia avem vreme sa ne susținem viața absorbind în grabă – și la ore neregulate – alimente a căror pregătire și confecționare ascund, uneori, taine îngrozitoare. Și iată încă un rău din cauza căruia va muri bucătăria: chimia o va ucide. Dăm gustul și numele de vin, de unt, de dulceață etc., unor produse chimice care exercită – câteodată lent, dar întotdeauna sigur – o acțiune distrugătoare asupra organelor; și dacă nu mai murim de indigestie, este pentru că murim otrăviți. Bucaătăria a devenit un laborator, iar prepararea alimentelor se numește falsificare.”
Dacă de pe atunci era așa, ce sa mai zicem de alimentația din zilele noastre???