Iubirea de soacră

” – Ce faci atunci când îţi spune doctorul că mai ai doar o lună de trăit?

– Ţi-o  petreci cu soacra. Va fi cea mai lungă lună din viaţa ta.”

Tot stăteam şi mă întrebam zilele astea de ce naiba toţi ginerii şi norele îşi urăsc soacrele. În jurul meu, absolut toţi cunoscuţii au o antipatie aparte pentru soacrele lor. Şi am găsit răspunsul, care e foarte simplu: aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul, în cel mai natural mod posibil, şi cum copilul îşi iubeşte părintele, tot aşa şi ginerii şi norele îşi urăsc soacrele. E o chestie absolut naturală. Cunosc multe cupluri care se înţelegeau de minune cu soacrele, până s-au căsătorit. Apoi au început discuţiile…

Bineînţeles că există şi excepţii; la fel cum câte o mamă nu are simţul matern şi îşi abandonează copilul, mai există şi nurori sau gineri care se înţeleg cu socri. Dacă stau şi mă gândesc de unde poate veni ura asta (care de multe ori e reciprocă), cred că se trage de la faptul că fiecare părinte îşi vede odrasla ca pe ” cel mai frumos, deştept etc” copil, şi îşi imaginează că-şi va lua de soţ /soţie cine ştie ce minunăţie. Taică-meu zicea că cine ştie cu ce prinţ al Angliei m-oi mărita eu. :))

Oricum, cred că versurile din “Soacra cu trei nurori” a lui Creangă vor rămâne valabile cât e lumea şi pământul:

  • Soacră, soacră, poamă acră,
    De te-ai coace cât te-ai coace,
    Dulce tot nu te-i mai face;
    De te-ai coace toată toamna,
    Eşti mai acră decât coarna;
    De te-ai coace-un an ş-o vară,
    Tot eşti acră şi amară;
    Ieşi afară ca o pară;
    Intri-n casă ca o coasă;
    Şezi în unghi ca un junghi.